CASE OF KAYA AND GÜL v. TURKEY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ A KAYA ȘI GÜL v. TURKEY (Aplicații nos. 47988/09 și 47989/09) JUDGMENT STRASBOURG 24 octombrie 2017 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kaya și Gül v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători, și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în privat la 3 octombrie 2017, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat în două cereri (nus. 47988/09 și 47989/09) împotriva Republicii Turciei au depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi cetățeni turci, dl Yusuf Kaya și dl Mehmet Sabri Gül („reclamanții”), la 25 august 2009. Reclamanții au fost reprezentați de dna S. C. Erkat, avocat practicant la Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. La 26 aprilie 2010, cererile au fost comunicate guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1961 și, respectiv, 1967 și trăiesc în Mersin și Diyarbakır. Reclamanții erau funcționari ai birourilor fiscale atașați de Ministerul Finanțelor din Mersin și Diyarbakır. În momentul material ei erau membri ai filialei locale a sindicatului Büro Emekçileri , care este afiliat la Confederația Sindicatului a Angajaților Publici (Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu -“KESK”). În martie și aprilie 2009, reclamanții au fost informați cu privire la investigațiile disciplinare care au fost inițiate împotriva lor pentru că au participat la o declarație de presă organizată de sindicatul al căror membru erau și au fost invitați să transmită cererile de apărare. Ulterior, sancțiunile disciplinare de avertizare și reprimare au fost impuse reclamanților pentru participarea acestora la activitățile sindicale menționate mai sus în temeiul articolului 125 din Legea nr. 657 privind funcționarii publici. Reclamanții au contestat aceste decizii și au solicitat anularea acestora. În mai 2009, Consiliul disciplinar al birourilor fiscale a respins obiecțiile reclamanților, având în vedere faptul că deciziile atacate au fost în conformitate cu legea și nu au existat motive de anulare. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 10. O descriere completă a dreptului intern relevant la momentul material poate fi găsită în Karaçay c. Turcia (n. 6615/03, §§ 14-17, 27 martie 2007) și İsmail Sezer c. Turcia (n. 36807/07, §§ 14-21, 24 martie 2015). HOTĂRÂREA ÎN APLICAȚII 11. Având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o singură hotărâre. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 11 DE CONVENȚIE 12. Reclamanții se plângea că sancțiunile disciplinare de avertizare și reprimare care le-au fost impuse pentru participarea la activitățile sindicale și-au încălcat drepturile în temeiul Convenției. În acest sens, acestea se bazează pe articolele 10 și 11 din Convenție. 13. Curtea consideră că plângerile reclamanților sunt examinate numai în temeiul articolului 11 din Convenție. art. 11 din Convenție se citește după cum urmează: Fiecare are dreptul la libertatea de reuniune pașnică și la libertatea de asociere cu alții, inclusiv dreptul de a forma și de a adera la sindicate pentru protecția intereselor sale. Nu se impune nicio restricție în exercitarea acestor drepturi, altele decât cele prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică în interesul securității naționale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu împiedică impunerea unor restricții legale privind exercitarea acestor drepturi de către membrii forțelor armate, al poliției sau al administrației statului.” 14. Guvernul a contestat argumentele reclamanților. 15. Curtea constată că în cazul Karaçay c. Turcia (nr. 6615/03, 27 Martie 2007), care a susținut chestiuni similare cu cele din acest caz, a observat că sancțiunile se plângeau, deși erau foarte luminoase, pentru a dissuasa membrii sindicali de participarea legitimă la greve sau la alte acțiuni sindicale pentru a apăra interesele membrilor acestora. În consecință, a constatat că avertismentul acordat reclamantului nu a fost necesar într-o societate democratică și a existat o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de a demonstra (ibid § 37; a se vedea mutadistis mutandis Kaya și Seyhan c. Turcia , nr. 30946/04 § 30, 15 septembrie 2009; și Șișman și alții c. Turcia , nr. 1305/05, § 34, 27 septembrie 2011). 16. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste cazuri. 17. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 11 din Convenție. III. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 DE CONVENȚIUNE 18. Reclamanții se plângeau că nu le era disponibil niciun remediu în temeiul dreptului intern în vigoare în momentul respectiv, prin care să pună în pericol sancțiunile disciplinare pe care le-au fost impuse, care se bazează pe articolele 6 și 13 din Convenție. Curtea constată că această parte a cererii ar trebui examinată din punctul de vedere al art. 13 din Convenție, care spune: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” 19. Guvernul a contestat acest argument. 20. Curtea observă că legislația în vigoare în momentul respectiv a exclus orice cerere în favoarea instanțelor administrative în scopul de a contesta legalitatea sanțiunilor disciplinare de avertizare și reprimare impuse în temeiul articolului 125 din Legea nr. 657. 21. Curtea a examinat cazuri similare în ocazii anterioare și a constatat încălcări ale articolului 13 din Convenție în ceea ce privește lipsa unui remediu eficace în temeiul legii turce, prin care reclamanții ar fi putut contesta sancțiunile disciplinare de avertizare și reprimare impuse acestora ( Karaçay, citat mai sus, § 44; Kaya și Seyhan, citat mai sus, § 41; și İsmail Sezer c. Turcia , nr. 36807/07, § 66, 24 martie 2015 ) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a le acorda sume în acest cont. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, decide să se alăture cererilor; Declară cererile admisibile; Declară că a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție; că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 24 octombrie 2017, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF KAYA AND GÜL v. TURKEY

(Applications nos. 47988/09 and 47989/09)

JUDGMENT

STRASBOURG

24 October 2017

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Kaya and Gül v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Julia Laffranque,

President,

Jon Fridrik Kjølbro,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 3 October 2017,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in two applications (nos.

47988/09 and 47989/09) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Turkish nationals, Mr Yusuf Kaya and Mr Mehmet Sabri Gül (“the applicants”), on 25 August 2009.

2.

The applicants were represented by Ms. S. C. Erkat, a lawyer practising in Ankara. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

On 26 April 2010 the applications were communicated to the Government.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants were born in 1961 and 1967 respectively and live in Mersin and Diyarbakır.

5.

The applicants were civil servants for tax offices attached to the Ministry of Finance in Mersin and Diyarbakır. At the material time they were members of the local branch of the trade union

Büro Emekçileri

, which is affiliated to Trades Union Confederation of Public Employees (

Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu

-“KESK”).

6.

In March and April 2009, the applicants were informed of the disciplinary investigations that were initiated against them for having participated in a statement to the press organised by the trade union of which they were members and were invited to send their defence submissions.

7.

Subsequently, the disciplinary sanctions of warning and reprimand were imposed on the applicants for their participation in the aforementioned trade union activities under Section 125 of the Law no. 657 on Civil Servants.

8.

The applicants objected to these decisions and requested their annulment.

9.

In May 2009 the Disciplinary Board of the tax offices dismissed the applicants’ objections considering that the contested decisions were in accordance with law and there were no grounds for annulment.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

10.

A full description of relevant domestic law at the material time can be found in

Karaçay v. Turkey

(no. 6615/03, §§ 14-17, 27 March 2007) and

İsmail Sezer

v. Turkey

(no. 36807/07, §§ 14-21, 24 March 2015).

THE LAW

I.

JOINDER OF THE APPLICATIONS

11.

Having regard to the similar subject matter of the applications, the Court finds it appropriate to examine them jointly in a single judgment.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 11 OF THE CONVENTION

12.

The applicants complained that the disciplinary sanctions of warning and reprimand that were imposed on them for their participation in trade union activities, had infringed their rights under the Convention. In this regard, they relied on Articles 10 and 11 of the Convention.

13.

The Court considers that the applicants’ complaints fall to be examined under Article 11 of the Convention alone. Article 11 of the Convention reads as follows:

“

1.

Everyone has the right to freedom of peaceful assembly and to freedom of association with others, including the right to form and to join trade unions for the protection of his interests.

2.

No restrictions shall be placed on the exercise of these rights other than such as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of national security or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals or for the protection of the rights and freedoms of others. This Article shall not prevent the imposition of lawful restrictions on the exercise of these rights by members of the armed forces, of the police or of the administration of the State.”

14.

The Government contested the applicants’ arguments.

15.

The Court notes that in the case of

Karaçay v. Turkey

(no. 6615/03, 27

March 2007), which raised issues similar to those in the present case, it observed that the sanction complained of, although very light, had been such as to dissuade trade union members from legitimate participation in strikes or other trade union actions to defend the interests of their members. Accordingly it found that the warning given to the applicant had not been necessary in a democratic society and there had been a breach of applicant’s right to freedom to demonstrate (ibid § 37; see

mutadis mutandis

Kaya

and

Seyhan v. Turkey

, no. 30946/04, § 30, 15 September 2009; and

Șișman and Others v. Turkey

, no. 1305/05, § 34, 27 September 2011).

16.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present cases.

17.

Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that there has been a violation of Article 11 of the Convention.

III.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION

18.

The applicants complained that no remedy had been available to them under the domestic law in force at relevant time, by which to challenge the disciplinary sanctions that were imposed on them. They relied on Articles 6 and 13 of the Convention. The Court notes that this part of the application should be examined from the standpoint of Article 13 of the Convention, which reads:

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

19.

The Government contested that argument.

20.

The Court observes that the legislation in force at the relevant time precluded any application to the administrative courts for the purpose of challenging the lawfulness of the disciplinary sanctions of warning and reprimand imposed pursuant to Section 125 of the Law no. 657.

21.

The Court has examined similar cases on previous occasions and has found violations of Article 13 of the Convention in respect of lack of an effective remedy under Turkish law, whereby the applicants could have challenged the disciplinary sanctions of warning and reprimand imposed on them (

Karaçay

, cited above, § 44;

Kaya and Seyhan

, cited above, § 41; and

İsmail Sezer

v. Turkey

, no. 36807/07, § 66, 24 March 2015). It finds no reason to depart from that conclusion in the present cases.

22.

Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that there has been a violation of Article 13 of the Convention.

IV.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

23.

The applicants did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award them any sum on that account.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Decides

to join the applications;

2.

Declares

the applications admissible;

3.

Holds

that there has been a violation of Article 11 of the Convention;

4.

Holds

that there has been a violation of Article 13 of the Convention.

Done in English, and notified in writing on 24 October 2017, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Julia Laffranque

Deputy Registrar

President