GÜRBÜZ ET BAYAR c. TURQUIE

GÜRBÜZ ET BAYAR c. TURQUIE (CtEDO, 2020)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 44997/10 Ali GÜRBÜZ și Hasan BAYAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 februarie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Grițco, președinte, Arnfinn Bårdsen, Peeter Roosma, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere decizia din 8 aprilie 2014, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, ia următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții, domnul Ali Gürbüz și domnul Hasan Bayar, sunt resortisanți turci născuți în 1971 și, respectiv, 1982 și care își au reședința în Köln (Germania) și, respectiv, în Berna (Elveția). Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul Akmeșe, un avocat care își desfășoară activitatea în Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, reclamanții erau proprietarul și, respectiv, redactorul-șef al cotidianului Ülkede Özgür Gündem Procedura penală împotriva reclamanților printr-un act de punere în aplicare din 9 mai 2005, procurorul Republicii D În temeiul articolului 6 alineatul (2) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, reclamanții au fost acuzați de publicarea, în numărul din 7 mai 2005, a declarațiilor din partea PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală înarmată). Curtea de Justiie a Uniunii Europene (TRY) i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de încălcarea dreptului comunitar și i-a condamnat la amenzi judiciare de 445 și 222 de lire turcești (TRY) (aproximativ 242 și 121 de euro (EUR) la această dată), în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Legea nr. 3713. La 23 mai 2007, avocatul reclamanților a formulat un recurs în Casație împotriva acestei hotărâri. La 17 mai 2010, Curtea de Casație a respins acest recurs pe motivul că, având în vedere art. 305 din Legea nr. 1412 privind procedura penală ( Procedura de revizuire a condamnării reclamantului Ali Gürbüz ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale la 9 decembrie 2009, procurorul Republicii a solicitat instanței judecătorești să anuleze condamnarea reclamantului Ali Gürbüz în urma unei hotărâri pronunțate la 18 iunie 2009 de Curtea Constituțională în care aceasta a decis să elimine cuvintele: art. 6 alineatul (4) din Legea 3713 (punctul 14 de mai jos). La 16 iulie 2010, Curtea Constituțională a decis să anuleze condamnarea reclamantului Ali Gürbüz și să achitare pe motiv că, după intervenția Curții Constituționale menționate anterior, răspunderea penală a proprietarilor organismelor de presă nu mai putea fi angajată și, prin urmare, inculparea acestuia nu mai avea temei juridic. Hotărârea de suspendare a executării pedepsei a fost pronunțată în temeiul Legii nr. 6352 11. La 19 decembrie 2012, luând act de intrarea în vigoare a Legii nr. 6352 (punctul 16 de mai jos), Curtea a decis, în temeiul articolului 1 provizoriu al acesteia, să suspende executarea pedepsei impuse reclamantului Hasan Bayar. La art. 6 din Legea nr. 3713 12. Înainte de modificarea introdusă de Legea nr. 5532 din 29 iunie 2006, art. 6 din Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 dispunea de următoarele, în pasajele sale relevante în speță (...) este pedepsit cu o amendă de 5 până la 10 milioane de lire turce oricine tipărește sau publică declarații sau tracte de organizații teroriste. (...) În cazul în care faptele menționate la alineatele de mai sus sunt comise prin intermediul revistelor menționate la art. 3 din Legea nr. 5680 privind presa, proprietarul este, de asemenea, condamnat la o amendă egală cu 90 % din cifra medie a vânzărilor din luna precedentă, în cazul în care frecvența de publicare a revistei este mai mică de o lună, sau din cifra de vânzări realizată de ultimul număr al revistei, în cazul în care aceaceasta este lunară sau apare mai puțin frecvent (...) Cu toate acestea, nu poate fi mai mică de 50 de milioane de lire turcești. După modificarea introdusă prin Legea nr. 5532 din 29 iunie 2006, această dispoziție era formulată după cum urmează, în pasajele sale relevante în speță (...) Se pedepsește cu o pedeapsă de la un an la trei ani de închisoare pe oricine tipărește sau publică declarații sau tracte [emanantul] organizațiilor teroriste. (...) În cazul în care faptele menționate la alineatele de mai sus sunt comise prin presă și publicare, proprietarii și redactorii șefi ai organismelor de presă și de publicare care nu au participat la comisia pentru fapte sunt, de asemenea, condamnați la o pedeapsă între 1 000 și 10 000 de zile-amendă, însă plafonul acestei pedepse este de 5 000 de zile-amendă 14. Ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale din 18 iunie 2009 (dosarul nr. 2006/121 și hotărârea nr. 2009/90), au fost eliminate cuvintele "însărcinații" menționate la al patrulea paragraf din această dispoziție. 1412 astfel cum a fost în vigoare la momentul faptei, hotărârile de condamnare la o amendă judiciară mai mică de 2 000 de TRY (aproximativ 900 EUR) nu erau susceptibile de recurs în casație. Legea nr. 653516, Legea nr. 6335, intitulată Legea de modificare a diferitelor legi în scopul optimizării eficienței serviciilor judiciare și al suspendării procedurilor și a pedepselor impuse în cauzele privind infracțiunile comise prin intermediul presei și al mijloacelor de informare în masă a intrat în vigoare la 5 iulie 2012. (c) și (3), care va fi suspendată pe o perioadă de trei ani pentru executarea oricărei pedepse care a devenit definitivă, constând într-o amendă sau într-o închisoare mai mică de cinci ani, aplicată în vederea înjunghierii unei infracțiuni efectuate prin intermediul presei, al mass-mediei sau al altor mijloace de comunicare a gândirii și a laminării, cu condiția ca ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ decembrie 2011. GRIEF 17. În formularul lor de cerere, în cazul în care aceștia expun procedurile penale diligente împotriva lor până la stadiul de judecată a Curții de Casație (punctele 5-8 de mai sus), reclamanții se plâng de o ingerință în exercitarea de către ei a dreptului lor la libertatea de exprimare pe motiv de condamnare penală. În conformitate cu art. 10 din convenție, reclamanții susțin că condamnarea penală a acestora este o ingerință în exercitarea de către aceștia a dreptului lor la libertatea de exprimare protejată de art. 19. Guvernul ridică patru excepții de la aplicarea termenului de șase luni, neobosirea căilor de atac interne, lipsa evidentă a temeiului juridic al reclamanților și lipsa de calitate a victimei celor interesați 20. În ceea ce privește prima excepție, guvernul arată că, deși reclamanții au formulat un recurs împotriva hotărârii de condamnare a instanței judecătorești din 23 martie 2007, această hotărâre era, de fapt, definitivă și nu era susceptibilă de recurs. Prin urmare, acesta susține că, în speță, termenul de șase luni a început să curgă la 23 martie 2007, data la care a fost pronunțată hotărârea și că reclamanții și-au introdus cauza în afara termenului respectiv. În ceea ce privește excepția de neobosire a căilor de atac interne, guvernul reproșează reclamantului Hasan Bayar că nu a introdus nicio acțiune individuală în fața Curții Constituționale după ce hotărârea de suspendare a pedepsei a fost pronunțată de instanță în temeiul legii nr. 6352. El reproșează celor doi reclamanți că nu au profitat de o dispoziție din Codul penal care permitea, în opinia sa, eliminarea unei cauze penale a rolului dacă pârâtul plătea o anumită sumă de bani în cursul procedurii. 22. În ceea ce privește excepția de neajunsuri vădite de fond, guvernul susține că procedura penală care a fost inițiată împotriva reclamanților pentru publicarea unui articol care redenumește opiniile șefului PKK nu a creat un efect disuasiv asupra exercitării de către părțile interesate a dreptului lor la libertatea de exprimare și nu a constituit nicio interferență în exercitarea de către acestea a aceluiași drept. 23. În ceea ce privește ultima excepție, guvernul susține că, ținând cont de decizia pronunțată împotriva reclamantului Ali Gürbüz și de decizia de suspendare a executării pedepsei pronunțate împotriva reclamantului Hasan Bayar, cei interesați nu au calitatea de victimă. 24. Reclamanții nu s-au pronunțat asupra acestor excepții. 25. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra excepțiilor referitoare la neobosirea căilor de atac interne, la lipsa vădită de temei a cauzei reclamanților și la calitatea de victimă a acestora din urmă, cererea fiind, în orice caz, inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni din motivele expuse mai jos. 26. Curtea observă că, având în vedere faptele cauzei și a cauzei formulate de reclamanți, este necesar să se delimiteze obiectul prezentei cereri. În această privință, Curtea amintește că obiectul unei cauze care îi este supus unei cauze care îi este În cadrul exercitării dreptului individual de a acționa în justiție, aceasta nu poate, prin urmare, să se pronunțe pe baza unor fapte care nu sunt vizate de acesta, deoarece acest lucru ar însemna să se pronunțe dincolo de obiectul cauzei sau, cu alte cuvinte, să soluționeze probleme care nu i-ar fi fost adresate în sensul art. 32 din Convenție (Radomilja și alte c. Croația). [GC], nr 37685/10, § 126, 20 martie 2018. Ea dorește să sublinieze în această privință că, în cadrul prezentei cereri, reclamanții se plâng numai de la Õ Ö Õ Õ care ar fi fost adusă la dreptul lor la libertatea de exprimare prin condamnarea lor la termen a procedurii penale care a fost săvârșită împotriva lor pe baza articolului 6 alineatul (2) din Legea nr. 3713 și nu efectele asupra exercitării de către aceștia a libertății lor de exprimare a procedurii ulterioare de revizuire a condamnării reclamantului Ali Gürbüz sau a hotărârii de suspendare a executării pedepsei aplicate reclamantului Hasan Bayar pronunțată în temeiul Legii nr. 6535 (punctul 16 de mai sus). reamintind că nu are competența de a examina o cauză care nu este prezentată de un reclamant ( Powell și Rayner c. Regatul Unit, 21 februarie 1990, § 29, seria A n 172), consideră, prin urmare, că litigiul care i-a fost prezentat în speță solicită o examinare a compatibilității cu dispozițiile Convenției privind condamnarea reclamanților în cadrul procedurii penale principale 27. Curtea amintește că termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție începe să curgă de la decizia definitivă în cadrul epuizării căilor de atac interne (Lekić c. Slovenia [GC], n 366480/07, § 65, 11 decembrie 2018, și Paul și Audrey Edwards c. Regatul Unit (dec.), 46477/99, 4 iunie 2001). V (extracturi)).L a introduce căi de atac care nu îndeplinesc cerințele prevăzute la art. 35 alineatul (1) nu va fi luată în considerare de Curte în scopul stabilirii datei deciziei definitive mai devreme sau al calculării punctului de plecare al termenului de șase luni (Jeronovičs c. Letonia [GC], n 44898/10, § 75, 5 iulie 2016 și Alekseiev și alții c. Rusia, n 14988/09 și 50 altele, § 10-16, 27 noiembrie 2018). Numai acțiunile normale și efective pot fi luate în considerare, deoarece un reclamant nu poate amâna termenul strict impus de Convenție, căutând să adreseze cereri inoportune sau abuzive unor organisme sau instituții care nu au autoritatea sau competența necesară pentru a acorda o reparație efectivă cu privire la motivul întemeiat pe Convenție ( Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia [GC], n 56080/13, § 132, 19 decembrie 2017 și Fernie c. Regatul Unit (dec.), n 14881/04, 5 ianuarie 2006). 28. În speță, Curtea constată că, printr-o hotărâre din 23 martie 2007, instana de judecată a condamnat reclamanții la amenzi judiciare de 445 și, respectiv, 222 TRY (punctul 6 de mai sus). Comisia observă apoi că reclamanții au formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri (punctul 7 de mai sus) și că Curtea de Casație a respins acest recurs pe motiv că Tribunalul de Primă Instanță era definitiv în conformitate cu art. 305 din lege. 1412 (punctul 8 de mai sus). În această privință, Comisia arată că, chiar dacă hotărârea instanței judecătorești nu preciza dacă aceasta era definitivă sau susceptibilă de recurs în casație, reclamanții sau avocatul acestora ar fi trebuit să știe că această hotărâre era definitivă având în vedere valorile amenzilor judiciare aplicate, care erau mai mici de 2 000 TRY, pragul prevăzut la art. 305 2 din Legea nr. 1412 (punctul 15 de mai sus) pentru a putea formula un recurs în recurs împotriva hotărârilor pronunțate împotriva unei amenzi judiciare (a se vedea, a contrario Bayar și Gürbüz c. Turcia, n 37569/06, § 27, 27 noiembrie 2012 29. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în speță, decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție este pronunțată la data de 23 martie 2007 și că termenul de șase luni a început să curgă la această ultimă dată. Or, cererea a fost introdusă la 1 iulie 2010, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă. 30. Prin urmare, această cerere este tardivă și trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 19 martie 2020. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

44997/10

Ali GÜRBÜZ et Hasan BAYAR

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 11 février 2020 en un comité composé de

:

Valeriu Grițco,

président,

Arnfinn Bårdsen,

Peeter Roosma,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 1

er

juillet 2010,

Vu la décision du 8 avril 2014,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Les requérants, M. Ali Gürbüz et M. Hasan Bayar, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1971 et en 1982 et résidant respectivement à Cologne (Allemagne) et à Berne (Suisse). Ils ont été représentés devant la Cour par M

e

İ. Akmeșe, avocat exerçant à Istanbul.

2.

Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

À l’époque des faits, les requérants étaient respectivement le propriétaire et le rédacteur en chef du quotidien

Ülkede Özgür Gündem

.

1.

La procédure pénale diligentée contre les requérants

5.

Par un acte d’accusation du 9 mai 2005, le procureur de la République d’Istanbul («

le procureur de la République

») inculpa les requérants du chef de manquement à l’article 6 § 2 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme («

la loi n

o

3713

») pour avoir publié dans le numéro du 7 mai 2005 de leur quotidien les déclarations d’A.Ö., chef emprisonné du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale armée).

6.

Par un arrêt du 23 mars 2007, la cour d’assises d’Istanbul («

la cour d’assises

») reconnut les requérants coupables de l’infraction qui leur était reprochée et les condamna à des amendes judiciaires de 445 et 222 livres turques (TRY) (environ 242

et 121 euros (EUR) à cette date) respectivement, sur le fondement de l’article 6 § 2 de la loi n

o

3713.

7.

Le 23 mai 2007, l’avocat des requérants forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt.

8.

Le 17 mai 2010, la Cour de cassation rejeta ce pourvoi au motif que, eu égard à l’article 305 de la loi n

o

1412 sur la procédure pénale («

la loi n

o

1412

»

; paragraphe

15 ci-dessous) et aux montants des amendes judiciaires infligées aux requérants, l’arrêt de la cour d’assises était définitif.

2.

La procédure en révision de la condamnation du requérant Ali Gürbüz à la suite d’un arrêt de la Cour constitutionnelle

9.

Le 9 décembre 2009, le procureur de la République demanda à la cour d’assises d’annuler la condamnation du requérant Ali Gürbüz à la suite d’un arrêt rendu le 18 juin 2009 par la Cour constitutionnelle dans lequel celle-ci avait décidé de supprimer les mots «

les propriétaires

» de l’article 6 § 4 de la loi

n

o

3713 (paragraphe 14 ci-dessous).

10.

Le 16 juillet 2010, la cour d’assises décida d’annuler la condamnation du requérant Ali Gürbüz et de l’acquitter au motif que, après l’intervention de l’arrêt de la Cour constitutionnelle susmentionné, la responsabilité pénale des propriétaires des organes de presse ne pouvait plus être engagée et que, par conséquent, l’inculpation de l’intéressé n’avait plus de base légale.

3.

La décision de sursis à l’exécution de la peine infligée au requérant Hasan Bayar rendue en vertu de la loi n

o

6352

11.

Le 19 décembre 2012, prenant acte de l’entrée en vigueur de la loi

n

o

6352 (paragraphe 16 ci-dessous), la cour d’assises décida, en application de l’article 1 provisoire de celle-ci, de surseoir à l’exécution de la peine infligée au requérant Hasan Bayar.

B.

Le droit interne pertinent

1.

L’article 6 de la loi n

o

3713

12.

Avant la modification introduite par la loi n

o

5532 du 29 juin 2006, l’article 6 de la loi n

o

3713 du 12 avril 1991 disposait ce qui suit, en ses passages pertinents en l’espèce

:

«

(...)

Est puni d’une amende de 5 à 10 millions de livres turques quiconque imprime ou publie des déclarations ou des tracts d’organisations terroristes.

(...)

Lorsque les faits visés aux paragraphes ci-dessus sont commis par la voie des périodiques visés à l’article 3 de la loi n

o

5680 sur la presse, le propriétaire est également condamné à une amende égale à 90

% de la moyenne du chiffre des ventes du mois précédent si la fréquence de parution du périodique est inférieure à un mois, ou du chiffre des ventes réalisé par le dernier numéro du périodique si celui-ci est mensuel ou paraît moins fréquemment (...) Toutefois, l’amende ne peut être inférieure à 50 millions de livres turques. Le rédacteur en chef du périodique est condamné à la moitié de la peine infligée au propriétaire.

»

13.

Après la modification introduite par la loi n

o

5532 du 29 juin 2006, cette disposition était libellée comme suit, en ses passages pertinents en l’espèce

:

«

(...)

Est puni d’une peine d’un an à trois ans d’emprisonnement quiconque imprime ou publie des déclarations ou des tracts [émanant] d’organisations terroristes.

(...)

Lorsque les faits visés aux paragraphes ci-dessus sont commis par voie de presse et de publication, les propriétaires et les rédacteurs en chef des organes de presse et de publication qui n’ont pas participé à la commission des faits sont également condamnés à une peine de 1

000 à 10

000 jours-amende. Le plafond de cette peine est cependant de 5

000 jours-amende.

»

14.

À la suite d’un arrêt de la Cour constitutionnelle du 18 juin 2009 (dossier n

o

2006/121 et arrêt n

o

2009/90), les mots «

les propriétaires

» mentionnés au quatrième alinéa de cette disposition ont été supprimés.

2.

L’article 305 de la loi n

o

1412

15.

Selon l’article 305 § 2 de la loi n

o

1412 tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, les décisions portant condamnation à une amende judiciaire inférieure à 2

000 TRY

(soit environ 900

EUR) n’étaient pas susceptibles de pourvoi en cassation.

3.

La loi n

o

6352

16.

La loi n

o

6352, intitulée «

loi portant modification de diverses lois aux fins de l’optimisation de l’efficacité des services judiciaires et de la suspension des procès et des peines imposées dans les affaires concernant les infractions commises par le biais de la presse et des médias

», est entrée en vigueur le 5 juillet 2012. Elle prévoit en son article 1 provisoire, alinéas

1

c) et 3, qu’il sera sursis pendant une période de trois ans à l’exécution de toute peine devenue définitive consistant en une amende ou en un emprisonnement inférieur à cinq ans infligée pour la commission d’une infraction réalisée par le biais de la presse, des médias ou d’autres moyens de communication de la pensée et de l’opinion, à la condition que l’infraction sanctionnée par une telle peine ait été commise avant le 31

décembre 2011.

GRIEFS

17.

Dans leur formulaire de requête, où ils exposent la procédure pénale diligentée contre eux jusqu’au stade de l’arrêt de la Cour de cassation (paragraphes 5-8 ci-dessus), les requérants se plaignent d’une ingérence dans l’exercice par eux de leur droit à la liberté d’expression à raison de leur condamnation pénale. Ils invoquent l’article 10 de la Convention à cet égard.

EN DROIT

18.

Les requérants soutiennent que leur condamnation pénale s’analyse en une ingérence dans l’exercice par eux de leur droit à la liberté d’expression protégé par l’article 10 de la Convention.

19.

Le Gouvernement soulève quatre exceptions d’irrecevabilité concernant le non-respect du délai de six mois, le non-épuisement des voies de recours internes, le défaut manifeste de fondement du grief des requérants et l’absence de qualité de victime des intéressés.

20.

En ce qui concerne la première exception, le Gouvernement expose que, bien que les requérants aient formé un pourvoi en cassation contre l’arrêt de condamnation de la cour d’assises du 23 mars 2007, cet arrêt était en fait définitif et non susceptible de pourvoi. Il soutient donc qu’en l’espèce le délai de six mois a commencé à courir le 23 mars 2007, date à laquelle cet arrêt a été rendu, et que les requérants ont introduit leur grief en dehors de ce délai.

21.

En ce qui concerne l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, le Gouvernement reproche au requérant Hasan Bayar de n’avoir introduit aucun recours individuel devant la Cour constitutionnelle après que la décision de sursis à l’exécution de la peine a été rendue par la cour d’assises en vertu de la loi n

o

22.

Pour ce qui est de l’exception de défaut manifeste de fondement, le Gouvernement soutient que la procédure pénale qui a été engagée contre les requérants pour publication d’un article retraçant les opinions du chef du PKK n’a pas créé d’effet dissuasif sur l’exercice par les intéressés de leur droit à la liberté d’expression et n’a constitué aucune ingérence dans l’exercice par eux de ce même droit.

23.

Quant à la dernière exception, le Gouvernement argue que, compte tenu de la décision d’acquittement rendue à l’égard du requérant Ali Gürbüz et de celle de sursis à l’exécution de la peine rendue à l’égard du requérant Hasan Bayar, les intéressés n’ont pas la qualité de victime.

24.

Les requérants ne se sont pas prononcés sur ces exceptions.

25.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire qu’elle se prononce sur les exceptions concernant le non-épuisement des voies de recours internes, le défaut manifeste de fondement du grief des requérants et la qualité de victime de ces derniers, la requête étant de toute manière irrecevable pour non-respect du délai de six mois pour les raisons exposées ci-après.

26.

La Cour observe d’emblée que, eu égard aux faits de la cause et au grief formulé par les requérants, il convient de délimiter l’objet de la présente requête. Elle rappelle à cet égard que l’objet d’une affaire qui lui est «

soumise

» dans l’exercice du droit de recours individuel est délimité par le grief soumis par le requérant. Elle ne peut donc pas se prononcer sur la base de faits non visés par le grief car cela reviendrait à statuer au-delà de l’objet de l’affaire ou, autrement dit, à trancher des questions qui ne lui auraient pas été «

soumises

» au sens de l’article 32 de la Convention (

Radomilja et autres c. Croatie

[GC], n

o

37685/10, § 126, 20 mars 2018). Elle tient à souligner à cet égard que, dans le cadre de la présente requête, les requérants se plaignent seulement de l’atteinte qui aurait été portée à leur droit à la liberté d’expression par leur condamnation à l’issue de la procédure pénale diligentée contre eux sur le fondement de l’article 6 § 2 de la loi n

o

3713 et non pas des effets sur l’exercice par eux de leur liberté d’expression de la procédure ultérieure de révision de la condamnation du requérant Ali Gürbüz ni de la décision de sursis à l’exécution de la peine infligée au requérant Hasan Bayar rendue en vertu de la loi n

o

6352 (paragraphe 16 ci-dessus). Rappelant qu’elle n’a pas compétence pour examiner un grief non présenté par un requérant (

Powell et Rayner c.

Royaume-Uni

, 21 février 1990, § 29, série A n

o

172), elle considère dès lors que le grief qui lui est soumis en l’espèce appelle un examen de la seule question de la compatibilité avec les dispositions de la Convention de la condamnation des requérants à l’issue de la procédure pénale principale.

27.

La Cour rappelle que le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention court à compter de la décision définitive dans le cadre de l’épuisement des voies de recours internes (

Lekić c. Slovénie

[GC], n

o

36480/07, § 65, 11 décembre 2018, et

Paul et Audrey Edwards c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

46477/99, 4 juin 2001). L’intéressé doit avoir fait un usage normal des recours internes vraisemblablement efficaces et suffisants afin de porter remède à ses griefs (

O’Keeffe c. Irlande

[GC], n

o

35810/09, §§ 110-113, CEDH 2014 (extraits), et

Moreira Barbosa c.

Portugal

(déc.), n

o

65681/01, CEDH 2004

‑

V (extraits)). L’exercice des recours qui ne satisfont pas aux exigences de l’article 35 § 1 ne sera pas pris en compte par la Cour aux fins d’établir la date de la «

décision définitive

» ou de calculer le point de départ du délai de six mois (

Jeronovičs c. Lettonie

[GC], n

o

44898/10, § 75, 5 juillet 2016, et

Alekseyev et autres c. Russie

, n

os

14988/09 et 50 autres, §§ 10-16, 27 novembre 2018). Seuls les recours normaux et effectifs peuvent être pris en compte car un requérant ne peut pas repousser le délai strict imposé par la Convention en cherchant à adresser des requêtes inopportunes ou abusives à des instances ou institutions qui n’ont pas le pouvoir ou la compétence nécessaires pour accorder une réparation effective concernant le grief tiré de la Convention (

Lopes de Sousa Fernandes c. Portugal

[GC], n

o

56080/13, § 132, 19

décembre 2017, et

Fernie c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

14881/04, 5 janvier 2006).

28.

En l’espèce, la Cour observe que par un arrêt du 23 mars 2007 la cour d’assises a condamné les requérants à des amendes judiciaires de 445 et 222 TRY respectivement (paragraphe 6 ci-dessus). Elle observe ensuite que les requérants ont formé un pourvoi en cassation contre cet arrêt (paragraphe 7 ci-dessus) et que la Cour de cassation a rejeté ce pourvoi au motif que l’arrêt de la cour d’assises était définitif conformément à l’article 305 de la loi

n

o

1412 (paragraphe 8 ci-dessus). Elle relève à cet égard que, même si l’arrêt de la cour d’assises ne précisait pas s’il était définitif ou susceptible de pourvoi en cassation, les requérants ou leur avocat auraient dû savoir que cet arrêt était définitif eu égard aux montants des amendes judiciaires infligées, qui étaient inférieurs à 2

000 TRY, seuil exigé par l’article

305

§

2 de la loi n

o

1412 (paragraphe 15 ci-dessus) pour pouvoir former un pourvoi en cassation contre les décisions portant condamnation à une amende judiciaire (voir,

a contrario

,

Bayar et Gürbüz c. Turquie

, n

o

37569/06, § 27, 27 novembre 2012).

29.

À la lumière de ce qui précède, la Cour considère qu’en l’espèce la décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention est l’arrêt de la cour d’assises du 23 mars 2007 et que le délai de six mois a commencé à courir à cette dernière date. Or la requête a été introduite le 1

er

juillet 2010, soit plus de six mois après la décision interne définitive.

30.

Il s’ensuit que cette requête est tardive et qu’elle doit être rejetée pour non-respect du délai de six mois, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 19 mars 2020.

Hasan Bakırcı

Valeriu Grițco

Greffier adjoint

Président