Becker împotriva Norvegiei

Reclamantul este jurnalistul DN.no, o versiune internet norvegiană a ziarului Dagens Næringsliv („DN”), publicată de compania DN Nye Medier AS. La 23 iunie 2010, dl X a fost inculpat pentru manipularea pieței și tranzacționarea în interior în temeiul Legii 1997 privind comerțul activelor financiare (verdipapirhandelloven). El a fost acuzat că a cerut domnului Y, un avocat, să redacteze o scrisoare referitoare la Compania Norvegienă a Oilului („DNO”), o societate de răspundere limitată citată în schimbul de valori. Scrisoarea, adresată unei societăți fiduciare reprezentând interesele deținătorilor de obligații din DNO („societatea fiduciară de obligații”), a dat impresia că a fost scrisă în numele unui număr de deținători de obligații care au fost grave îngrijorați de lichiditate, finanțe și viitor ale societății.

De fapt, aceaceasta a fost scrisă numai în numele dlui X. Deţinea doar o singură legătura, pe care a dobândit-o în aceeaşi zi când i-a cerut procurorului Y să redacteze scrisoarea. Dl X a trimis o copie a scrisorii menționate mai sus prin fax reclamantului vineri 24 august 2007, iar în acest sens a avut o conversație telefonică cu ea. În ziua următoare, sâmbătă 25 august 2007, reclamantul a scris un articol intitulat “Craie de colaps DNO” („Frykter la DNO rakner”), în care a exprimat îngrijorări puternice cu privire la conținutul scrisorii Procurorului Y, o caracteristică centrală din acest articol. Preţul stocului DNO a scăzut cu 4,1% luni 27 august 2007, prima zi de tranzacţie după ce conţinutul scrisorii a devenit cunoscut în presă.

În aceeaşi zi, un nou articol despre subiect a fost publicat în DN. Alte mass-media au raportat, de asemenea, pe primul articol, inclusiv un ziar online (Hegnar online) care la 28 august 2007 a raportat că un analist a declarat că nu va fi surprins dacă scrisoarea ar fi fost trimisă de o persoană cu o poziție scurtă sau care dorește stocuri ieftine. Bolsa de Valori din Oslo (Oslo børs) a suspectat manipularea pieței și, după examinarea chestiunii, a transmis cazul Autorității de Supraveghere Financiară (Kredittilsynet) cu suspiciuni că dl X a încălcat Actul privind comerțul cu active financiare. În timpul anchetei ulterioare de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, dl X a confirmat că a inițiat scrisoarea și a fost sursa articolului din DN.

Reclamantul a fost interogat de poliție la 19 iunie 2008. Ei i-au informat că dl X i-a spus poliţiei că i-a dat scrisoarea. Ea a fost depusă o declarație semnată de domnul X în care a confirmat acest lucru. Reclamantul a fost dispus să spună că a primit scrisoarea pe care articolul se bazează prin fax vineri 24 august 2007, la ora 17:35. De asemenea, ea a declarat că articolul a fost publicat pe DN.no la ora 3 a.m. la 25 august 2007. Reclamantul a explicat, de asemenea, că a luat în considerare informațiile din scrisoarea ca fiind sensibile la preț. Ea nu a avut nici o gândire specială cu privire la cât de multe persoane au fost în spatele scrisorii, dincolo de faptul că a fost semnat în numele mai multor deținători de obligații.

Reclamantul a refuzat să furnizeze informații suplimentare, referindu-se la principiile jurnalistice privind protecția surselor. 10. În timpul procesului penal împotriva domnului X în februarie 2011 în faţa Tribunalului oraşului Oslo (tingret), reclamantul a fost convocat ca martor. Ea a refuzat să răspundă la întrebări cu privire la posibilele contacte între ea și dl X și alte surse, dacă este cazul, legate de publicarea de DN.no la 25 august 2007. În baza articolului 125 din Codul de Procedură Penală și a articolului 10 din Convenție, ea susține că nu este obligată să prezinte dovezi cu privire la aceste puncte. 11. Procurorul a solicitat ca instanța să impună reclamantului o ordonanță de a depune mărturie.

În înregistrările de judecată („rettsboken”), argumentele sale în favoarea emiterii unei astfel de ordine sunt redefinite ca fiind următoarele: „Procurorul a crescut să vorbească și a susținut că martorul a avut obligația de a da mărturie despre contactul ei cu inculpatul în legătură cu scrisoarea adresată [societatei fiduciare a obligațiilor] din 24 august 2007 și a solicitat instanței să ia o decizie în această privință. Procurorul a justificat în continuare obligația martorului de a face o declarație și a susținut că, în acest caz, este de dorit să-și audă explicația, chiar dacă autoritatea judecătorească a constatat că cazul a fost dezvăluit în mod corespunzător (fullgodt opplyst) fără declarația ei.

Presa a fost abuzată uneori de către investitori pentru a lua măsuri care pot afecta prețul acțiunilor. Elementul abuzului ar trebui să sugereze că, într-un asemenea caz, presa ar avea, de asemenea, interesul de a face o declarație pentru a evita abuzul în acest fel. Dacă a fost sau nu dat consimțământul de către sursă martorului care face declarația ei nu a avut nicio influență asupra obligației de a da dovezi… ” 12. Din aceleași dosare, se pare că dl X, prin consilierul său și counsel, a susținut că a descris contactul său cu reclamantul și că ea nu poate contribui la nimic mai mult de interes. 13. Prin hotărârea din 15 februarie 2011, Tribunalul a susținut că reclamantul a avut datoria de a da dovezi cu privire la contactele sale cu dl X în legătură cu scrisoarea din 24 august 2007 de la procurorul Y la societatea fiduciară.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestei obligații, Curtea Orașului a susținut: „obligația de a face o declarație este, totuși, limitată la contactul cu inculpatul ca sursă și nu comunicarea ei cu posibilele surse necunoscute cu care a fost în contact și care poate fi protejată prin protecția surselor.” 14. În conformitate cu protocolul de audiere, procurorul a afirmat atunci că „nu ar solicita amânarea cazului, deoarece autoritatea judecătorească consideră că acest caz este suficient de dezvăluit (“tilstrekkelig opplyst”), chiar fără declarația martorului [reclamantului]”. Apoi s-a clarificat că recursul reclamantului împotriva ordinului nu va fi transmis Curții Înalte decât după ce hotărârea Tribunalului din cauza dlui X a fost pronunțată.

15. La 3 martie 2011, Tribunalul a condamnat domnului X în conformitate cu acuzarea și l-a condamnat la un an și șase luni de închisoare, din care nouă luni au fost suspendate pentru o perioadă de probă de doi ani. 16. Hotărârea conţine următorul pasaj: „Unul dintre martori a invocat, ca jurnalist, protecţia surselor în temeiul art. 125 din Codul de Procedură Penală şi nu a fost dispus să explice potenţialul contact cu acuzatul. Curtea a susținut că martorul a avut obligația de a explica despre contactul ei cu acuzatul, deoarece el, ca sursa articolului DN.no, a fost cunoscut și instanța a decis în consecință. Un recurs a fost făcut imediat împotriva deciziei.

Nu s-a formulat nici o propunere de prelungire (pentru o decizie finală), potrivit procurorului, cazul a fost suficient de dezvăluit (tilstrekkelig opplyst) chiar și fără declarația [reclamantului] și acest lucru a fost utilizat ca bază de către instanță.” 17. La 28 martie 2011, dl X a interzis Curtea Înaltă Borgarting (lagmannsrett) împotriva evaluării dovezilor și aplicării legii în ceea ce privește problema vinovăției, a procedurii sale și a sentinței (a se vedea punctele 34-36 de mai jos). 18. Reclamantul a interzis Curtea Supremă Borgarting împotriva ordinii Tribunalului municipal din 15 februarie 2011. Acesta a respins recursul prin decizia din 28 aprilie 2011, considerând că, în general, este decisiv dacă sursa a fost cunoscută.

În acest caz, s-a stabilit fără îndoială rezonabilă că dl X a fost sursa reclamantului. 19. Un recurs de către reclamant la Curtea Supremă a fost respins cu trei voturi pentru, la 30 septembrie 2011 (Norsk Retstidende – Rt. Paginile 2011 1266. Avocatul a fost adresat evaluării dovezilor din Curtea Înaltă, precum și aplicarea legii sale. Dezacordul din Curtea Supremă se referă în primul rând la interpretarea articolului 125 primul paragraf din Codul de Procedură Penală, conform căruia, printre altele, jurnaliştii pot refuza să răspundă la întrebări despre cine este sursa de informații care le-a confiat pentru utilizare în activitatea lor (a se vedea punctul 37 de mai jos). Cele două facţii ale Curţii Supreme nu sunt de acord, în special, cu privire la dacă această dispoziţie se aplică dacă sursa a avansat sau identitatea sursei a fost stabilită altfel.

20. Majoritatea au observat că nu a apărut din formularea articolului 125 § 1 din Codul de Procedură Penală că este relevant dacă sursa a dezvăluit rolul său sau că acest rol a fost cunoscut în alte moduri. Cu toate acestea, formularea nu a putut fi exprimată în greutate în mod decisiv. A apărut din lucrările pregătitoare pe care legislatorul nu le-a luat, cu formularea aleasă, o poziție în privința chestiunii în cauză în acest caz. Prin urmare, au existat motive mai mari pentru a evalua dacă justificarea care susține principala regulă, și anume dreptul de a nu răspunde la întrebări privind identitatea sursăi, ar putea fi, de asemenea, acordată o greutate semnificativă atunci când persoana, care a fost sursa informațiilor, a dat dovezi privind rolul său și a confirmat că este sursa.

A fost greu de văzut că acest lucru ar trebui să fie cazul. 21. În cazul în care impunerea unei obligații presei de a da dovezi se limitează la cazurile în care sursa a fost prezentată, persoana care gândește să furnizeze informații presei ar ști că depinde de el de a determina dacă persoana care a primit informațiile ar avea obligația de a furniza dovezi. Prin urmare, nu a existat nici un motiv cogent pentru care o astfel de obligație condițională de a da dovezi ar trebui să conducă la sporirea scepticismului în vederea furnizarea de informații presei. Același lucru ar fi, într-o mare măsură, adevărat dacă obligația de a da dovezi se aplică și atunci când identitatea sursei a devenit cunoscută într-un alt mod.

Deși posibilitatea de a divulga identitatea sursăi ar putea constitui bine un factor disuasiv, nu ar face nicio diferență dacă informațiile deja cunoscute ar fi, de asemenea, confirmate de beneficiarul informațiilor. 22. În astfel de cazuri, nu s-a crezut că obligația presei de a prezenta dovezi nu va slăbi încrederea generală a publicului că presei își va proteja sursele. Situația examinată nu se referă la divulgarea surselor, ci mai degrabă la faptul că rolul persoanei a devenit cunoscut prin alte mijloace. 23. Majoritatea nu era de acord cu opinia reclamantului că nu exista niciun motiv pentru a trata o situație, în care informatorul s-a identificat ca sursă, diferit de cazurile în care sursa a fost consimțită să fie identificată.

O persoană care a consimțit acest lucru ar putea face acest lucru, încrezându-se că beneficiarul informațiilor ar respecta protecția surselor atâta timp cât identitatea sursăi este necunoscută. Odată ce un informator a confirmat că el este sursa, acest fapt va deveni cunoscut. În cazul în care beneficiarul informațiilor refuză apoi să furnizeze dovezi, acest lucru ar părea în mod normal inutil. În astfel de situații, o scutire de la obligația de a da dovezi nu ar constitui, în realitate, o protecție împotriva dezvăluirii sursei, ci mai degrabă dreptul de a evita contribuția la elucidarea unui caz penal. 24. Interpretarea articolului 125 § 1 din Codul de Procedură Penală, în lumina anumitor declarații făcute în cadrul lucrărilor pregătitoare (Ot.prp.

nr. 55 (1997-1998), p. 17 şi 18), după cum a urmat jurisprudenţa Curţii Supreme (Rt. Pagină 1166 și pagina 28 din 2003), majoritatea au susținut că această dispoziție nu se aplică atunci când sursa a venit înainte și a confirmat rolul său. Același lucru ar trebui probabil să se aplice atunci când identitatea sursei a fost stabilită fără îndoială rezonabilă prin alte mijloace. În cazul în care statul dovezii a fost astfel încât confirmarea de către jurnalist a identitatii sursei nu ar putea fi spusă pentru a ajuta la identificarea sursăi, părea fără îndoială să mențină obligația de a depune mărturie. 25. În ceea ce privește dacă o protecție mai largă a surselor jurnalistice urmată de art. 10 din Convenție, majoritatea a avut în vedere jurisprudența Curții de Strasbourg, inclusiv Goodwin v. Regatul Unit (27 martie 1996, Raporturi de hotărâri și decizii 1996II), Financial Times Ltd și alții c. Regatul Unit (nu.

821/03, 15 decembrie 2009) și hotărârea de la Camera din Sanoma Uitgevers B.V. Țările de Jos (nu. 38224/03, 31 martie 2009 – menționând că Marea Camera a hotărât ultimul caz într-un alt motiv). Acestea au observat că, în cele două cazuri britanice, s-a constatat o încălcare în cadrul testului de necesitate, chiar dacă au fost prezente argumente compensatorii puternice. În plus, majoritatea a remarcat că nu există o decizie în cazul în care Curtea a examinat situația în care sursa a fost prezentată și în care, în acest sens, nu există nicio sursă de protecție („ingen kildeå beskytte”). Principala justificare a protecției surselor, astfel cum a fost elaborată de Curte în jurisprudența sa, s-a bazat pe consecințele pe care ar putea avea divulgarea identitatii unei surse pentru fluxul liber de informații.

Cu toate acestea, aceste considerații nu se aplică atunci când sursa a confirmat participarea sa. 26. În acest context, se poate presupune cu siguranță că nu va apărea nicio încălcare a Convenției în cazul în care o sursă a fost prezentată și obligația martorului de a da dovezi a fost în mod expres limitată, astfel încât să nu includă întrebări care ar putea duce la dezvăluirea altor surse. De asemenea, acuzația în acest caz s-a bazat pe faptul că jurnalistul s-a permis să fie utilizat de sursă în eforturile sale de manipulare a pieței obligațiunilor într-un mod criminal. Acesta a fost un caz penal serios, în care a părut probabil că dovezile reclamantului ar putea contribui în mod semnificativ la elucidarea circumstanțelor concrete ale contactului inculpatului cu ea.

27. Minoria a observat că, în cazul în care reclamantul ar fi ordonat să depună mărturie cu privire la posibilul contact cu dl X cu privire la scrisoarea procurorului Y din 24 august 2007 adresată companiei fiduciare, ea ar trebui să confirme sau să nege că dl X a fost sursa pentru articolul său privind DN.no la 25 august 2007. Prin a face o declaraţie în această privinţă, ea ar putea, de asemenea, să dezvăluie, fără îndoială, alte surse potenţiale. Întrebarea legală pe care o avem a fost dacă un jurnalist ar putea baza pe protecția sursă în cazul în care sursa, fără jurnalistul l-a dezvăluit, ar putea fi identificată cu mai mult sau mai puțină certitudine prin alte dovezi. 28. Termenul articolului 125 din Codul de Procedură Penală a fost absolut și a acordat membrilor presei, radiodifuziunii și altor mass-media dreptul de a "refuza întrebările cu privire la cine este ... sursa”.

Dispoziția nu a făcut nici o excepție pentru cazurile în care identitatea ar putea fi stabilită cu mai mult sau mai puțină certitudine într-un alt mod. 29. Protecția surselor de către jurnaliști a fost, potrivit jurisprudenței Curții Europene, „una dintre condițiile de bază pentru libertatea presei” (Goodwin, citat mai sus, § 39). Scopul nu a fost să protejeze sursa, ci mai degrabă interesul public în comunicarea liberă a știrilor și a opiniilor (Rt. Pagină 1381). Dacă jurnaliştii li s-ar permite să-şi protejeze sursele, ei ar obţine informaţii care le-ar permite să descopere lucruri în societate care ar fi mai uşor de criticat decât altfel. Faptul că jurnalistul a decis în ce măsură el sau ea s-ar baza pe o astfel de protecție a reflectat că nu este sursa care a fost protejată.

Dacă jurnalistul ar fi fost dispus să dezvăluie sursa, sursa nu l-ar putea împiedica. 30. Dacă ar fi fost o condiție prealabilă pentru protecția surselor jurnalistice că nu ar fi fost prezentată nici o altă dovadă a sursei, această protecție ar fi subminată. Acest lucru ar permite urmărirea unei surse, chiar dacă o cerință de renunță la protecția sursă este că sursa este identificată cu un standard penal de probă. Dacă ar fi permisă auzul de dovezi privind identitatea unei surse, condiţiile de lucru ale mass-media ar deveni mult mai limitate şi interesul societăţii în comunicarea liberă a informaţiilor şi a opiniilor ar suferi. 31. Dacă consimțământul pentru divulgarea sursei de către o sursă potențială ar trebui să aibă efectul îndepărtării protecției sursei, sursa efectivă ar putea fi identificată cu ușurință și protecția sursă ar fi afectată.

În acest caz, dl X a declarat că el este sursa. O situație în care cineva a susținut că este sursa ar trebui să fie luată în considerare în același mod ca în care sursa a consimțit divulgarea identitatii sale. O persoană ar putea pretinde în mod incorect că este sursa, astfel încât sursa efectivă să fie identificată printr-un proces de eliminare. Şi chiar dacă ar fi adevărat că această persoană a fost sursa, ar eroda dreptul jurnalistului la protecţie sursă dacă persoana care a fost sursa ar putea anula dreptul jurnalistului. În plus, jurnaliştii aveau adesea mai multe surse. Dacă un jurnalist ar putea fi ordonat să descrie contactul său cu o persoană care a pretins că este sursa, contactul său cu alte surse ar putea fi, de asemenea, dezvăluit.

32. De asemenea, o combinație de cineva care pretinde că este sursa și alte dovezi care confirmă acest lucru nu ar trebui să conducă la eliminarea protecției sursei. A fost necesară protecția efectivă a sursei pentru a asigura comunicarea liberă a informațiilor și a avizelor. Nu ar trebui să fie permis pentru jurnaliştii de presă să confirme sau să nege că o persoană care pretinde că este sursa a fost, de fapt, sursa, chiar dacă există dovezi importante în acest sens. După cum s-a menţionat mai sus, nu era sursa, ci interesul societăţii în comunicarea liberă a ştirilor şi a opiniilor, care trebuia protejat. 33. Procurorul a susținut că dl X a folosit reclamantul ca instrument pentru comiterea unor infracțiuni grave, și acest lucru ar fi constituit un argument relevant, dacă cazul ar fi fost unul cu privire la o posibilă excepție individuală la dreptul de a nu divulga sursele făcute în temeiul articolului 125 al treilea paragraf.

Cu toate acestea, procurorul nu se bazase pe acest paragraf al dispoziţiei, iar motivul sursei nu poate oferi principiul protecţiei surselor ca fiind inaplicabil. În cadrul articolului 10 din Convenție, libertatea de exprimare nu a protejat doar informațiile și punctele de vedere care au fost primite pozitiv, ci și cele care au ofensat, șocat sau tulburat statul sau părțile populației. Prin urmare, dreptul fundamental al jurnaliştilor de a-şi proteja sursele nu poate depinde de motivele surselor.

34. Avocatul dlui X împotriva hotărârii Tribunalului din 3 martie 2011 (a se vedea punctul 17 de mai sus) a fost examinat de către Înaltul Tribunal, care a convocat și a auzit reclamantul ca martor la 13 ianuarie 2012. Ea a răspuns la anumite întrebări, dar a afirmat că încă nu va răspunde la întrebări despre contactele sale cu dl X. Dosarul judecător conţine următorul pasaj: „Când a fost auzit ca martor [reclamantul] a declarat că a primit scrisoarea procurorului [Y] prin fax, la 24 august 2007, la ora 17:35. Ea nu dorește să răspundă la întrebări despre cine a primit scrisoarea de la sau pe posibilul contact cu dl [X] în perioada anterioară sau după acest punct în timp.

Judecătorul președinte a subliniat martorului că, după decizia legală depusă de Curtea Supremă, ea a fost obligată să prezinte dovezi cu privire la contactele sale cu dl [X]. Judecătorul președinte a subliniat că o omisiune de a răspunde la astfel de întrebări ar putea constitui un motiv pentru impunerea unei amenzi pentru o infracțiune împotriva bunului ordin al procedurii de judecată [“rettergangsbot”]. S-a subliniat că datoria de a răspunde personal la martorul şi că o posibilă amendă îi va fi impusă personal.” 35. Având în vedere refuzul său de a se conforma, Curtea Înaltă, prin decizia din 25 ianuarie 2012, a ordonat reclamantului să plătească o amendă de 30.000 de coroane norvegiene (NOK), de aproximativ 3.700 euro (EUR) pentru o infracțiune împotriva bunului ordin al procedurii judiciare, în lipsa căreia ea ar fi responsabilă cu zece zile de închisoare.

Reclamantul nu a făcut apel împotriva acestei decizii. 36. Cu o hotărâre de aceeași dată, Curtea Înaltă a condamnat dl X pentru acuzațiile și l-a condamnat la un an și șase luni de închisoare.

5. The applicant is a journalist for DN.no, a Norwegian Internet-based version of the newspaper Dagens Næringsliv (“DN”), published by the company DN Nye Medier AS. 6. On 23 June 2010 Mr X was indicted for market manipulation and insider trading under the 1997 Act on the Trade of Financial Assets (verdipapirhandelloven). He was accused of having requested Mr Y, an attorney, to draft a letter concerning the Norwegian Oil Company (“DNO”), a limited liability company quoted on the stock exchange. The letter, addressed to a trustee company representing the interests of bond holders in DNO (“the bond trustee company”), gave the impression that it had been written on behalf of a number of bond holders who were seriously concerned about the company’s liquidity, finances and future.

In fact, it had been written only on Mr X’s behalf. He had owned only one bond, which he had acquired the same day as he had asked attorney Y to draft the letter. 7. Mr X had sent a copy of the above-mentioned letter by fax to the applicant on Friday 24 August 2007, and in this connection he had a telephone conversation with her. The following day, on Saturday 25 August 2007, the applicant wrote an article entitled “Fears of DNO collapse” (“Frykter at DNO rakner”), in which she expressed strong concerns about the content of Attorney Y’s letter, a central feature in the article. 8. The price of DNO stock fell by 4.1% on Monday 27 August 2007, the first trading day after the content of the letter had become known in the press.

On the same day, a new article on the topic was published in DN. Other media also reported on the first article, including an online newspaper (Hegnar online) which on 28 August 2007 reported that an analyst had stated that he would not be surprised if the letter had been sent by a person with a short-position or who wanted cheap stocks. The Oslo stock exchange (Oslo børs) suspected market manipulation and, having looked into the matter, forwarded the case to the Financial Supervisory Authority (Kredittilsynet) with suspicions that Mr X had infringed the Act on the Trade of Financial Assets. During subsequent questioning by the Financial Supervisory Authority, Mr X confirmed that he had initiated the letter and been the source of the article in DN.

9. The applicant was questioned by the police on 19 June 2008. They informed her that Mr X had told the police that he had given her the letter. She was handed a signed statement from Mr X in which he confirmed this. The applicant was willing to say that she had received the letter on which the article was based by fax on Friday 24 August 2007, at 5.35 p.m. She also stated that the article had been published on DN.no at 3 a.m. on 25 August 2007. The applicant further explained that she had considered the information in the letter as price-sensitive. She had no particular thoughts as to how many persons were behind the letter, beyond the fact that it had been signed on behalf of several bond holders.

The applicant refused to give additional information, referring to the journalistic principles on protection of sources. 10. During the criminal case against Mr X in February 2011 before the Oslo City Court (tingrett), the applicant was summoned as a witness. She refused to answer questions about possible contacts between her and Mr X and other sources, if any, related to the publication by DN.no on 25 August 2007. Relying on Article 125 of the Code of Criminal Procedure and Article 10 of the Convention, she argued that she was under no obligation to give evidence on those points. 11. The prosecutor requested that the court impose on the applicant an order to testify.

In the court records (“rettsboken”), his arguments in favour of issuing such an order are restated as having included the following: “The prosecutor rose to speak and argued that the witness had an obligation to give testimony about her contact with the defendant in connection with the letter to [the bond trustee company] of 24 August 2007 and asked the court to make a decision on the matter. The prosecutor further justified the obligation of the witness to make a statement and argued that undoubtedly in this case it was desirable to hear her explanation, even if the prosecuting authority found the case adequately disclosed (fullgodt opplyst) without her statement. The press was sometimes abused by investors to take actions liable to affect the share price.

The element of abuse should suggest that in a case like this the press would also have an interest in making a statement in order to avoid being abused in this way. Whether or not consent had been given by the source to the witness making her statement had no bearing on the obligation to give evidence… ” 12. From the same records, it appears that Mr X, through his counsel and cocounsel, had submitted that he had described his contact with the applicant and that she could contribute nothing further of interest. 13. By a decision of 15 February 2011, the City Court held that the applicant had a duty to give evidence about her contacts with Mr X in relation to the letter of 24 August 2007 from Attorney Y to the bond trustee company.

As to the scope of that duty, the City Court held: “The obligation to make a statement is, however, limited to the contact with the defendant as a source and not her communication with possible other unknown sources with whom she has been in contact and who may be protected by the protection of sources.” 14. The prosecutor then stated, according to the hearing protocol, “that he would not ask for postponement of the case as the prosecuting authority considers the case to be sufficiently disclosed (“tilstrekkelig opplyst”) even without the statement of the witness [the applicant]”. It was then clarified that the applicant’s appeal against the order would not be forwarded to the High Court until after the City Court’s judgment in the case against Mr X had been delivered.

15. On 3 March 2011 the City Court convicted Mr X in accordance with the indictment and sentenced him to one year and six months’ imprisonment, of which nine months were suspended for a probationary period of two years. 16. The judgment contains the following passage: “One of the witnesses pleaded, as a journalist, the protection of sources under Article 125 of the Code of Criminal Procedure and was not willing to explain about her potential contact with the accused. The court held that the witness had an obligation to explain about her contact with the accused since he, as the source of the DN.no article, was known and the court ruled accordingly. An appeal was immediately made against the decision.

No motion for extension was made (pending a final decision) as according to the prosecutor the case was sufficiently disclosed (tilstrekkelig opplyst) even without the statement by [the applicant] and this was used as a basis by the court.” 17. On 28 March 2011 Mr X appealed to the Borgarting High Court (lagmannsrett) against the City Court’s assessment of the evidence and application of the law in relation to the issue of guilt, its procedure and the sentence (see paragraphs 34-36 below). 18. The applicant appealed to the Borgarting High Court against the City Court’s order of 15 February 2011. It rejected the appeal by a decision of 28 April 2011, finding it generally decisive whether the source was known.

In this case, it had been established beyond reasonable doubt that Mr X had been the applicant’s source. 19. An appeal by the applicant to the Supreme Court was rejected by three votes to two on 30 September 2011 (Norsk Retstidende – Rt. 2011 page 1266). The appeal had been directed at the High Court’s assessment of evidence as well as its application of the law. The disagreement in the Supreme Court concerned primarily the interpretation of the first paragraph of Article 125 of the Code of Criminal Procedure, according to which, inter alia, journalists may refuse to answer questions as to who is the source of information confided to them for use in their work (see paragraph 37 below). The two factions of the Supreme Court disagreed, in particular, as to whether this provision was applicable if the source had stepped forward or the identity of the source had otherwise been established.

20. The majority observed that it did not appear from the wording of Article 125 § 1 of the Code of Criminal Procedure that it was relevant whether the source had disclosed his or her role or that this role had in other ways become known. However, the wording could not be given decisive weight. It emerged from the preparatory work that the legislature had not, with the chosen formulation, taken a stance on the issue at stake in the present case. There was therefore greater reason to assess whether the rationale underpinning the main rule, namely the right not to answer questions concerning the identity of the source, could also be given significant weight when the person, who had been the source of the information, had given evidence concerning his or her role and had confirmed being the source.

It was difficult to see that this should be the case. 21. If the imposition of an obligation on the press to give evidence were limited to cases where the source had come forward, the person who was considering giving information to the press would know that it was up to him or her to determine whether the person who received the information would have an obligation to give evidence. There was thus no cogent reason why such a conditional obligation to give evidence should lead to increased scepticism towards providing information to the press. The same would, to a great extent, be true if the obligation to give evidence also applied when the identity of the source had become known in some other way.

While the possibility that the identity of the source might be disclosed could well constitute a deterrent, it would hardly make much difference if information already known was also confirmed by the recipient of the information. 22. An obligation on the press to give evidence in such cases was not thought likely to weaken the public’s general trust that the press would protect its sources. The situation under review did not concern the disclosure of sources but rather whether the person’s role had become known by other means. 23. The majority further disagreed with the applicant’s view that there was no reason to treat a situation, where the informant had identified himself or herself as the source, differently from those cases where the source had consented to being identified.

A person who so consented could do so, trusting that the recipient of the information would respect the protection of sources as long as the identity of the source was unknown. Once an informant had confirmed that he was the source, this fact would become known. Should the recipient of the information then refuse to give evidence, this would normally appear futile. In such a situation, an exemption from the obligation to give evidence would in reality not constitute a protection against having to disclose the source, but rather a right to avoid contributing to the elucidation of a criminal case. 24. Interpreting Article 125 § 1 of the Code of Criminal Procedure in the light of certain statements made in the preparatory work (Ot.prp.

nr. 55 (1997-1998), pp. 17 and 18) as followed up in the Supreme Court’s caselaw (Rt. 1995 page 1166 and 2003 page 28), the majority held that this provision did not apply when the source had come forward and had confirmed his or her role. The same ought probably to apply when the identity of the source had been established beyond reasonable doubt by other means. If the state of the evidence was such that confirmation by the journalist of the identity of the source could not be said to assist in identifying the source, it seemed unquestionable to maintain the obligation to testify.

25. As to whether a more wide-reaching protection of journalistic sources followed from Article 10 of the Convention, the majority had regard to the Strasbourg Court’s case-law, including Goodwin v. the United Kingdom (27 March 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996II), Financial Times Ltd and Others v. the United Kingdom (no. 821/03, 15 December 2009) and the Chamber judgment in Sanoma Uitgevers B.V. v. the Netherlands (no. 38224/03, 31 March 2009 – noting that the Grand Chamber had decided the latter case on a different ground). They observed that in the two British cases, a violation had been found under the necessity test even though strong countervailing arguments had been present.

The majority further noted that there was no decision where the Court had examined the situation where the source had come forward and where in this sense there was no source to protect (“ingen kilde å beskytte”). The principal justification for source protection, as elaborated by the Court in its case-law, was based on the consequences that the disclosure of a source’s identity might have for the free flow of information. However, these considerations did not apply where the source had confirmed his or her participation. 26. Against this background, one could safely assume that no violation of the Convention would arise where a source had come forward and the obligation of the witness to give evidence had been expressly limited so as not to include questions that might lead to other sources being revealed.

Also, the charge in this case had been based on the fact that the journalist had allowed herself to be used by the source in his efforts to manipulate the bonds market in a criminal manner. It was a serious criminal case, where it seemed likely that the applicant’s evidence might significantly assist in elucidating the concrete circumstances of the defendant’s contact with her. 27. The minority observed that, should the applicant be ordered to testify concerning her possible contact with Mr X about Attorney Y’s letter of 24 August 2007 to the trustee company, she would have to confirm or deny that Mr X was the source for her article on DN.no on 25 August 2007. By making a statement on this matter, she might also inadvertently reveal other potential sources.

The legal question at hand was whether a journalist might rely on source protection if the source, without the journalist having revealed it, could be identified with more or less certainty by other evidence. 28. The wording of Article 125 of the Code of Criminal Procedure was absolute and granted members of the press, broadcasting and other media the right to “refuse to answer questions concerning who is ... the source”. The provision made no exception for cases where the identity could be established with more or less certainty in some other way. 29. The protection of sources by journalists was, according to the European Court’s case-law, “one of the basic conditions for press freedom” (Goodwin, cited above, § 39). The purpose was not to protect the source, but rather the public interest in free communication of news and opinions (Rt.

2010 page 1381). If journalists were allowed to protect their sources, they would obtain information enabling them to uncover matters in society that were worthy of criticism more easily than they would otherwise. The fact that it was for the journalist to decide to what extent he or she would rely on such protection reflected that it was not the source who was protected. If the journalist was willing to reveal the source, the source could not prevent it. 30. If it were a precondition for the protection of journalistic sources that no other proof of the source had been presented, such protection would be undermined. This would enable a source to be tracked down, even if a requirement for waiver of source protection was that the source be identified with a criminal standard of proof.

If the hearing of evidence on the identity of a source were to be allowed, the media’s working conditions would become considerably more constricted and society’s interest in free communication of information and opinions would suffer. 31. If consent to source disclosure by a potential source should have the effect of removing source protection, the actual source might easily be identified and source protection would be undermined. In the present case Mr X had stated that he was the source. A situation where someone claimed to be the source ought to be considered in the same way as where the source consented to disclosure of his or her identity. A person might incorrectly claim to be the source so that the actual source might be identified by a process of elimination.

And even if it were true that this person was the source, it would erode the journalist’s right to source protection should the person who was the source be able to cancel the journalist’s right. In addition, journalists often had several sources. If a journalist could be ordered to describe his or her contact with a person who claimed to be the source, his or her contact with other sources might also be revealed. 32. Equally, a combination of someone claiming to be the source and other evidence confirming this, should not lead to source protection being removed. Effective source protection was necessary in order to ensure free communication of information and opinions. It should not be permissible for press journalists to confirm or deny that a person claiming to be the source was in fact the source, even where there was weighty evidence to this effect.

As mentioned above, it was not the source, but society’s interest in free communication of news and opinions, which was to be protected. 33. The prosecutor had argued that Mr X had used the applicant as a tool to commit serious crimes, and this would have constituted a relevant argument, had the case been one concerning a possible individual exception to the right to non-disclosure of sources made under the third paragraph of Article 125. However, the prosecutor had not relied on that paragraph of the provision, and the source’s motive could not render the principle of source protection as such inapplicable. Within the ambit of Article 10 of the Convention, freedom of speech did not protect only information and views that were positively received, but also those which offended, shocked or disturbed the State or parts of the population.

Therefore, the fundamental right of journalists to protect their sources could not be dependent on the sources’ motives. 34. Mr X’s appeal against the City Court’s judgment of 3 March 2011 (see paragraph 17 above) was examined by the High Court, which summoned and heard the applicant as a witness on 13 January 2012. She answered certain questions but affirmed that she still would not reply to questions about her contacts with Mr X. The court records contain the following passage: “When heard as a witness [the applicant] stated that she had received Attorney [Y]’s letter by fax on 24 August 2007 at 5.35 p.m. She does not wish to answer questions about who she had received the letter from or on her possible contact with Mr [X] during the period before or after this point in time.

The presiding judge pointed out to the witness that after a legally enforceable decision by the Supreme Court she was obliged to give evidence about her contacts with Mr [X]. The presiding judge underlined that an omission to reply to such questions could constitute a ground for the imposition of a fine for an offence against the good order of court proceedings [“rettergangsbot”]. It was emphasised that the duty to reply lay on the witness personally and that a possible fine would be imposed on her personally.” 35. On account of her refusal to comply, the High Court, by a decision of 25 January 2012, ordered the applicant to pay a fine of 30,000 Norwegian kroner (NOK), approximately 3,700 euro (EUR) for an offence against the good order of court proceedings, failing which she would be liable to ten days’ imprisonment.

The applicant did not appeal against that decision. 36. By a judgment of the same date, the High Court convicted Mr X on the charges and sentenced him to one year and six months’ imprisonment.