DECIZIE Nr. 36230/06 Ahmet Șamil TİSOδLU împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 3 octombrie 2017 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 august 2006, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ahmet Șamil Tisoğlu, este un național turc, născut în 1938 și locuiește în İstanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna C. Șerbetçi, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 aprilie 1997, Ministerul Turismului (administrația) a decis să expropieze mai multe parcele de terenuri aparținând reclamantului din Bodrum. La 9 ianuarie 1998, reclamantul a inițiat o procedură în fața Tribunalului Civil Bodrum și a solicitat o compensare suplimentară. La 25 decembrie 2003, instanța de primă instanță a acordat parțial cererea reclamantului și i-a acordat o compensație plus dobânzi la rata legală, cuprinzând începând cu 4 februarie 1999. La 3 noiembrie 2004, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. După aceea, la 9 decembrie 2004, reclamantul a solicitat Biroului de Execuție a lui Beyoğlu și a trimis administrației o scrisoare de execuție care solicită plata datoriei în curs și dobânzile acumulate la cea mai mare rată de dobânzi aplicabilă datoriilor de stat, în conformitate cu art. 46 din Constituție. Administrația a depus o obiecție împotriva metodei de calcul a dobânzii. În consecință, procedurile au început în fața Curții de Execuție a Beyoğlu pentru a ridica obiecția formulată de administrație. 10. La 6 septembrie 2005, Curtea de Execuție a Beyoğlu a ordonat administrației să plătească reclamantului 2.300.988 lire turce (TRY) (aproximativ 1.374.000 euro (EUR)) pentru dobândă. 11. La 15 noiembrie 2005 și, respectiv, 23 februarie 2006, cererile de recurs și rectificare ale reclamantului au fost respinse de Curtea de Casație. Legea și practica interne relevante 12. O descriere a dreptului și practicii interne în ceea ce privește Comisia de compensare menționată mai jos (punctele 13-14) pot fi găsite în Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013; Demiroğlu și alții c. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013; și Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.) nr. 44013/07, 27 mai 2014. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns de pierderea financiară pe care a suferit-o ca urmare a întârzierii plăților cu suma suplimentară de expropriare. În acest sens, el a susținut că procedura de expropriare a durat o perioadă lungă și că rata dobânzii nu a fost calculată în temeiul articolului 46 din Constituție. În baza articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plângut de pierderea financiară pe care a suferit-o ca urmare a întârzierii plăților sumelor impugnate privind expropriarea terenurilor sale. 15. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. Martie 2014 pentru examinarea plângerilor referitoare, printre altele, la presupusa pierdere a valorii compensației expropriate din cauza efectelor inflației și a lungii procedurii. În consecință, ei au susținut că cererea ar trebui respinsă pentru neepuizarea recoursurilor interne, deoarece reclamantul ar trebui să se aplice de noul remediu în fața Comisiei de Compensare. Ümmühan Kaplan v. Turcia (nr. 24240/07, 20 martie 2012). În decizia sa în cazul Yıldız și Yanak v. Turcia (nr. 44013/07, 27 mai 2014), Curtea a declarat, ulterior, o cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat măsurile interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la deprecierea atribuirilor în cazurile expropriate. 17. Curtea constată că, în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea, totuși, să examineze, în cadrul procedurii sale normale, cereri de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 18. Cu toate acestea, ținând cont de obiecția preliminară a Guvernului cu privire la neutilizarea noului recurs intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Yıldız și Yanak (citat mai sus). 19. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că cererea ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neîntrerupt. Epuizarea căilor interne de recurs. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 26 octombrie 2017. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului
Application no. 36230/06
Ahmet Șamil TİSOĞLU
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 3
October 2017 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 18 August 2006,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Ahmet Șamil Tisoğlu, is a Turkish national, who was born in 1938 and lives in İstanbul. He was represented before the Court by Ms C. Șerbetçi, a lawyer practising in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 14 April 1997 the Ministry of Tourism (the administration) decided to expropriate several plots of land belonging to the applicant in Bodrum.
5.
On 9 January 1998 the applicant initiated proceedings before the Bodrum Civil Court of First Instance and asked for additional compensation.
6.
On 25 December 2003 the first instance court partially granted the applicant’s claim and awarded him a compensation plus interest at statutory rate, running from 4 February 1999.
7.
On 3 November 2004 the Court of Cassation upheld the judgment of the first instance court.
8.
Subsequently, on 9 December 2004 the applicant applied to the Beyoğlu Execution Office and sent a writ of execution to the administration asking for the payment of the outstanding debt and the accrued interest at the highest rate of interest applicable to State debts in accordance with Article 46 of the Constitution.
9.
The administration filed an objection against the calculation method of the interest. Accordingly, proceedings started before the Beyoğlu Enforcement Court to lift the objection raised by the administration.
10.
On 6 September 2005 the Beyoğlu Enforcement Court ordered the administration to pay the applicant 2,300,988 Turkish liras (TRY) (approximately 1,374,000 euros (EUR)) for interest.
11.
On 15 November 2005 and 23 February 2006 respectively, the applicant’s appeal and rectification requests were rejected by the Court of Cassation.
B.
Relevant domestic law and practice
12.
A description of the domestic law and practice with respect to the Compensation Commission mentioned below (paragraphs 13-14) may be found in
Turgut and Others v. Turkey
(dec.), no. 4860/09, 26 March 2013;
Demiroğlu and Others v. Turkey
(dec.), no. 56125/10, 4 June 2013; and
Yıldız and Yanak v. Turkey
(dec.) no. 44013/07, 27 May 2014.
13.
Relying on Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol
No.
1 to the Convention, the applicant complained about the financial loss he had suffered as a result of late payment of the additional expropriation amount. In this connection, he maintained that the expropriation proceedings had lasted for a lengthy period and that the interest rate had not been calculated pursuant to Article 46 of the Constitution.
14.
Relying on Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol
No.
1 to the Convention, the applicant complained about the financial loss he had suffered as a result of the late payment of the impugned sums concerning the expropriation of his land.
15.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-enforcement of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by a decree adopted on 16
March 2014 to examine complaints relating to, among other things, the alleged loss of value of the amount of the expropriation compensation due to the effects of inflation and the length of the proceedings. Accordingly, they maintained that the application should be rejected for non-exhaustion of domestic remedies as the applicant should avail himself of the new remedy before the Compensation Commission.
16.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014), the Court declared an application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the depreciation of awards in expropriation cases.
17.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan
Kaplan
(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.
18.
However, taking into account the Government’s preliminary objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Yıldız and Yanak
(cited above).
19.
In view of the above, the Court concludes that the application should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 26 October 2017.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President