AFFAIRE FIRAT c. GRÈCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Délai raisonnable);Violation de l'article 13+6-1 - Droit à un recours effectif (Article 13 - Recours effectif) (Article 6 - Droit à un procès équitable;Procédure pénale;Article 6-1 - Délai raisonnable);Non-violation de l'article 2 du Protocole n° 7 - Droit à un double degré de juridiction en matière pénale (Article 2 du Protocole n° 7 - Réexamen de la condamnation)
AFFAIRE FIRAT c. GRÈCE (CtEDO, 2017)
PRIMA SECȚIUNE
CAUZA
FIRAT c. GRECIA
(Cererea nr. 46005/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
9 noiembrie 2017
DEFINITIVĂ
09/02/2018
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi corecturi de formă.
În cauza Fırat c. Grecia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secțiune), ședință într-o cameră compusă din:
Kristina Pardalos,
președintă,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Aleš Pejchal,
Ksenija Turković,
Armen Harutyunyan,
Pauliine Koskelo,
Tim Eicke,
judecători,
și Abel Campos,
grefier
de secțiune,
După deliberare în ședință în camera de sfat la 10 octombrie 2017,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 46005/11) împotriva Republicii Elene și pe care un cetățean turc, D-l Celal Fırat ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 21 iulie 2011 în baza articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamantul a fost reprezentat de D-l C. Lambakis, avocat la Salonic. Guvernul grec ("Guvernul") a fost reprezentat de delegații agentului său, D-l K. Georghiadis, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și Doamna K. Karavassili, auditoare la Consiliul Juridic al Statului. Guvernul turc nu și-a folosit dreptul de a interveni în procedură (art. 36 § 1 al Convenției).
Reclamantul susținea în special o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției (durata procedurii) și o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
La 14 octombrie 2015, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1980 și la data depunerii cererii sale era deținut în penitenciarul Salonic.
Acuzat de a transporta ilegal migranți neregulari pe teritoriul grec și de a provoca un naufragiu care ar fi putut fi fatal acestora, a fost arestat la 22 martie 2008. După ce și-a prezentat apărarea înaintea judecătorului de instrucție al tribunalului corecțional al insulei Samos, la 24 martie 2008, a fost plasat în arest preventiv.
Prin hotărârea din 15 octombrie 2008, curtea de apel Egee, ședință într-o formație compusă din trei membri și judecând ca instanță de primă instanță, a condamnat reclamantul la o pedeapsă privativă de libertate de zece ani și șase luni. Ea a precizat de altfel că, dacă interesat ar introduce un apel, acest recurs n-ar avea efect suspensiv.
La 20 octombrie 2008, reclamantul a interjetat apel înaintea curții de apel Egee, ședință într-o formație compusă din cinci judecători. Ședința, inițial fixată la 4 noiembrie 2010, a fost amânată la 9 februarie 2012 din cauza ținerii alegerilor municipale. La această ultimă dată, a fost din nou amânată din cauza imposibilității transferării la tribunal a unui coaccuzat al reclamantului, din cauza unei greve a personalului penitenciar. La final ședinței, care a avut loc la 7 iunie 2012, curtea de apel a pronunțat o pedeapsă privativă de libertate de șapte ani și doi luni împotriva reclamantului. Ea a dedus din această pedeapsă perioada de șase luni și douăzeci și trei de zile în care interesat fusese deținut preventiv.
La 13 iunie 2012, directorul penitenciarului Salonic a sesizat camera de acuzare a tribunalului corecțional Salonic cu o cerere de eliberare sub condiție a reclamantului.
Prin decizia nr. 715/2012 din 5 iulie 2012, camera de acuzare a ordonat eliberarea sub condiție a reclamantului în aplicarea articolului 105 al codului penal (CP). Ea s-a pronunțat în felul următor:
"Rezultă din piesele dosarului că [reclamantul] a fost condamnat la 7 iunie 2012 de curtea de apel Egee la o pedeapsă privativă de libertate de șapte ani și doi luni și că purjase, la data de 13 iunie 2012, o pedeapsă de patru ani, doi luni și douăzeci și unu de zile, adică o pedeapsă mai mare decât o treime din pedeapsa pronunțată. Ținând seama de faptul că lucrase timp de cinci sute optzeci și șapte de zile [în penitenciar], condamnatul purjase, la 13 iunie 2012, o pedeapsă de cinci ani, nouă luni și treizeci și unu de zile și purjase, prin consecință, trei cincimi din pedeapsa sa. Restul pedepsei sale la 13 iunie 2012 se ridica la unu an, trei luni și douăzeci și nouă de zile."
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
În partea sa relevantă în cazul de față, art. 105 al CP prevede următoarele:
"1. Cei care au fost condamnați la o pedeapsă privativă de libertate pot fi eliberați, sub condiție de revocare, în conformitate cu dispozițiile următoare, atunci când au purjat:
(...)
b) în caz de închisoare, trei cincimi din pedeapsa lor.
(...)
În scopul eliberării sub condiție, este considerată pedeapsă purjată [pedeapsa] care a fost calculată într-un mod favorabil deținutului în conformitate cu dispozițiile relevante. În ceea ce privește pedepsele de închisoare, condamnatul nu poate beneficia de eliberarea sub condiție dacă nu a purjat efectiv într-un establishment penitenciar o perioada egală cu o treime din pedeapsa care i-a fost impusă (...)"
Articolele relevante în cazul de față ale codului de procedură penală (CPP) dispun următoarele:
art. 470
Interzicerea agravării situației acuzatului
"Atunci când cel care a fost condamnat (...) exercită o cale de recurs împotriva deciziei de condamnare, situația acestuia nu poate să se agraveze și beneficiile care i-au fost acordate cu decizia atacată nu pot fi puse în cauză (...)"
art. 497
Efectul suspensiv al apelului
"7. Atunci când acuzatul a fost condamnat de o decizie a tribunalului de primă instanță la o pedeapsă privativă de libertate și a introdus un apel care nu are efect suspensiv, [el] sau procurorul pot cere suspendarea execuției deciziei de primă instanță până ce curtea de apel se pronunță. (...)
Efectul suspensiv al apelului nu este acordat și cererea de suspendare a execuției deciziei de primă instanță este respinsă atunci când este judecat cu motive că măsurile restrictive nu sunt suficiente și că acuzatul nu are o rezidență cunoscută și stabilă în țară (...), atunci când, din combinația acestor elemente, rezultă că există un risc de fugă sau că acuzatul (...), dacă este eliberat (...), riscă să comită noi infracțiuni. (...)"
art. 46 din codul penitenciar este redactat după cum urmează:
"1. Deținuții care furnizează o muncă de orice fel (...) pot beneficia de un calcul favorabil al duratei pedepsei lor după propunerea Consiliului Muncii Deținuților și decizia magistratului competent. (...)
Un decret prezidențial (...) fixează modalitățile calculului favorabil al duratei pedepsei pentru condamnați și persoane așteptând judecată, al cărui plafon nu poate depăși doi zile de pedeapsă efectiv purjată pentru fiecare zi de muncă (...)"
Legea nr. 4239/2014, intitulată "satisfacție echitabilă la titlu de depășire a termenului rezonabil de procedură înaintea jurisdicțiilor penale, civile și a Curții de Conturi", a intrat în vigoare la 20 februarie 2014. Această lege introduce, printre altele, o nouă cale de atac compensatorie destinată acordării unei satisfacții echitabile pentru prejudiciul moral cauzat de prelungirea nejustificată a unei proceduri înaintea jurisdicțiilor penale. art. 3 § 1 al acestei legi dispune următoarele:
"Orice cerere de satisfacție echitabilă trebuie depusă înaintea fiecărui grad de jurisdicție separat. Ea trebuie prezentată într-un termen de șase luni după publicarea deciziei definitive a jurisdicției înaintea căreia durata procedurii a fost, potrivit reclamantului, excesivă (...)"
ÎN DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRILOR PRETINSE ALE ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 ALE CONVENȚIEI
Reclamantul susține că durata procedurii urmărită înaintea jurisdicției de apel a violat principiul "termenului rezonabil" și că nu există nicio cale de atac efectivă în dreptul intern care să-i permită să se plângă de această plângere. El invocă articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției, redactate după cum urmează:
art. 6 § 1
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)"
art. 13
"Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de (...) Convenție au fost violate are dreptul la acordarea unei căi de atac efective înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
A. Asupra recevabilității
Constatând că aceste plângeri nu sunt evident mal întemeiate în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se lovesc în altă parte de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Pe fond
Asupra perioadei de luat în considerare
Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 22 martie 2008, cu arestarea reclamantului, și s-a încheiat la 7 iunie 2012, data la care curtea de apel Egee ședință într-o formație compusă din cinci judecători și judecând ca instanță de apel a pronunțat hotărârea. Această perioadă a durat deci puțin mai mult de patru ani pentru două instanțe.
Asupra caracterului rezonabil al duratei procedurii
Reclamantul susține că durata procedurii în cazul lui a fost excesivă. Pentru a susține această susținere, el indică că doar șapte luni au trecut între arestarea sa și decizia de primă instanță, ceea ce potrivit lui dovedește absența complexității cazului.
Guvernul susține că o perioada de patru ani pentru două instanțe nu este derezonabilă, ținând seama de sarcina de lucru a jurisdicțiilor penale și de numărul de cazuri în așteptare înaintea lor. El consideră de altfel că reclamantul nu poate invoca art. 13 al Convenției deoarece nu ar avea o "plângere susținută în drept" în sensul jurisprudenței Curții.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cazului, comportamentul reclamanților și al autorităților competente, precum și enjul litigiilor pentru persoanele în cauză (a se vedea, printre altele, Michelioudakis c. Grecia, nr. 54447/10, 3 aprilie 2012).
Curtea reamintește de asemenea că art. 13 al Convenției garantează o cale de atac efectivă înaintea unei instanțe naționale care permite plângeri de la nerespectarea obligației, impusă de art. 6 § 1 al Convenției, de a judeca cauzele în termen rezonabil (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).
Ea reamintește de asemenea că a tratat de nenumărate ori cazuri care ridicau întrebări similare cu cea din cazul de față – și anume durata excesivă a procedurilor penale în Grecia – și a constatat încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției (a se vedea hotărârea pilot Michelioudakis, citat mai sus, și referințele citate în paragrafele 68-70).
Or, după ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea nu descoperă niciun fapt sau argument care să-i permită să ajungă la o concluzie diferită în cazul de față. Mai cu seamă, Curtea observă că, în timp ce reclamantul a introdus apelul la 20 octombrie 2008, ședința de apel a fost fixată la 4 noiembrie 2010, adică mai mult de doi ani mai târziu, apoi că a fost amânată de două ori din motive independente de atitudinea interesat (§8 mai sus). Ținând seama de jurisprudența sa în materie, ea consideră că în cazul de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu a răspuns cerințelor "termenului rezonabil".
Privitor la art. 13 al Convenției, având în vedere că legea nr. 4239/2014 (§14 mai sus) nu era în vigoare la epoca faptelor, Curtea constată că reclamantul nu a dispus de o cale de atac efectivă care să-i fi permis să obțină sancționarea dreptului de a vedea cauza sa judecată în termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
Prin urmare, a existat încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 7 LA CONVENȚIE
Reclamantul se plânge că, din cauza ținerii ședinței de apel la o dată îndepărtată, a trebuit să purjeze o pedeapsă de o durată mai mare decât, după spusele lui, ar fi trebuit să o facă ținând seama de dispozițiile favorabile ale CP aplicabile după cum susține la cazul lui. El susține o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, redactat după cum urmează:
"1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de un tribunal are dreptul să cerească ca sentința de condamnare să fie examinată de o instanță superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
Acest drept poate fi restricționat pentru infracțiuni minore, după cum sunt definite de lege, sau atunci când interesat a fost judecat în prima instanță de cea mai înaltă instanță judiciară sau a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării."
A. Asupra recevabilității
Guvernul susține mai întâi că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne pe motiv că nu a cerut, pe baza articolului 497 al CPP, suspendarea execuției hotărârii curții de apel Egee din 15 octombrie 2008. Naționalitatea străină a reclamantului și faptul că acesta nu avea o rezidență stabilă în Grecia nu împiedicau interesat de a-și stabili o asemenea rezidență pentru a putea beneficia de suspendarea execuției pedepsei.
Guvernul susține de asemenea că reclamantul nu are calitatea de "victimă" pe motiv că curtea de apel ședință într-o formație compusă din cinci judecători și judecând ca instanță de apel a examinat fondul apelului format de el.
Reclamantul ripostează că posibilitatea de a cere suspendarea execuției deciziei de primă instanță pe baza articolului 497 al CPP nu are nicio legătură cu plângerea bazată pe art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Prevalând-se de hotărârea Allushi c. Grecia (nr. 3525/04, § 15, 13 iulie 2006), el susține că acest mijloc nu ar fi avut ca efect accelerarea procedurii ci să-i evite să fie deținut în așteptarea ținerii ședinței de apel înaintea curții de apel.
În ceea ce privește prima obiecție, Curtea reamintește că, conform regulii de epuizare a căilor de atac interne, un reclamant trebuie să se prevaleze de recursurile în mod normal disponibile și suficiente în ordinea juridică internă pentru a-i permite obținerea de despăgubiri pentru încălcările pe care le susține (Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, § 55, CEDO 2009). Un reclamant care a folosit o cale de drept aparent eficace și suficientă nu poate fi reproșat pentru nu a încercat să folosească alte căi care erau disponibile dar nu prezentau mult mai multe șanse de succes (Aquilina c. Malta [GC], nr. 25642/94, § 39, CEDO, și Draon c. Franța (dec.), nr. 1513/03, CEDO 2006-IX).
Curtea observă dintr-o dată că hotărârea Allushi (citat mai sus) privește durata procedurii și nu este legată de o plângere trasă, cum în cazul de față, din art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Ea observă de asemenea că, în hotărârea de primă instanță, curtea de apel Egee declarase în mod expres că un eventual apel al reclamantului n-ar avea efect suspensiv. Curtea observă de asemenea că art. 497 § 8 al CPP exclud posibilitatea de a beneficia de efectul suspensiv al apelului atunci când interesat nu poate demonstra că are o rezidență cunoscută și stabilă în Grecia. Or, în cazul de față, reclamantul, cetățean turc, era acuzat că este un traficant de migranți neregulari care se deplasa pe pământul grec din teritoriul turc, și nu avea nicio legătură și nicio legătură cu Grecia. Prin urmare, Curtea nu poate urmări Guvernul în argumentul acestuia conform căruia ar fi fost loisibil reclamantului de a-și găsi o rezidență stabilă pentru durata procesului. În aceste condiții, recursul prevăzut de art. 497 al CPP era de la început sortit eșecului. Convine deci să respingem această obiecție.
În ceea ce privește cea de-a doua obiecție, Curtea consideră că este strâns legată de substanța plângerii enunțate de reclamant pe baza articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Ea o unește deci cu fondul.
Constatând, în plus, că această plângere nu este evident mal întemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se lovește în altă parte de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Pe fond
Reclamantul susține că ținerea ședinței de apel la o dată îndepărtată de depunerea apelului a avut drept efect menținerea sa în detențiune timp o perioada mai lungă decât cea pe care, după spusele lui, ar fi purjat-o în aplicarea articolului 105 al CP dacă această ședință ar fi avut loc mai devreme. El indică că, numărând de asemenea cele 587 zile de muncă (calculate ca zile suplimentare de execuție), fusese deținut până la data ședinței de apel timp de aproximativ șase ani și că aceasta este o perioada mult mai lungă decât cea corespunzând trei cincimi din pedeapsa impusă în primă instanță. La data ședinței de apel, a pierdut atunci orice interes în procedura de apel deoarece ar fi fost în orice caz eliberat în funcție de pedeapsa purjată pe baza sentinței de primă instanță. Ei adaugă că a purjat în final șase șaptimi din pedeapsa. Ei precizează de asemenea că, dacă curtea de apel ar fi statuat într-un termen rezonabil, ar fi fost eliberat cel puțin unu an și șase luni mai devreme.
Guvernul susține că prezenta cerere nu ridică nici o problemă de nerespectare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, pe motiv că reclamantul nu a fost niciodată privat de dreptul de a introduce și de a face examinat apelul împotriva hotărârii curții de apel Egee din 15 octombrie 2008. El indică că fondul apelului reclamantului a fost judecat înaintea curții de apel Egee, ședință într-o formație compusă din cinci judecători, la ședința din 7 iunie 2012, adică înainte de decizia din 5 iulie 2012 a camerei de acuzare a tribunalului corecțional Salonic care a ordonat eliberarea sub condiție a interesat. În plus, Guvernul consideră că reclamantul nu a purjat o pedeapsă mai lungă decât cea pe care ar fi trebuit s-o facă și că calculele sale la acest respect sunt arbitrare și neîntemeiate. El indică în fine că eliberarea sub condiție nu este automată și că este acordată în cazuri specifice.
După cum rezultă din jurisprudența Curții, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție reglementează în esență aspecte instituționale, cum ar fi accesibilitatea instanței de apel sau amploarea controlului exercitat de o asemenea instanță (a se vedea, de exemplu, Pesti și Frodl c. Austria (dec.), nr. 27618/95 și 27619/95, CEDO 2000-I (fragmente), Shvydka c. Ucraina, nr. 17888/12, § 49, 30 octombrie 2014, și Ruslan Yakovenko c. Ucraina, nr. 5425/11, § 77, 4 iunie 2015).
În plus, în cadrul examinării plângerilor bazate pe art. 13 al Convenției pe care a efectuat-o în cazul Messina c. Italia (nr. 2) (nr. 25498/94, § 94, CEDO 2000-X), Curtea reamintește că a spus că timpul necesar pentru examinarea unui recurs putea pune în cauză eficacitatea acestuia, fără a implica totuși că simplul depășire a unui termen legal să constituie o nerespectare a dreptului garantat de articol.
În cazul de față, Curtea observă că reclamantul, condamnat la 15 octombrie 2008 la o pedeapsă privativă de libertate de zece ani și șase luni printr-o decizie nu asortită de efect suspensiv în caz de apel, a introdus la 20 octombrie 2008 un apel, care a fost examinat la 7 iunie 2012. La finalizarea examinării acestui recurs, reclamantul a văzut pedeapsa sa privativă de libertate fi redusă la șapte ani și doi luni.
La 5 iulie 2012, camera de acuzare a tribunalului corecțional Salonic a ordonat, ca urmare a unei cereri făcute în acest sens la 13 iunie 2012 de directorul penitenciarului, eliberarea sub condiție a reclamantului, în aplicarea articolului 105 al CP. Pentru a face aceasta, camera de acuzare a observat că reclamantul purjase, la data de 13 iunie 2012, o pedeapsă de patru ani, doi luni și douăzeci și unu de zile – adică o pedeapsă mai mare decât o treime din pedeapsa pronunțată – și că la aceeași dată purjase de asemenea, ținând seama de faptul că lucrase timp de cinci sute optzeci și șapte de zile în penitenciar, o pedeapsă de cinci ani, nouă luni și treizeci și unu de zile – adică trei cincimi din pedeapsa (§10 mai sus).
Curtea reamintește că Convenția are ca scop protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. În hotărârea Shvydka c. Ucraina, citat mai sus, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Ea a observat că apelul format de reclamant împotriva sentinței tribunalului de district nu avea nicio efect suspensiv – ceea ce a dus la execuția imediată a pedepsei, în conformitate cu dreptul intern – și că nu fusese examinat decât o dată pedeapsa purjată în integralitate. De asemenea, în hotărârea Ruslan Yakovenko c. Ucraina (citat mai sus, § 82), Curtea a concluzionat că exercitarea de către reclamant a dreptului la dublu grad de jurisdicție s-ar fi făcut cu prețul libertății sale, în special având în vedere că durata detențiunii ar fi fost incertă.
Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea consideră necesar să sublinieze următoarele puncte. Reclamantul era cetățean turc, acuzat de a fi traficant de migranți neregulari, și nu avea nicio legătură cu Grecia și nicio rezidență în această țară. Aceasta este motivul pentru care curtea de apel Egee, judecând ca instanță de primă instanță, declara că dacă interesat ar introduce un apel, acest recurs n-ar avea efect suspensiv. Din cauza introducerii de către reclamant a unui apel împotriva primei hotărâri de condamnare și a absenței efectului suspensiv al acestui apel, o decizie privitoare la eliberarea sub condiție a interesat nu putea fi pronunțată decât după pronunțarea hotărârii instanței de apel. O cerere de eliberare sub condiție nu putea fi efectuată decât pe unicul temei al articolului 105 al CP, adică în funcție de durata pedepsei purjate.
Ședința de apel, inițial fixată la 4 noiembrie 2010, a fost amânată la 9 februarie 2012, apoi la 7 iunie 2012, data la care a avut loc și la care instanța de apel a pronunțat. Este această ultimă dată că camera de acuzare a luat în considerare la 5 iulie 2012 pentru a calcula durata detențiunii reclamantului în scopuri de eliberare sub condiție.
Curtea observă că chiar dacă curtea de apel Egee ar fi ținut ședință și ar fi pronunțat la prima dată fixată, adică 4 noiembrie 2010, condițiile articolului 105 al CP pentru eliberarea sub condiție a reclamantului în cursul noiembrie 2010 nu ar fi fost îndeplinite. La acest respect, Curtea observă că ținând seama de faptul că reclamantul fusese plasat în arest la 22 martie 2008, la 4 noiembrie 2010 ar fi purjat doi ani, șapte luni și doisprezece zile, ceea ce nu corespunde trei cincimi din pedeapsa pronunțată, așa cum cere art. 105 § 1 b) al CP. În plus, reclamantul nu furnizează nicio precizie cu privire la numărul zilelor în care lucrase până la această ultimă dată și care ar putea intra în calculul favorabil al pedepsei purjate (art. 105 § 6 al CP). De altfel, după cum subliniază Guvernul, eliberarea sub condiție nu este automată și nu este acordată decât în cazuri specifice.
În consecință, Curtea consideră că exercitarea de către reclamant a dreptului la dublu grad de jurisdicție nu s-a făcut cu prețul libertății sale (a se vedea, a contrario, Shvydka c. Ucraina și Ruslan Yakovenko c. Ucraina, citate mai sus).
Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat în cazul de față încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante în cauză nu permite decât parțial să se șteargă consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, după caz, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Sub titlu de prejudiciu moral pe care spune că l-a suferit, reclamantul pretinde următoarele sume: 10.000 euro (EUR) pentru încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, 7.000 EUR pentru aceea a articolului 13 al Convenției și 15.000 EUR pentru aceea a articolului 2 din Protocolul nr. 7. El cere de asemenea ca aceste sume să fie versate direct pe contul bancar indicat de reprezentantul său.
Guvernul consideră că sumele pretinse sunt excesive și nejustificate. El consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție suficientă.
Ținând seama de ansamblul circumstanțelor prezentului caz, Curtea recunoaște că reclamantul a suferit un prejudiciu moral pe care simplul constat de încălcare nu sufice să-l repareze. Judecând în echitate, ea-i acordă suma de 1.600 EUR.
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul cere de asemenea 318,10 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea Curții. El cere de asemenea ca această sumă să fie versată direct pe contul bancar indicat de consilierul lui.
Curtea observă că reclamantul nu produce nicio factură privitoare la cheltuielile suportate pentru procedura înaintea ei. Convine deci să respingem această cerere.
C. Dobânzi penalizatoare
Curtea consideră corespunzător să alinieze rata dobânzilor penalizatoare la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM,
Declară cererea admisibilă;
Constată că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției;
Constată că a existat încălcare a articolului 13 al Convenției;
Constată că nu a existat încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție;
Constată
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 1.600 EUR (mii șase sute euro), plus orice montant care poate fi datorat sub titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
b) că, de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.
Abel Campos
Kristina Pardalos
Grefier
Președintă