SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 43930/12 Ali GÜRBÜZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 octombrie 2017 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Valeriu Grițco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere decizia din 8 aprilie 2014, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, Ali Gürbüz, este un resortisant turc născut în 1971 și rezident la Köln. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Akmeșe, avocat la Istanbul. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 2 august 2004, cotidianul Ülkede Özgür Gündem În ceea ce privește decizia de a părăsi teritoriul turc, luată ca urmare a unui apel lansat la 2 aprilie 2009, A August 1999 de Abdullah Öcalan, șeful PKK. L Gherila din Kurdistan nu mai este o gherilă clasică, ci o perspectivă de formare cu caracter ideologic și politic, care se dezvoltă și din punct de vedere uman și cultural și care îmbogățește astfel arta militară.... Cu această ocazie, i-am chemat pe toți tinerii din Kurdistan să se alăture gherilei. Este adevărat că mișcarea cetățenilor liberi joacă un rol important în lupta rebeliunii democratice (demokratik serhildan) Cu toate acestea, tinerețea din Kurdistan nu trebuie să se mulțumească cu acest lucru. O mare parte a tinerilor trebuie să participe la gherilă, să-și experimenteze instruirea inițială progresistă și să devină [cei mai buni luptători] pentru acest popor. (...) Printr-un act de punere sub acuzare din 2 august 2004, Parchetul din Istanbul l-a acuzat pe reclamant de publicarea de declarații de la o organizație ilegală înarmată, conform dispozițiilor art. 6 § 2 și 4 din Legea nr. 3713. Prin hotărârea din 21 iunie 2007, instanța de judecată din statul membru respectiv l-a judecat pe cel vinovat de încălcarea dreptului menționat la art. 6 § 2 și 4 din Legea nr. 3713 și l-a condamnat la plata unei amenzi de 2 653 de lire turcești (TRY) (aproximativ 1 516 de euro (EUR) în funcție de cursul de schimb în vigoare la momentul faptelor). La 2 iulie 2007, reclamantul s-a ocupat de casare. În memoria sa, acesta se prevazuse la art. 10 din Convenție. La 15 februarie 2011, Curtea de Casație a infirmat condamnarea reclamantului în lumina unei hotărâri de neconstituționalitate, pronunțată la 18 iunie 2009 de Curtea Constituțională și publicată în Jurnalul Oficial la 26 noiembrie 2009, care îi submina pe proprietarii organelor de presă la sancțiunea penală prevăzută la art. 6 alineatul (4) din Legea nr. 3713. La 27 septembrie 2011, Curtea de Justiie din Jurisdicie s-a conformat hotărârii Curii de Casaie și l-a sesizat pe reclamant. La 5 octombrie 2011, această hotărâre a devenit definitivă din cauza lipsei unui recurs în casație. Dreptul și practica internă relevantă 10. Pentru dreptul și practica internă relevante, Curtea face trimitere la Hotărârea sa Gözel și Özer Turcia 43453/04 și 31098/05, § 23, 6 iulie 2010). GRIFS 11. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a libertății sale de exprimare din cauza urmăririi penale împotriva sa. Reclamantul consideră că urmărirea penală împotriva sa a încălcat dreptul său la libertatea de exprimare, în măsura în care aceasta a durat mai mult de șapte ani. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. 13. Curtea arată că procedura penală care a avut loc împotriva reclamantului a dus la executarea acestuia. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să examineze problema dacă recurentul poate încă să se declare victimă a unei încălcări a articolului 10 din Convenție, întrucât aceaceasta este inadmisibilă din următoarele motive (a se vedea în acest sens, Çolak și Kasmoullar. c. Turcia (dec.), n 75484/12, § 18, 16 mai 2017). (14) Curtea constată că ingerința denunțată era prevăzută de lege și că aceasta urmărea mai multe scopuri legitime în sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție, și anume menținerea securității publice, apărarea ordinii și prevenirea criminalității (Gözel și Özer Turcia, n 43453/04 și 31098/05 § 43-45 6 iulie 2010 și Belek c. Turcia, nr. 36827/06, 36828/06 și 36629/06, § 26, 20 noiembrie 2012). În această privință, Curtea amintește că a examinat deja publicarea în litigiu care a stat la baza urmăririi penale diligente împotriva reclamantului și a considerat-o un stimulent pentru violență ( Bayar c. Turcia (dec.), 47098/11, § 13, 4 iulie 2017). În cauza menționată anterior, Curtea a considerat că condamnarea penală a redactorului-șef al aceluiași cotidian, pronunțată în urma aceleiași publicări în litigiu, nu putea fi considerată disproporționată în raport cu obiectivele legitime urmărite ( Bayar, citată anterior, § 16). în cazul procedurii penale inițiate împotriva reclamantului, aceasta a dus la achitarea acesteia. 16. Curtea constată în sfârșit că urmărirea penală împotriva reclamantului a început la 2 august 2004, data actului de acuzare, și că aceasta a încetat la 27 septembrie 2011, data la care a fost pronunțată hotărârea Curții a Uniunii Europene. Cu toate acestea, Curtea arată că sancțiunea la care reclamantul ar putea fi condamnat pe parcursul acestei perioade considerabile de timp, adică mai mult de șapte ani, a fost o amendă penală (a se vedea, a contrario Dilipak c. Turcia, n 29680/05, § 71, 15 septembrie 201517). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, în speță, măsura luată împotriva reclamantului, având în vedere marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în astfel de cazuri (Sürek c. Turcia [GC], nr 26682/95, § 65, CEDH 1999 IV), nu poate fi considerată disproporționată în raport cu obiectivele legitime urmărite. 18. Prin urmare, se consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
Requête n
o
43930/12
Ali GÜRBÜZ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 17 octobre 2017 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Valeriu Grițco,
Stéphanie Mourou-Vikström,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 février 2012,
Vu la décision du 8 avril 2014,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Ali Gürbüz, est un ressortissant turc né en 1971 et résidant à Köln. Il a été représenté devant la Cour par M
e
İ. Akmeșe, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 2 août 2004, le quotidien
Ülkede Özgür Gündem
– dont, à l’époque, le requérant était la propriétaire – publia un article annoncé à la une sous le titre «
l’État a abordé de façon opportuniste
» (
Devlet firsatçı yaklaștı
) et intitulé en pages intérieures «
Karayılan a commenté les décisions des 1
er
août et 1
er
juin et la conduite de l’État
» (
Karayılan, 1
Ağustos ve 1 Haziran kararları ile devletin yaklașımlarını değerlendirdi
). Il s’agissait d’une publication rapportant des déclarations de Murat Karayılan, le président du «
comité de défense
» du KONGRA
‑
GEL, une branche du Parti des travailleurs du Kurdistan (PKK), au sujet de la décision de quitter le territoire turc prise à la suite d’un appel lancé le 2
août 1999 par Abdullah Öcalan, le chef du PKK. L’article susmentionné contenait également des propos de M. Karayılan sur la restructuration des bandes de guérilléros, ainsi qu’un appel adressé par ce dernier aux jeunes kurdes. Les parties pertinentes en l’espèce de cet appel se lisaient ainsi
:
«
(...) La guérilla du Kurdistan n’est plus une guérilla classique. Elle [poursuit] une perspective de formation ayant un caractère idéologique et politique, se développant aussi du point de vue humain et culturel et enrichissant ainsi l’art militaire.
(...)
À cette occasion, j’appelle tous les jeunes du Kurdistan à se joindre à la guérilla. Certes, le mouvement des citoyens libres joue un rôle important dans la lutte de la rébellion démocratique (
demokratik serhildan
). Néanmoins, la jeunesse du Kurdistan ne doit pas se contenter de cela. Une grande partie des jeunes doivent participer à la guérilla, éprouver sa formation originale progressiste et devenir [de meilleurs combattants] pour ce peuple. (...)
»
4.
Par un acte d’accusation du 2 août 2004, le parquet d’Istanbul inculpa le requérant de publication de déclarations émanant d’une organisation illégale armée, infraction prévue à l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n
o
3713.
5.
Par un arrêt du 21 juin 2007, la cour d’assises d’Istanbul jugea l’intéressé coupable de l’infraction visée à l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n
o
3713 et le condamna au paiement d’une amende de 2 653 livres turques (TRY) (soit environ 1 516
euros (EUR) selon le taux de change en vigueur à l’époque des faits).
6.
Le 2 juillet 2007, le requérant se pourvut en cassation. Dans son mémoire, il se prévalait de l’article 10 de la Convention.
7.
Le 15 février 2011, la Cour de cassation infirma la condamnation du requérant à la lumière d’une décision d’inconstitutionnalité, rendue le 18
juin 2009 par la Cour constitutionnelle et publiée au Journal officiel le 26
novembre 2009, qui soustrayait les propriétaires des organes de presse à la sanction pénale prévue à l’article 6 § 4 de la loi n
o
3713.
8.
Le 27 septembre 2011, la cour d’assises d’Istanbul se conforma à l’arrêt de la Cour de cassation et acquitta le requérant.
9.
Le 5 octobre 2011, cet arrêt devint définitif faute de pourvoi en cassation.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
10.
Pour le droit et la pratique internes pertinents, la Cour renvoie à son arrêt
Gözel et Özer
c.
Turquie
(n
os
43453/04 et 31098/05, § 23, 6
juillet 2010).
11.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à sa liberté d’expression en raison de la poursuite pénale engagée à son encontre.
12.
Le requérant estime que la poursuite pénale engagée à son encontre a, nonobstant l’absence d’une condamnation définitive, enfreint son droit à la liberté d’expression, dans la mesure où celle-ci a duré plus de sept ans. Il invoque l’article 10 de la Convention, qui, en sa partie pertinente en l’espèce, est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
13.
Le Cour relève d’emblée que la procédure pénale diligentée contre le requérant a abouti à l’acquittement de celui-ci. Pour autant, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de savoir si le requérant peut toujours se prétendre victime d’une violation de l’article 10 de la Convention, son grief étant de toute manière irrecevable pour les motifs suivants (voir, en ce sens,
Çolak et Kasımoğulları c. Turquie
(déc.), n
o
75484/12, §
18, 16
mai 2017).
14.
La Cour observe que l’ingérence dénoncée était prévue par la loi et qu’elle poursuivait plusieurs buts légitimes au sens de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir le maintien de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime (
Gözel et Özer
c.
Turquie
, n
os
43453/04 et 31098/05
,
§§ 43-45
,
6 juillet 2010, et
Belek c.
Turquie
, n
os
36827/06, 36828/06 et 36829/06, § 26, 20 novembre 2012). Elle constate ainsi que le différend porte sur la question de savoir si cette ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
».
15.
À cet égard, la Cour rappelle qu’elle a déjà examiné la publication litigieuse qui était à l’origine de la poursuite pénale diligentée contre le requérant et considérée celle-ci comme une incitation à la violence (
Bayar c.
Turquie
(déc.), n
o
47098/11, § 13, 4 juillet 2017). Dans l’affaire susmentionnée, la Cour a estimé que la condamnation pénale du rédacteur en chef du même quotidien, prononcée à la suite de la même publication litigieuse ne pouvait être considérée comme disproportionnée par rapport aux buts légitimes poursuivis (
Bayar
, précitée, § 16). Il en va ainsi
a fortiori
pour la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant, celle-ci ayant abouti à son acquittement.
16.
La Cour note enfin que la poursuite pénale engagée à l’encontre du requérant a débuté le 2 août 2004, date de l’acte d’accusation, et qu’elle a pris fin le 27 septembre 2011, date de l’arrêt de la cour d’assises d’Istanbul. Cela étant, la Cour relève que la sanction à laquelle le requérant risquait d’être condamné pendant ce laps de temps considérable, soit plus de sept ans, n’était qu’une amende pénale (voir,
a contrario
,
Dilipak c.
Turquie
, n
o
29680/05, § 71, 15 septembre 2015).
17.
Dans ces circonstances, la Cour estime qu’en l’espèce la mesure prise à l’encontre du requérant, eu égard à la marge d’appréciation dont les autorités nationales jouissent en pareil cas (
Sürek c. Turquie
(n
o
1)
[GC], n
o
‑
IV), ne peut être considérée comme disproportionnée par rapport aux buts légitimes poursuivis.
18.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 16 novembre 2017.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Greffier adjoint
Président