Publicat pe 3 martie 2025 CINCEA SECȚIUNEA a cincea Cerere nr. 8103/24 Thierry GAUBERT împotriva Franței, introdusă la 15 martie 2024, comunicată la 10 februarie 2025 CEI DE LA LEFFAR Cererea se referă la presupusa încălcare a principiului ne bis in idem, din cauza urmăririi penale diligente împotriva reclamantului și a condamnării acestuia pentru evaziune fiscală și spălarea fraudei fiscale, în pofida unei proceduri administrative anterioare, care a dus la o redresare fiscală cu penalizări de 80% asupra redresărilor notificate pentru activități oculte.
Ca urmare a unei examinări contradictorii a situației fiscale personale a reclamantului, director al societăților comerciale, în perioada 2008-2010 și a unei verificări contabile pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2003 și 31 În decembrie 2010, potrivit cărora două propuneri de rectificări au fost adresate în 2013, în special în ceea ce privește desfășurarea unei activități oculte de intermediar imobiliar, reclamantul a fost supus unor contribuții suplimentare de impozit pe venit în anii 2006, 2007, 2009 și 2010, unei contribuții suplimentare la asigurările sociale pentru anul 2010 și unei rechemări a taxei pe valoarea adăugată pentru perioada 1 decembrie 2010 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2010, cu dobânzi de întârziere și cu o majorare de 80% prevăzută la art. 1728 din Codul general al impozitelor (2 801 811 EUR) din care 1 428 486 EUR penalități).
Prin hotărârea din 2 aprilie 2019, Tribunalul Administrativ din Paris și-a respins cererea de acordare a descărcării de gestiune a cotizațiilor și a penalităților. La 3 iunie 2021, Tribunalul Administrativ din Paris a respins recursul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri. La 11 mai 2022, Consiliul de Stat a declarat neacceptat recursul în Casație al reclamantului formulat împotriva hotărârii CAA. În 2012, în paralel cu procedura fiscală, și ca urmare a unei semnalări TRACFIN (prelucrarea informațiilor și acțiunea împotriva circuitelor financiare clandestine) referitoare la mișcările financiare care duc la luarea în considerare a spălării de fonduri provenite dintr-o activitate ilegală, implicând reclamantul, procurorul Republicii Nanterra a inițiat o anchetă penală împotriva sa.
În același timp, magistrații instructori ai Tribunalului Judiciar din Paris, responsabili cu furnizarea de informații care pun sub semnul întrebării, de asemenea, reclamantul pentru abuz de bunuri sociale (în cauza Karachi) au transmis procurorului Republicii elementele referitoare la evaziunea fiscală și spălarea fraudei fiscale. În plus, o plângere din partea administrației fiscale pentru fraudă fiscală împotriva reclamantului a fost depusă la Parchetul din Nanterra; la 21 iunie 2019, reclamantul a fost citat în fața Tribunalului Corecțional al șefilor de evaziune fiscală și de spălare agravată a fraudei fiscale, agravată de faptul că faptele au fost comise în mod obișnuit.
În temeiul evaziunii fiscale, i s-a reproșat că, între 2008 și 2012, i s-a aplicat în mod fraudulos instituirea și plata impozitelor datorate în perioada 2008-2012 prin ascunderea în mod voluntar a unei părți din sumele legate de impozitul pe venit și de impozitul pe solidaritate pe avere (descriere prevăzută de 1741 din Codul general al impozitului).
În ceea ce privește spălarea fraudei fiscale, i s-a reproșat că, între 16 mai 1996 și 2 noiembrie 2016, a participat la operațiuni de plasare, de disimulare sau de conversație a produsului direct sau indirect al fraudei fiscale, în special la plasarea mai multor active în conturi deținute în străinătate care nu au fost declarate, la conversia veniturilor din încălcarea dreptului comunitar prin constituirea unui produs în Bahamas și la achiziționarea unui teren de pe un teren în Columbia pe care o vilă a fost construită prin intermediul unei societăți create în Panama și la utilizarea sumelor care nu au fost declarate pentru amenajarea acestei vile prin intermediul retragerilor în numerar și a mai multor transferuri din conturile deținute în străinătate pentru o sumă de cel puțin 8 La 24 iunie 2020, tribunalul corecțional din Paris l-a declarat pe reclamant vinovat de o parte din infracțiunile de fraudă fiscală și de spălare de bani agravate și l-a condamnat la o pedeapsă de trei ani de închisoare și la plata unei amenzi de 600 de dolari.
000 EUR. În afară de confiscarea a douăsprezece ceasuri și a unui sold de credit al unui cont, acesta a pronunțat împotriva reclamantului o interdicție de a conduce, administra sau gestiona o întreprindere sau o societate pe o perioadă de 10 ani. De asemenea, a condamnat-o, în solidar cu fosta sa soție, să plătească statului francez suma de 150 000 EUR pentru repararea prejudiciului suferit.
În fața instanței, reclamantul a susținut în special că urmărirea penală încalcă principiul ne bis idem garantat prin art. 4 din Protocolul nr. 7 Convenției, precum și art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta), care consacră acest principiu, în măsura în care, în ceea ce privește frauda fiscală, a făcut deja obiectul unei proceduri fiscale cu sancțiuni deosebit de grele și că a făcut obiectul unor urmări penale pentru aceleași fapte de fraudă fiscală în cadrul procedurilor penale și în ceea ce privește spălarea fraudei fiscale, că această incriminare a comis aceeași acțiune ca și cea a fraudei fiscale.
10. Cu privire la primul punct, instanța a considerat că nu i-a aparținut de fapt validitatea rezervei formulate de Franța în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 și a ajuns la concluzia că această dispoziție nu se referea la urmărirea penală, în plus față de urmărirea penală și la pronunțarea de sancțiuni fiscale în paralel cu pedepsele impuse de judecătorul represiv. În conformitate cu art. 50 din Cartă, acesta a indicat că impozitele pe venit și pe solidaritate pe avere nu erau reglementate de dreptul Uniunii, astfel încât legalitatea urmăririlor duble și a sancțiunilor să nu poată fi examinată prin referire la această dispoziție. 11. În al doilea rând, tribunalul a considerat că infracțiunile de fraudă fiscală și de spălare de bani au fost separate atât din punct de vedere material, cât și temporal.
12. La 22 februarie 2022, tribunalul a confirmat hotărârea privind vinovăția și a infirmat parțial pedeapsa la 18 luni de închisoare și la o amendă de 300 000 EUR. În al doilea motiv, reclamantul a susținut că condamnarea sa pentru aceleași fapte de fraudă fiscală, atât într-o procedură fiscală, cât și într-o procedură penală, a încălcat principiul ne bis in idem și că judecătorul intern nu mai putea să se retragă în spatele rezervei franceze privind art. 4 din Protocolul nr. (7) El a solicitat punerea în discuție a jurisprudenței constante conform căreia acesta aparține instanței represive care aplică art. 4 din Protocolul nr. 7 prin obținerea unui efect deplin rezervei emise de Franța în marja acestui protocol (Crim., 11 septembrie 2019, 18-81.067).
De asemenea, susține că această dublă condamnare era contrară articolului 50 din Cartă și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) conform căreia principiul ne bis in idem garantat prin acest articol, care se referă la o reglementare care nu asigură, în cazurile de cumulare a unei pedepse pecuniare și a unei pedepse privative de libertate, prin norme clare și precise, că toate sancțiunile … El a susținut că legalitatea urmăririlor duble și a sancțiunilor, astfel cum sunt interpretate de CJUE, nu poate fi doar extinsă la situațiile care nu intră sub incidența dreptului Uniunii, cu excepția necunoașterii principiului egalității în fața legii.
În al cincilea motiv, reclamantul susține că dubla declarație de vinovăție a șefilor de fraudă fiscală și de spălare a fraudei fiscale pronunțate împotriva sa a fost, de asemenea, contrară principiului ne bis in idem La 13 decembrie 2023, Curtea de Casație Cassa și-a retras și a anulat arestarea tribunalului judecătoresc în singura sa dispoziție referitoare la pedepsele și interesele civile, pe motiv că instanța judecătorească nu a precizat care a fost produsul de spălare agravată în reprimarea căreia a fost săvârșită confiscarea și pe care aceasta nu a fost sigură că valoarea bunurilor confiscate nu o exceda pe cea a acestui produs și dacă această valoare era superioară, că aceasta era legată de înălțimea acestui produs.
Aceasta a considerat că, pe al doilea motiv (11), motivul critic la hotărârea atacată în măsura în care l-a condamnat penal pe domnul [X] al șefului fraudei fiscale, după ce a respins motivul întemeiat pe încălcarea principiului ne bis in idem ca urmare a condamnărilor deja pronunțate împotriva sa pentru aceleași fapte în procedura fiscală (...) 12. art. 1741 alineatul (1) din Codul general al impozitelor prevede că orice persoană care este sau a încercat să se sustragă în mod fraudulos de la stabilire sau de la plata totală sau parțială a impozitului, în special prin ascunderea deliberată a unei părți din sumele aferente impozitului, cu condiția ca disimularea să depășească a zecea parte din suma impozabilă sau cifra de 153 EUR, să fie pasibilă de sancțiuni penale, indiferent de sancțiunile fiscale aplicabile în temeiul articolului 1729 din același cod.
13. Curtea de Casație, care aplică rezerve de interpretare ale Consiliului Constituțional (Cons. cons. cons., 24 iunie 2016, deciziile n 2016-545 QPC și n 2016-546 QPC, Cons. cons., 22 iulie 2016, Decizia nr. 2016-556 QPC și Cons. cons., 23 noiembrie 2018, decizia nr. 2018-745 QPC), a stabilit mai multe condiții la pronunțarea de sancțiuni penale în cazul în care acuzatul de fraudă fiscală a făcut, cu titlu personal, obiectul unei sancțiuni fiscale pentru aceleași fapte (Crim., 11 septembrie 2019, recurs n 18-81.067, n 18-81.04 și n 18-84.144, publicate în Newsletter).
Cu privire la consecințele hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în urma unei întrebări preliminare pe care i-a adresat-o (CJUE, Hotărârea din 5 mai 2022, C-570/20), Curtea de Casație a adăugat la aceste cerințe, în ceea ce privește frauda în materie de taxă pe valoarea adăugată, impozit care intră în domeniul de aplicare al Uniunii Europene și în consecință, care face obiectul articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale, obligația judecătorului penal, pe de o parte, atunci când pârâtul justifică că a făcut obiectul, cu titlu personal de sancțiuni fiscale și în cazul în care acesta este sesizat cu privire la un astfel de motiv, de a verifica dacă a fost în mod rezonabil previzibil, în momentul în care a fost comisă încălcarea dreptului comunitar, că aceasta ar putea face obiectul unui cumul de urmăriri penale și de sancțiuni de natură penală, pe de altă parte, în cazul în care acuzatul de fraudă fiscală justifică că a făcut obiectul, cu titlu personal, unei sancțiuni fiscale definitive pronunțate pentru aceleași fapte, după ce a constatat valoarea sancțiunilor fiscale aplicate, de a se asigura că sarcina finală care rezultă din ansamblul sancțiunilor pronunțate, indiferent de natura lor, nu este excesivă în raport cu gravitatea infracțiunii pe care a comis-o (Crim., 22 martie 2002). 19-80.689 și n 19-81.929, publicate în Newsletter).
15. Aceste cerințe suplimentare nu se aplică atunci când pârâtul este acuzat numai pentru fapte de fraudă fiscală referitoare la impozite care nu sunt supuse dreptului Uniunii. 16. Într-adevăr, pe de o parte, în această privință, art. 50 din Carta drepturilor fundamentale, din care rezultă, nu este aplicabil. 17. La art. 4 din Protocolul nr. 7 Convenției europene a drepturilor omului, care, potrivit rezervei emise de Franța, nu se poate aplica decât pentru infracțiunile care intră sub incidența dreptului francez de competența instanțelor care acționează în materie penală, nu poate impune, dacă este cazul, condiții speciale cumulului de sancțiuni penale și fiscale, care intră sub incidența a două ordine de jurisdicție distincte.
18. Prin urmare, pe de o parte, nu se poate pune în aplicare cerințele Curții de Justiție a Uniunii Europene privind cumulul de sancțiuni penale și fiscale, deoarece domnul [X] a fost acuzat de fraudă numai în ceea ce privește impozitele pe venit și solidaritatea asupra averii 19. Pe de altă parte, este de asemenea inexact faptul că reclamantul nu precizează temeiul principiului egalității în fața legii pe care o reprezintă și nu a depus o întrebare prioritară de constituționalitate invocând o atingere a acestui principiu ca atare este enunțată de Constituție.
(...) Pe al cincilea motiv 38. Motivul critic la hotărârea atacată în acest sens l-a declarat pe domnul [X] vinovat de fraudă fiscală și de spălare a fraudei fiscale prin încălcarea principiului ne bis in idem, (...) 39. Curtea de Casație consideră că, în cazul unei urmăriri simultane, principiul ne bis in idemn … Pentru a declara acuzatul vinovat de fraudă fiscală, hotărârea atacată, după ce a prezentat elementele referitoare la dispunerea de venituri și la un patrimoniu imobiliar și mobil care nu sunt declarate în interiorul sau prin intermediul acestuia, printre altele, din Registrul Cactus din Insulele Bahamas și Grayson Holding Ltd., și anume din Insulele Virgine Britanice, și la utilizarea conturilor în străinătate, în special în Bahamas și Elveția, care permite stabilirea în mod liber a impozitului pe profit, în mod direct sau indirect, pe profit sau pe avere, constată că domnul.
[X] nu a făcut nicio declarație în temeiul impozitului pe venit în perioada 2008-2011 și că, în mod similar, declarațiile de solidaritate pe avere, semnate de pârât, în anii 2009-2012, nu menționează niciun patrimoniu imobiliar și mobil deținut în mod expres în insulele Bahamas, Panama, Columbia, Elveția sau Insulele Virgine Britanice. 41. Pentru a elimina încălcarea principiului ne bis in idem și pentru a-l declara vinovat pe acuzatul de spălare a fraudei fiscale, hotărârea atacată prevede, printre altele, că, din punct de vedere material și temporal, frauda fiscală sancționează contribuabilul din punctul de vedere al depunerii sau al raportării, în timp ce art. 24 alineatul (1) din Codul penal, care reprimă spălarea, rețin comportamentul persoanei acuzate, din perspectiva justificării mincinoase sau a concursului pentru o operațiune de plasare, disimulare, conversie, în timpul unei perioade de timp simultane sau ulterior stabilirii și depunerii declarațiilor.
42. Acesta arată că spălarea implică, de exemplu, în plus și a posteriori, acte de ascundere voluntară a sumelor supuse impozitului, o înmulțire a conturilor bancare ale acuzatului destinate să ascundă infracțiunile principale sau chiar, aranjamente financiare opace care implică mai mulți membri ai familiei și ai societăților. 43. Judecătorii rețin că, în acest caz, pârâtul nu contestă că a deschis mai multe conturi în străinătate, iar înmulțirea și modalitățile de deschidere și de funcționare a acestor conturi bancare explică doar prin dorința sa de a ascunde fraudele fiscale comise. 44. Acționând numai prin aceste motive, instanța de apel și-a justificat decizia, fără a ignora principiul ne bis in idem.
45. Într-adevăr, (...) declarațiile de vinovăție ale șefilor de evaziune fiscală și de spălare de bani se bazează pe fapte distincte, prima infracțiune fiind reprezentată de lipsa de referință în declarațiile făcute de inculpat în fața administrației fiscale a activelor deținute în străinătate, precum și a veniturilor obținute din aceste active, în timp ce a doua este caracterizată de operațiuni succesive de disimulare a veniturilor acestei fraude, în special prin deschiderea și funcționarea conturilor bancare în străinătate. (...) 15. Reclamantul invocă încălcarea articolului 4 din Protocolul nr, în timp ce restrânge rezerva emisă de Franța la ratificarea acestui protocol, susține că inculpatul împotriva sancțiunilor fiscale de către administrația fiscală și condamnarea sa penală pentru fraudă fiscală în două condamnări pentru aceleași fapte.
De asemenea, consideră că această dispoziție a fost încălcată din cauza condamnărilor sale pentru fraudă fiscală și spălare de impozite, în timp ce … Italia, nr. 18640/10, § 204-211, 4 martie 2014 și Jesus Pinhal c. Portugalia, n 48047/15, § 139-142, 8 octombrie 2024 [nu definitiv]), rezerva formulată de Franța în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 îndeplinește cerințele articolului 57 alineatul (2) din Convenție în caz contrar și ținând seama de jurisprudența Curții (Marele Stevens și altele, citată anterior, A și B c. Norvegia [GC], nr 24130/11 și 29758/11, 15 noiembrie 2016, Nodet c. Franța, n 47342/14, 6 iunie 2019 și Jesus Pinhal , citată anterior ), reclamantul a fost condamnat de trei ori, în ciuda articolului 4 din Protocolul 7, pentru fapte identice sau care sunt în esență aceleași fapte sau aceleași fapte (pecuniități fiscale, evaziuni fiscale și spălarea fraudei fiscale) pentru aceleași fapte sau care sunt, în esență, aceleași fapte sau Guvernul este invitat să prezinte memoriile prezentate de către părți în fața instanțelor administrative, memoriile prezentate de administrația fiscală în fața instanțelor penale, precum și hotărârea Curții de apel de trimitere.
Publié le 3 mars 2025
Requête n o 8103/24 Thierry GAUBERT contre la France introduite le 15 mars 2024 communiquée le 10 février 2025
1. La requête concerne la violation alléguée du principe ne bis in idem, en raison des poursuites pénales diligentées à l’encontre du requérant et la condamnation de celui-ci pour fraude fiscale et blanchiment de fraude fiscale, malgré une procédure administrative antérieure, qui avait abouti à un redressement fiscal avec application de pénalités de 80 % sur les redressements notifiés pour activité occulte.
2. À la suite d’un examen contradictoire de la situation fiscale personnelle du requérant, dirigeant de sociétés, portant sur les années 2008 à 2010 et d’une vérification de comptabilité portant sur la période du 1 er janvier 2003 au 31 décembre 2010, aux termes desquelles deux propositions de rectifications lui furent adressées en 2013, relatives notamment à l’exercice d’une activité occulte d’intermédiaire immobilier, le requérant fut assujetti à des cotisations supplémentaires d’impôt sur le revenu au titre des années 2006, 2007, 2009 et 2010, à une cotisation supplémentaire de contributions sociales au titre de l’année 2010 et à un rappel de taxe sur la valeur ajoutée au titre de la période du 1 er janvier 2009 au 31 décembre 2010, assortis d’intérêts de retard et de la majoration de 80 % prévue à l’article 1728 du code général des impôts (2 801 811 euros (EUR) dont 1 428 486 EUR de pénalités).
3.Par un jugement du 2 avril 2019, le tribunal administratif de Paris rejeta sa demande tendant au prononcé de la décharge des cotisations et pénalités. Le 3 juin 2021, la cour administrative d’appel (CAA) de Paris rejeta l’appel formé par le requérant contre ce jugement. Le 11 mai 2022, le Conseil d’État déclara non admis le pourvoi en cassation du requérant formé contre l’arrêt de la CAA.
4.En 2012, en parallèle à la procédure fiscale, et à la suite d’un signalement TRACFIN (traitement du renseignement et action contre les circuits financiers clandestins) relatif à des mouvements financiers conduisant « à envisager le blanchiment de fonds issus d’une activité délictueuse », impliquant le requérant, le procureur de la république de Nanterre déclencha une enquête pénale à son encontre. Dans le même temps, des magistrats instructeurs du tribunal judiciaire de Paris, en charge d’une information mettant également en cause le requérant pour abus de biens sociaux (dans l’affaire dite Karachi) transmirent au procureur de la République des éléments relatifs à des faits de fraude fiscale et de blanchiment de fraude fiscale. En outre, une plainte de l’administration fiscale pour fraude fiscale contre le requérant fut déposée auprès du parquet de Nanterre.
5.Le 21 juin 2019, le requérant fut cité devant le tribunal correctionnel des chefs de fraude fiscale et de blanchiment aggravé de fraude fiscale, aggravé par la circonstance que les faits ont été commis de façon habituelle.
6.Au titre de la fraude fiscale, il lui était reproché de s’être, entre 2008 et 2012, frauduleusement soustrait à l’établissement et au paiement des impôts dus au titre des années 2008 à 2012 en dissimulant volontairement une part des sommes sujettes à l’impôt sur le revenu et à l’impôt de solidarité sur la fortune (délit prévu par 1741 du code général des impôt).
7.Au titre du blanchiment de fraude fiscale, il lui était reproché d’avoir, entre le 16 mai 1996 et le 2 novembre 2016, apporté son concours à des opérations de placement, de dissimulation ou de conversation du produit direct ou indirect du délit de fraude fiscale, et notamment le placement de plusieurs avoirs sur des comptes détenus à l’étranger non déclarés, la conversion du produit de l’infraction grâce à la constitution d’un trust au Bahamas et à l’acquisition d’un terrain d’un terrain en Colombie sur lequel une villa avait été construite par le biais d’une société créée au Panama et l’emploi des sommes non déclarées à l’aménagement de cette villa en procédant à des retraits en espèces et à plusieurs virements depuis les comptes détenus à l’étranger pour un montant d’au moins 8 900 000 EUR (délit prévu par l’article 324-1 du code pénal).
8.Le 24 juin 2020, le tribunal correctionnel de Paris déclara le requérant coupable d’une partie des faits reprochés de fraude fiscale et de blanchiment aggravé et le condamna à une peine de trois ans d’emprisonnement et au paiement d’une amende de 600 000 EUR. Outre la confiscation de douze montres et d’un solde créditeur d’un compte, il prononça à l’encontre du requérant une interdiction de diriger, administrer ou gérer une entreprise ou une société pendant une durée de dix ans. Il le condamna également, solidairement avec son ex-femme, à verser à l’État français la somme de 150 000 EUR en réparation du préjudice subi.
9.Devant le tribunal, le requérant avait notamment fait valoir que les poursuites pénales violaient le principe ne bis idem garanti par l’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention ainsi que l’article 50 de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne (la Charte), consacrant ce principe, en ce que, s’agissant de la fraude fiscale, il avait déjà fait l’objet d’une procédure fiscale aux sanctions particulièrement lourdes et qu’il faisait l’objet de poursuites pénales pour les mêmes faits de fraude fiscale dans la procédure pénale, et s’agissant du blanchiment de fraude fiscale, que cette incrimination procédait de la même action que celle de la fraude fiscale.
10.Sur le premier point, le tribunal considéra qu’il ne lui appartenait pas d’interpréter la validité de la réserve formulée par la France au titre de l’article 4 du Protocole n o 7 et en déduisit que cette disposition n’interdisait pas des poursuites pénales, en sus des poursuites fiscales et le prononcé de sanctions fiscales parallèlement aux peines infligées par le juge répressif. S’agissant de la règle ne bis in idem prévue par l’article 50 de la Charte, il indiqua que les impôts sur le revenu et de solidarité sur la fortune n’étaient pas régis par le droit de l’Union de sorte que la légalité des doubles poursuites et sanctions ne pouvait être examinée par référence à cette disposition.
11.Sur le second point, le tribunal considéra que les infractions de fraude fiscale et de blanchiment de fraude fiscale étaient distinctes tant d’un point du vue matériel que temporel.
12.Le 22 février 2022, la cour d’appel de Paris confirma le jugement sur la culpabilité et l’infirma partiellement sur la peine, portant celle-ci à dix-huit mois d’emprisonnement et à une amende de 300 000 EUR. 13 . Le requérant se pourvut en cassation. Dans son deuxième moyen, il soutint que sa condamnation pour les mêmes faits de fraude fiscale, à la fois dans une procédure fiscale et dans une procédure pénale, méconnaissait le principe ne bis in idem et que le juge interne ne pouvait plus se retrancher derrière la réserve française formulée sur l’article 4 du Protocole n o 7. Il demanda la remise en cause de la jurisprudence constante selon laquelle « il appartient au juge répressif d’appliquer l’article 4 du protocole n o 7 en faisant produire un plein effet à la réserve émise par la France en marge de ce protocole (Crim., 11 septembre 2019, n o 18-81.067). Il soutint également que cette double condamnation était contraire à l’article 50 de la Charte et à la jurisprudence de la Cour de justice de l’Union européenne (CJUE) selon laquelle le principe ne bis in idem garanti par cet article s’oppose à une réglementation qui n’assure pas, dans les cas de cumul d’une sanction pécuniaire et d’une peine privative de liberté, par des règles claires et précises, « que l’ensemble des sanctions infligées n’excède pas la gravité de l’infraction contestée » (CJUE, aff. C-570/20, 5 mai 2022). Il fit valoir que la légalité des doubles poursuites et sanctions telle qu’interprétée par la CJUE ne pouvait qu’être étendue aux situations ne relevant pas du droit de l’Union sauf à méconnaître le principe d’égalité devant la loi. Dans son cinquième moyen, le requérant soutint que la double déclaration de culpabilité des chefs de fraude fiscale et de blanchiment de fraude fiscale prononcée à son encontre était également contraire au principe ne bis in idem . 14 . Le 13 décembre 2023, la Cour de cassation cassa et annula l’arrêt de la cour d’appel en ses seules dispositions relatives aux peines et intérêt civils, au motif que la cour d’appel n’avait pas précisé quel était le produit de l’infraction de blanchiment aggravé en répression de laquelle la confiscation était prononcée et qu’elle ne s’était pas assurée que la valeur des biens confisqués n’excédait pas celle de ce produit, et si cette valeur était supérieure, qu’elle était cantonnée à la hauteur de ce produit. Elle considéra que : « (...) Sur le deuxième moyen 11. Le moyen critique l’arrêt attaqué en ce qu’il a condamné pénalement M. [X] du chef de fraude fiscale, après avoir rejeté le moyen tiré d’une violation du principe ne bis in idem du fait des condamnations déjà prononcées à son encontre pour les mêmes faits dans la procédure fiscale (...) 12. Il résulte de l’article 1741, alinéa 1er, du code général des impôts que quiconque s’est soustrait ou a tenté de se soustraire frauduleusement à l’établissement ou au paiement total ou partiel de l’impôt, notamment en dissimulant volontairement une part des sommes sujettes à l’impôt, à la condition que la dissimulation excède le dixième de la somme imposable ou le chiffre de 153 euros, est passible de sanctions pénales, indépendamment des sanctions fiscales applicables en vertu de l’article 1729 du même code.
13.La Cour de cassation, appliquant des réserves d’interprétation du Conseil constitutionnel (Cons. const., 24 juin 2016, décisions n o 2016-545 QPC et n o 2016-546 QPC, Cons. const., 22 juillet 2016, décision n o 2016-556 QPC et Cons. const., 23 novembre 2018, décision n o 2018-745 QPC), a posé plusieurs conditions au prononcé de sanctions pénales lorsque le prévenu de fraude fiscale a fait l’objet, à titre personnel, d’une sanction fiscale pour les mêmes faits (Crim., 11 septembre 2019, pourvois n o 18-81.067, n o 18-81.040 et n o 18-84.144, publiés au Bulletin).
14.Tirant les conséquences de l’arrêt rendu par la Cour de justice de l’Union européenne à la suite d’une question préjudicielle qu’elle lui avait transmise (CJUE, arrêt du 5 mai 2022, C-570/20), la Cour de cassation a ajouté à ces exigences, en matière de fraude à la taxe sur la valeur ajoutée, impôt entrant dans le champ de l’Union européenne, et en conséquences soumis à l’article 50 de la Charte des droits fondamentaux, l’obligation pour le juge pénal, d’une part, lorsque le prévenu justifie avoir fait l’objet, à titre personnel de sanctions fiscales et s’il est saisi d’un moyen en ce sens, de vérifier qu’il était raisonnablement prévisible, au moment où l’infraction a été commise, que celle-ci était susceptible de faire l’objet d’un cumul de poursuites et de sanctions de nature pénale, d’autre part, lorsque le prévenu de fraude fiscale justifie avoir fait l’objet, à titre personnel, d’une sanction fiscale définitivement prononcée pour les mêmes faits, après avoir constaté le montant des pénalités fiscales appliquées, de s’assurer que la charge finale résultant de l’ensemble des sanctions prononcées, quelle que soit leur nature, ne soit pas excessive par rapport à la gravité de l’infraction qu’il a commise (Crim., 22 mars 2023, pourvois n o 19-80.689 et n o 19-81.929, publiés au Bulletin).
15.Ces exigences supplémentaires ne s’imposent pas lorsque le prévenu est poursuivi uniquement pour des faits de fraude fiscale concernant des impôts qui ne sont pas soumis au droit de l’Union.
16.En effet, d’une part, dans cette hypothèse, l’article 50 de la Charte des droits fondamentaux, dont elles découlent, n’est pas applicable.
17.L’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention européenne des droits de l’homme, qui, selon la réserve émise par la France ne trouve à s’appliquer que pour les infractions relevant en droit français de la compétence des tribunaux statuant en matière pénale, ne saurait, le cas échéant, imposer des conditions particulières au cumul de sanctions pénale et fiscale, qui relèvent de deux ordres de juridiction distincts.
18.En conséquence, d’une part, le grief tiré de l’inapplication des exigences posées par la Cour de justice de l’Union européenne en matière de cumul de sanctions pénale et fiscale est inopérant dès lors que M. [X] a été poursuivi pour des faits de fraude relatifs aux seuls impôts sur le revenu et de solidarité sur la fortune.
19.D’autre part, le grief est également inopérant en ce que le requérant ne précise pas le fondement du principe d’égalité devant la loi qu’il invoque et n’a pas déposé de question prioritaire de constitutionnalité invoquant une atteinte audit principe en tant qu’il est énoncé par la Constitution. (...) Sur le cinquième moyen 38. Le moyen critique l’arrêt attaqué en ce qu’il a déclaré M. [X] coupable de fraude fiscale et de blanchiment de fraude fiscale en violation du principe ne bis in idem, (...) 39. La Cour de cassation juge qu’en cas de poursuites concomitantes, le principe ne bis in idem n’interdit le cumul de qualifications lors de la déclaration de culpabilité que lorsque les infractions retenues répriment des faits identiques (Crim., 15 décembre 2021, pourvoi n o 21-81.864, publié au Bulletin). 40. Pour déclarer le prévenu coupable de fraude fiscale, l’arrêt attaqué, après avoir exposé les éléments relatifs à la disposition de revenus et d’un patrimoine immobilier et mobilier non déclarés au sein ou par l’intermédiaire notamment du trust Cactus aux îles Bahamas et de la société Grayson Holding Ltd, sise aux Iles Vierges britanniques, et à l’utilisation de comptes à l’étranger, en particulier aux Bahamas et en Suisse, permettant d’établir qu’il a perçu en franchise d’imposition, directement ou indirectement, des revenus d’activité ou du patrimoine, constate que M. [X] n’a procédé à aucune déclaration au titre de l’impôt sur le revenu au cours des années 2008 à 2011 et que, de même, les déclarations d’impôt de solidarité sur la fortune, souscrites par le prévenu, au titre des années 2009 à 2012, ne mentionnent pas de patrimoine immobilier et mobilier expressément détenu aux îles Bahamas, au Panama, en Colombie, en Suisse ou dans les Iles vierges britanniques. 41. Pour écarter la violation du principe ne bis in idem et déclarer le prévenu coupable du chef de blanchiment de fraude fiscale, l’arrêt attaqué énonce notamment que sur le plan matériel et temporel, la fraude fiscale sanctionne le contribuable sous l’angle du dépôt ou de la minoration de déclaration, alors que l’article 324-1 du code pénal, qui réprime le blanchiment, appréhende le comportement du prévenu, sous l’angle de la justification mensongère ou du concours à une opération de placement, dissimulation, conversion, lors d’une période de temps concomitante ou postérieure à l’établissement et au dépôt des déclarations. 42. Il relève que le blanchiment suppose par exemple, en sus et a posteriori, des actes de dissimulation volontaire des sommes sujettes à l’impôt, une multiplication des comptes bancaires appartenant au prévenu destinés à dissimuler les infractions principales ou encore, des montages financiers opaques faisant intervenir plusieurs membres de la famille et des sociétés. 43. Les juges retiennent qu’en l’espèce, le prévenu ne conteste pas avoir ouvert plusieurs comptes à l’étranger, et que la multiplication et les modalités d’ouverture et de fonctionnement de ces comptes bancaires ne s’expliquent que par sa volonté de dissimuler les fraudes fiscales commises. 44. En statuant par ces seuls motifs, la cour d’appel a justifié sa décision, sans méconnaître le principe ne bis in idem. 45. En effet, (...) les déclarations de culpabilité des chefs de fraude fiscale et de blanchiment sont fondées sur des faits distincts, la première infraction étant constituée par l’absence de référence dans les déclarations faites par le prévenu à l’administration fiscale des avoirs détenus à l’étranger, ainsi que des revenus tirés de ces avoirs, tandis que la seconde est caractérisée par des opérations successives de dissimulation du produit de cette fraude, notamment réalisées au travers de l’ouverture et du fonctionnement de comptes bancaires à l’étranger. (...) » 15. Le requérant invoque la violation de l’article 4 du Protocole n o 7. Tout en soutenant l’invalidité de la réserve émise par la France lors de la ratification de ce Protocole, il allègue que l’infliction à son encontre de sanctions fiscales par l’administration fiscale et de sa condamnation pénale pour fraude fiscale s’analyse en deux condamnations pour les mêmes faits. Il considère cette disposition également violée en raison de ses condamnations pour fraude fiscale et blanchiment de fraude fiscale alors qu’il n’aurait commis qu’un fait unique de dissimulation volontaire des sommes soumises à l’impôt.
1. À la lumière des principes dégagés par la jurisprudence de la Cour ( Belilos c. Suisse , 29 avril 1988, §§ 50-60, série A n o 132, Grande Stevens et autres c. Italie, n o 18640/10, §§ 204-211, 4 mars 2014, et Jesus Pinhal c. Portugal , n o 48047/15, §§ 139-142, 8 octobre 2024 [non définitif]), la réserve formulée par la France au titre de l’article 4 du Protocole n o 7 satisfait ‑ elle aux exigences de l’article 57 § 2 de la Convention ? 2. À défaut, et compte tenu de la jurisprudence de la Cour ( Grande Stevens et autres , précité, A et B c. Norvège [GC], n os 24130/11 et 29758/11, 15 novembre 2016, Nodet c. France , n o 47342/14, 6 juin 2019, et Jesus Pinhal , précité ), le requérant a-t-il été, au mépris de l’article 4 du Protocole n o 7, condamné trois fois (pénalités fiscales, fraude fiscale et blanchiment de fraude fiscale) pour des faits identiques ou qui sont en substance les mêmes ? Le Gouvernement est invité à produire les mémoires présentées par les parties devant les juridictions administratives, les mémoires produits par l’administration fiscale devant les juridictions pénales, ainsi que l’arrêt de la cour d’appel de renvoi.