CASE OF BECKER v. NORWAY

Reclamantul este jurnalistul DN.no, o versiune internet norvegiană a ziarului Dagens Næringsliv („DN”), publicată de compania DN Nye Medier AS. La 23 iunie 2010, dl X a fost inculpat pentru manipularea pieței și tranzacționarea în interior în temeiul Legii 1997 privind comerțul activelor financiare (verdipapirhandelloven). El a fost acuzat că a cerut domnului Y, un avocat, să redacteze o scrisoare referitoare la Compania Norvegienă a Oilului („DNO”), o societate de răspundere limitată citată în schimbul de valori. Scrisoarea, adresată unei societăți fiduciare reprezentând interesele deținătorilor de obligații din DNO („societatea fiduciară de obligații”), a dat impresia că a fost scrisă în numele unui număr de deținători de obligații care au fost grave îngrijorați de lichiditate, finanțe și viitor ale societății. De fapt, aceaceasta a fost scrisă numai în numele dlui X. Deţinea doar o singură legătura, pe care a dobândit-o în aceeaşi zi când i-a cerut procurorului Y să redacteze scrisoarea. Dl X a trimis o copie a scrisorii menționate mai sus prin fax reclamantului vineri 24 august 2007, iar în acest sens a avut o conversație telefonică cu ea. În ziua următoare, sâmbătă 25 august 2007, reclamantul a scris un articol intitulat “Craie de colaps DNO” („Frykter la DNO rakner”), în care a exprimat îngrijorări puternice cu privire la conținutul scrisorii Procurorului Y, o caracteristică centrală din acest articol. Preţul stocului DNO a scăzut cu 4,1% luni 27 august 2007, prima zi de tranzacţie după ce conţinutul scrisorii a devenit cunoscut în presă. În aceeaşi zi, un nou articol despre subiect a fost publicat în DN. Alte mass-media au raportat, de asemenea, pe primul articol, inclusiv un ziar online (Hegnar online) care la 28 august 2007 a raportat că un analist a declarat că nu va fi surprins dacă scrisoarea ar fi fost trimisă de o persoană cu o poziție scurtă sau care dorește stocuri ieftine. Bolsa de Valori din Oslo (Oslo børs) a suspectat manipularea pieței și, după examinarea chestiunii, a transmis cazul Autorității de Supraveghere Financiară (Kredittilsynet) cu suspiciuni că dl X a încălcat Actul privind comerțul cu active financiare. În timpul anchetei ulterioare de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, dl X a confirmat că a inițiat scrisoarea și a fost sursa articolului din DN. Reclamantul a fost interogat de poliție la 19 iunie 2008. Ei i-au informat că dl X i-a spus poliţiei că i-a dat scrisoarea. Ea a fost depusă o declarație semnată de domnul X în care a confirmat acest lucru. Reclamantul a fost dispus să spună că a primit scrisoarea pe care articolul se bazează prin fax vineri 24 august 2007, la ora 17:35. De asemenea, ea a declarat că articolul a fost publicat pe DN.no la ora 3 a.m. la 25 august 2007. Reclamantul a explicat, de asemenea, că a luat în considerare informațiile din scrisoarea ca fiind sensibile la preț. Ea nu a avut nici o gândire specială cu privire la cât de multe persoane au fost în spatele scrisorii, dincolo de faptul că a fost semnat în numele mai multor deținători de obligații. Reclamantul a refuzat să furnizeze informații suplimentare, referindu-se la principiile jurnalistice privind protecția surselor. 10. În timpul procesului penal împotriva domnului X în februarie 2011 în faţa Tribunalului oraşului Oslo (tingret), reclamantul a fost convocat ca martor. Ea a refuzat să răspundă la întrebări cu privire la posibilele contacte între ea și dl X și alte surse, dacă este cazul, legate de publicarea de DN.no la 25 august 2007. În baza articolului 125 din Codul de Procedură Penală și a articolului 10 din Convenție, ea susține că nu este obligată să prezinte dovezi cu privire la aceste puncte. 11. Procurorul a solicitat ca instanța să impună reclamantului o ordonanță de a depune mărturie. În înregistrările de judecată („rettsboken”), argumentele sale în favoarea emiterii unei astfel de ordine sunt redefinite ca fiind următoarele: „Procurorul a crescut să vorbească și a susținut că martorul a avut obligația de a da mărturie despre contactul ei cu inculpatul în legătură cu scrisoarea adresată [societatei fiduciare a obligațiilor] din 24 august 2007 și a solicitat instanței să ia o decizie în această privință. Procurorul a justificat în continuare obligația martorului de a face o declarație și a susținut că, în acest caz, este de dorit să-și audă explicația, chiar dacă autoritatea judecătorească a constatat că cazul a fost dezvăluit în mod corespunzător (fullgodt opplyst) fără declarația ei. Presa a fost abuzată uneori de către investitori pentru a lua măsuri care pot afecta prețul acțiunilor. Elementul abuzului ar trebui să sugereze că, într-un asemenea caz, presa ar avea, de asemenea, interesul de a face o declarație pentru a evita abuzul în acest fel. Dacă a fost sau nu dat consimțământul de către sursă martorului care face declarația ei nu a avut nicio influență asupra obligației de a da dovezi. ...” 12. Din aceleași dosare, se pare că dl X, prin consilierul său și counsel, a susținut că a descris contactul său cu reclamantul și că ea nu poate contribui la nimic mai mult de interes. 13. Prin hotărârea din 15 februarie 2011, Tribunalul a susținut că reclamantul a avut datoria de a da dovezi cu privire la contactele sale cu dl X în legătură cu scrisoarea din 24 august 2007 de la procurorul Y la societatea fiduciară. În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestei obligații, Curtea Orașului a susținut: „obligația de a face o declarație este, totuși, limitată la contactul cu inculpatul ca sursă și nu comunicarea ei cu posibilele surse necunoscute cu care a fost în contact și care poate fi protejată prin protecția surselor.” 14. În conformitate cu protocolul de audiere, procurorul a afirmat atunci că „nu ar solicita amânarea cazului, deoarece autoritatea judecătorească consideră că acest caz este suficient de dezvăluit (“tilstrekkelig opplyst”), chiar fără declarația martorului [reclamantului]”. Apoi s-a clarificat că recursul reclamantului împotriva ordinului nu va fi transmis Curții Înalte decât după ce hotărârea Tribunalului din cauza dlui X a fost pronunțată. 15. La 3 martie 2011, Tribunalul a condamnat domnului X în conformitate cu acuzarea și l-a condamnat la un an și șase luni de închisoare, din care nouă luni au fost suspendate pentru o perioadă de probă de doi ani. 16. Hotărârea conţine următorul pasaj: „Unul dintre martori a invocat, ca jurnalist, protecţia surselor în temeiul art. 125 din Codul de Procedură Penală şi nu a fost dispus să explice potenţialul contact cu acuzatul. Curtea a susținut că martorul a avut obligația de a explica despre contactul ei cu acuzatul, deoarece el, ca sursa articolului DN.no, a fost cunoscut și instanța a decis în consecință. Un recurs a fost făcut imediat împotriva deciziei. Nu s-a formulat nici o propunere de prelungire (pentru o decizie finală), potrivit procurorului, cazul a fost suficient de dezvăluit (tilstrekkelig opplyst) chiar și fără declarația [reclamantului] și acest lucru a fost utilizat ca bază de către instanță.” 17. La 28 martie 2011, dl X a interzis Curtea Înaltă Borgarting (lagmannsrett) împotriva evaluării dovezilor și aplicării legii în ceea ce privește problema vinovăției, a procedurii sale și a sentinței (a se vedea punctele 34-36 de mai jos). 18. Reclamantul a interzis Curtea Supremă Borgarting împotriva ordinii Tribunalului municipal din 15 februarie 2011. Acesta a respins recursul prin decizia din 28 aprilie 2011, considerând că, în general, este decisiv dacă sursa a fost cunoscută. În acest caz, s-a stabilit fără îndoială rezonabilă că dl X a fost sursa reclamantului. 19. Un recurs de către reclamant la Curtea Supremă a fost respins cu trei voturi pentru, la 30 septembrie 2011 (Norsk Retstidende – Rt. Paginile 2011 1266. Avocatul a fost adresat evaluării dovezilor din Curtea Înaltă, precum și aplicarea legii sale. Dezacordul din Curtea Supremă se referă în primul rând la interpretarea articolului 125 primul paragraf din Codul de Procedură Penală, conform căruia, printre altele, jurnaliştii pot refuza să răspundă la întrebări despre cine este sursa de informații care le-a confiat pentru utilizare în activitatea lor (a se vedea punctul 37 de mai jos). Cele două facţii ale Curţii Supreme nu sunt de acord, în special, cu privire la dacă această dispoziţie se aplică dacă sursa a avansat sau identitatea sursei a fost stabilită altfel. 20. Majoritatea au observat că nu a apărut din formularea articolului 125 § 1 din Codul de Procedură Penală că este relevant dacă sursa a dezvăluit rolul său sau că acest rol a fost cunoscut în alte moduri. Cu toate acestea, formularea nu a putut fi exprimată în greutate în mod decisiv. A apărut din lucrările pregătitoare pe care legislatorul nu le-a luat, cu formularea aleasă, o poziție în privința chestiunii în cauză în acest caz. Prin urmare, au existat motive mai mari pentru a evalua dacă justificarea care susține principala regulă, și anume dreptul de a nu răspunde la întrebări privind identitatea sursăi, ar putea fi, de asemenea, acordată o greutate semnificativă atunci când persoana, care a fost sursa informațiilor, a dat dovezi privind rolul său și a confirmat că este sursa. A fost greu de văzut că acest lucru ar trebui să fie cazul. 21. În cazul în care impunerea unei obligații presei de a da dovezi se limitează la cazurile în care sursa a fost prezentată, persoana care gândește să furnizeze informații presei ar ști că depinde de el de a determina dacă persoana care a primit informațiile ar avea obligația de a furniza dovezi. Prin urmare, nu a existat nici un motiv cogent pentru care o astfel de obligație condițională de a da dovezi ar trebui să conducă la sporirea scepticismului în vederea furnizarea de informații presei. Același lucru ar fi, într-o mare măsură, adevărat dacă obligația de a da dovezi se aplică și atunci când identitatea sursei a devenit cunoscută într-un alt mod. Deși posibilitatea de a divulga identitatea sursăi ar putea constitui bine un factor disuasiv, nu ar face nicio diferență dacă informațiile deja cunoscute ar fi, de asemenea, confirmate de beneficiarul informațiilor. 22. În astfel de cazuri, nu s-a crezut că obligația presei de a prezenta dovezi nu va slăbi încrederea generală a publicului că presei își va proteja sursele. Situația examinată nu se referă la divulgarea surselor, ci mai degrabă la faptul că rolul persoanei a devenit cunoscut prin alte mijloace. 23. Majoritatea nu era de acord cu opinia reclamantului că nu exista niciun motiv pentru a trata o situație, în care informatorul s-a identificat ca sursă, diferit de cazurile în care sursa a fost consimțită să fie identificată. O persoană care a consimțit acest lucru ar putea face acest lucru, încrezându-se că beneficiarul informațiilor ar respecta protecția surselor atâta timp cât identitatea sursăi este necunoscută. Odată ce un informator a confirmat că el este sursa, acest fapt va deveni cunoscut. În cazul în care beneficiarul informațiilor refuză apoi să furnizeze dovezi, acest lucru ar părea în mod normal inutil. În astfel de situații, o scutire de la obligația de a da dovezi nu ar constitui, în realitate, o protecție împotriva dezvăluirii sursei, ci mai degrabă dreptul de a evita contribuția la elucidarea unui caz penal. 24. Interpretarea articolului 125 § 1 din Codul de Procedură Penală, în lumina anumitor declarații făcute în cadrul lucrărilor pregătitoare (Ot.prp. nr. 55 (1997-1998), p. 17 şi 18), după cum a urmat jurisprudenţa Curţii Supreme (Rt. Pagină 1166 și pagina 28 din 2003), majoritatea au susținut că această dispoziție nu se aplică atunci când sursa a venit înainte și a confirmat rolul său. Același lucru ar trebui probabil să se aplice atunci când identitatea sursei a fost stabilită fără îndoială rezonabilă prin alte mijloace. În cazul în care statul dovezii a fost astfel încât confirmarea de către jurnalist a identitatii sursei nu ar putea fi spusă pentru a ajuta la identificarea sursăi, părea fără îndoială să mențină obligația de a depune mărturie. 25. În ceea ce privește dacă o protecție mai largă a surselor jurnalistice urmată de art. 10 din Convenție, majoritatea a avut în vedere jurisprudența Curții de Strasbourg, inclusiv Goodwin v. Regatul Unit (27 martie 1996, Raporturi de hotărâri și decizii 1996II), Financial Times Ltd și alții c. Regatul Unit (nu. 821/03, 15 decembrie 2009) și hotărârea de la Camera din Sanoma Uitgevers B.V. Țările de Jos (nu. 38224/03, 31 martie 2009 – menționând că Marea Camera a hotărât ultimul caz într-un alt motiv). Acestea au observat că, în cele două cazuri britanice, s-a constatat o încălcare în cadrul testului de necesitate, chiar dacă au fost prezente argumente compensatorii puternice. În plus, majoritatea a remarcat că nu există o decizie în cazul în care Curtea a examinat situația în care sursa a fost prezentată și în care, în acest sens, nu există nicio sursă de protecție („ingen kildeå beskytte”). Principala justificare a protecției surselor, astfel cum a fost elaborată de Curte în jurisprudența sa, s-a bazat pe consecințele pe care ar putea avea divulgarea identitatii unei surse pentru fluxul liber de informații. Cu toate acestea, aceste considerații nu se aplică atunci când sursa a confirmat participarea sa. 26. În acest context, se poate presupune cu siguranță că nu va apărea nicio încălcare a Convenției în cazul în care o sursă a fost prezentată și obligația martorului de a da dovezi a fost în mod expres limitată, astfel încât să nu includă întrebări care ar putea duce la dezvăluirea altor surse. De asemenea, acuzația în acest caz s-a bazat pe faptul că jurnalistul s-a permis să fie utilizat de sursă în eforturile sale de manipulare a pieței obligațiunilor într-un mod criminal. Acesta a fost un caz penal serios, în care a părut probabil că dovezile reclamantului ar putea contribui în mod semnificativ la elucidarea circumstanțelor concrete ale contactului inculpatului cu ea. 27. Minoria a observat că, în cazul în care reclamantul ar fi ordonat să depună mărturie cu privire la posibilul contact cu dl X cu privire la scrisoarea procurorului Y din 24 august 2007 adresată companiei fiduciare, ea ar trebui să confirme sau să nege că dl X a fost sursa pentru articolul său privind DN.no la 25 august 2007. Prin a face o declaraţie în această privinţă, ea ar putea, de asemenea, să dezvăluie, fără îndoială, alte surse potenţiale. Întrebarea legală pe care o avem a fost dacă un jurnalist ar putea baza pe protecția sursă în cazul în care sursa, fără jurnalistul l-a dezvăluit, ar putea fi identificată cu mai mult sau mai puțină certitudine prin alte dovezi. 28. Termenul articolului 125 din Codul de Procedură Penală a fost absolut și a acordat membrilor presei, radiodifuziunii și altor mass-media dreptul de a "refuza întrebările cu privire la cine este ... sursa”. Dispoziția nu a făcut nici o excepție pentru cazurile în care identitatea ar putea fi stabilită cu mai mult sau mai puțină certitudine într-un alt mod. 29. Protecția surselor de către jurnaliști a fost, potrivit jurisprudenței Curții Europene, „una dintre condițiile de bază pentru libertatea presei” (Goodwin, citat mai sus, § 39). Scopul nu a fost să protejeze sursa, ci mai degrabă interesul public în comunicarea liberă a știrilor și a opiniilor (Rt. Pagină 1381). Dacă jurnaliştii li s-ar permite să-şi protejeze sursele, ei ar obţine informaţii care le-ar permite să descopere lucruri în societate care ar fi mai uşor de criticat decât altfel. Faptul că jurnalistul a decis în ce măsură el sau ea s-ar baza pe o astfel de protecție a reflectat că nu este sursa care a fost protejată. Dacă jurnalistul ar fi fost dispus să dezvăluie sursa, sursa nu l-ar putea împiedica. 30. Dacă ar fi fost o condiție prealabilă pentru protecția surselor jurnalistice că nu ar fi fost prezentată nici o altă dovadă a sursei, această protecție ar fi subminată. Acest lucru ar permite urmărirea unei surse, chiar dacă o cerință de renunță la protecția sursă este că sursa este identificată cu un standard penal de probă. Dacă ar fi permisă auzul de dovezi privind identitatea unei surse, condiţiile de lucru ale mass-media ar deveni mult mai limitate şi interesul societăţii în comunicarea liberă a informaţiilor şi a opiniilor ar suferi. 31. Dacă consimțământul pentru divulgarea sursei de către o sursă potențială ar trebui să aibă efectul îndepărtării protecției sursei, sursa efectivă ar putea fi identificată cu ușurință și protecția sursă ar fi afectată. În acest caz, dl X a declarat că el este sursa. O situație în care cineva a susținut că este sursa ar trebui să fie luată în considerare în același mod ca în care sursa a consimțit divulgarea identitatii sale. O persoană ar putea pretinde în mod incorect că este sursa, astfel încât sursa efectivă să fie identificată printr-un proces de eliminare. Şi chiar dacă ar fi adevărat că această persoană a fost sursa, ar eroda dreptul jurnalistului la protecţie sursă dacă persoana care a fost sursa ar putea anula dreptul jurnalistului. În plus, jurnaliştii aveau adesea mai multe surse. Dacă un jurnalist ar putea fi ordonat să descrie contactul său cu o persoană care a pretins că este sursa, contactul său cu alte surse ar putea fi, de asemenea, dezvăluit. 32. De asemenea, o combinație de cineva care pretinde că este sursa și alte dovezi care confirmă acest lucru nu ar trebui să conducă la eliminarea protecției sursei. A fost necesară protecția efectivă a sursei pentru a asigura comunicarea liberă a informațiilor și a avizelor. Nu ar trebui să fie permis pentru jurnaliştii de presă să confirme sau să nege că o persoană care pretinde că este sursa a fost, de fapt, sursa, chiar dacă există dovezi importante în acest sens. După cum s-a menţionat mai sus, nu era sursa, ci interesul societăţii în comunicarea liberă a ştirilor şi a opiniilor, care trebuia protejat. 33. Procurorul a susținut că dl X a folosit reclamantul ca instrument pentru comiterea unor infracțiuni grave, și acest lucru ar fi constituit un argument relevant, dacă cazul ar fi fost unul cu privire la o posibilă excepție individuală la dreptul de a nu divulga sursele făcute în temeiul articolului 125 al treilea paragraf. Cu toate acestea, procurorul nu se bazase pe acest paragraf al dispoziţiei, iar motivul sursei nu poate oferi principiul protecţiei surselor ca fiind inaplicabil. În cadrul articolului 10 din Convenție, libertatea de exprimare nu a protejat doar informațiile și punctele de vedere care au fost primite pozitiv, ci și cele care au ofensat, șocat sau tulburat statul sau părțile populației. Prin urmare, dreptul fundamental al jurnaliştilor de a-şi proteja sursele nu poate depinde de motivele surselor. 34. Avocatul dlui X împotriva hotărârii Tribunalului din 3 martie 2011 (a se vedea punctul 17 de mai sus) a fost examinat de către Înaltul Tribunal, care a convocat și a auzit reclamantul ca martor la 13 ianuarie 2012. Ea a răspuns la anumite întrebări, dar a afirmat că încă nu va răspunde la întrebări despre contactele sale cu dl X. Dosarul judecător conţine următorul pasaj: „Când a fost auzit ca martor [reclamantul] a declarat că a primit scrisoarea procurorului [Y] prin fax, la 24 august 2007, la ora 17:35. Ea nu dorește să răspundă la întrebări despre cine a primit scrisoarea de la sau pe posibilul contact cu dl [X] în perioada anterioară sau după acest punct în timp. Judecătorul președinte a subliniat martorului că, după decizia legală depusă de Curtea Supremă, ea a fost obligată să prezinte dovezi cu privire la contactele sale cu dl [X]. Judecătorul președinte a subliniat că o omisiune de a răspunde la astfel de întrebări ar putea constitui un motiv pentru impunerea unei amenzi pentru o infracțiune împotriva bunului ordin al procedurii de judecată [“rettergangsbot”]. S-a subliniat că datoria de a răspunde personal la martorul şi că o posibilă amendă îi va fi impusă personal.” 35. Având în vedere refuzul său de a se conforma, Curtea Înaltă, prin decizia din 25 ianuarie 2012, a ordonat reclamantului să plătească o amendă de 30.000 de coroane norvegiene (NOK), de aproximativ 3.700 euro (EUR) pentru o infracțiune împotriva bunului ordin al procedurii judiciare, în lipsa căreia ea ar fi responsabilă cu zece zile de închisoare. Reclamantul nu a făcut apel împotriva acestei decizii. 36. Cu o hotărâre de aceeași dată, Curtea Înaltă a condamnat dl X pentru acuzațiile și l-a condamnat la un an și șase luni de închisoare.