Decizia nr. 58388/10 Sabri KAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 5 februarie 2019 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Ivana Jelić, Darian Pavli, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 25 august 2010, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 12 octombrie 2018 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTUL Dl. Sabri Kaya este un național turc, născut în 1972 și locuiește în Diyarbakır. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M.Z. Dündar, avocat care practică în Diyarbakır. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul a inițiat o procedură de compensare împotriva unei companii de asigurări în urma unui accident de trafic. Mai 2010 instanța a pronunțat o decizie în favoarea sa. Întrucât taxele de instanță nu au fost depuse de partea acuzată, reclamantul nu a putut iniția procedura de executare. Cererea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns de incapacitatea sa de a asigura executarea unei hotărâri, pronunțate în favoarea sa, ca urmare a legislației care erau în vigoare la momentul respectiv și în conformitate cu care o hotărâre nu putea fi interpretată în fața părții în cauză, cu excepția cazului în care s-au despăgubit taxele de judecată. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 12 octombrie 2018, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Declar că Guvernul Turciei propune să plătească reclamantului 1000 de euro pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, în vederea soluționării cazurilor menționate mai sus, pe care le așteaptă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pentru ele, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul recunoaște că deținerea reclamantului responsabil pentru plata acuzațiilor pentru a primi o copie finală a hotărârii finale impune o sarcină excesivă și limitează dreptul de acces la o instanță, garantat de art. 6 din convenție. În acest sens, Guvernul subliniază că, în urma hotărârii Curții Constituționale din 14 ianuarie 2010, secțiunea 28 din Legea privind taxele a fost modificată și pedeapsa se menționează acum: „Nefuncția de a plăti taxele de judecată și de a impune executarea hotărârii nu ar împiedica executarea hotărârii, serviciul său pe dreptul părților de a recurge la procedurile de recurs Guvernul se angajează în continuare să elimine orice obstacol în calea executării prin luarea tuturor măsurilor necesare pentru a se asigura că se poate emite scrisoarea execuției, fiind înțeles că reclamantul își poate recupera datoria.” Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile cu privire la incapacitatea reclamanților de a executa o hotărâre pronunțată în favoarea lor, datorită imposibilității lor de a plăti taxele necesare pentru obținerea copiilor hotărârilor finale (a se vedea, de exemplu, Ülger c. Turcia , nr. 25321/02, 26 iunie 2007; Osman Yılmaz c. Turcia , nr. 18896/05, 8 decembrie 2009). 12. Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (articolul (c)). 13. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 14. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În caz de nerespectare în această perioadă, dobânzile simple sunt achitabile pe valoarea în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 15. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 16. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Adoptată în engleză și notificată în scris la 7 martie 2019. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului
Application no. 58388/10
Sabri KAYA
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 5
February
2019 as a Committee composed of:
Valeriu Grițco,
President,
Ivana Jelić,
Darian Pavli,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 25 August 2010,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 12 October 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Sabri Kaya, is a Turkish national, who was born in
1972 and lives in Diyarbakır. He was represented before the Court by Mr
M.Z. Dündar, a lawyer practising in Diyarbakır.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The applicant initiated compensation proceedings against an insurance company following a traffic accident. Subsequently, on 27
May 2010 the first instance court delivered a decision in his favour. As the court fees were not discharged by the defendant party, the applicant could not start the enforcement proceedings.
4.
The application had been communicated to the Government
.
5.
The applicant complained about his inability to secure the enforcement of a judgment, delivered in his favour, as a result of the legislation which had been in force at the time and according to which a judgment could not be served on the party concerned unless court fees had been discharged. He relied on Article 6 of the Convention.
6.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 12 October 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article
37 of the Convention.
7.
The declaration provided as follows:
“I declare that the Government of Turkey offer to pay the applicant 1,000 euros to cover any pecuniary and non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned cases pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision of the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention of Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the government undertake to pay simple interest on them, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government acknowledge that holding the applicant responsible for the payment of charges to receive a final copy of the final judgment imposed an excessive burden and restricted his right of access to a court, guaranteed by Article 6 of the Convention. In this connection, the Government point out that following the decision of the Constitutional Court dated 14 January 2010, Section 28 of the Law on Fees has been amended and the sentence now reads “
Failure to pay the court fees for the judgment and writ of execution would not prevent the execution of the judgment, its service on the parties’ right to have recourse to appeal proceedings
.”
The Government further undertake to remove any obstacles to enforcement by taking all necessary measures to ensure that the writ of execution can be issued, it being understood that the applicant may recover his debt.”
8.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
9.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
10.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
11.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the applicants’ inability to enforce a judgment delivered in their favour due to their impossibility to pay the required court fees to obtain copies of the final judgments (see, for instance
Ülger v. Turkey
, no. 25321/02, 26 June 2007;
Osman Yılmaz v. Turkey
, no. 18896/05, 8 December 2009).
12.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –
which is consistent with the amounts awarded in similar cases
– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37
§
1
(c)).
13.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
14.
The Court considers that this amount should be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of payment, and paid within three
months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
15.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
16.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 7 March 2019.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Deputy Registrar
President