AFFAIRE FIRAT c. GRÈCE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 46005/11) împotriva Republicii Elene și pe care un cetățean turc, D-l Celal Fırat ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 21 iulie 2011 în baza articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de D-l C. Lambakis, avocat la Salonic. Guvernul grec ("Guvernul") a fost reprezentat de delegații agentului său, D-l K. Georghiadis, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și Doamna K. Karavassili, auditoare la Consiliul Juridic al Statului. Guvernul turc nu și-a folosit dreptul de a interveni în procedură (art. 36 § 1 al Convenției).

Reclamantul susținea în special o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției (durata procedurii) și o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

La 14 octombrie 2015, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Acuzat de a transporta ilegal migranți neregulari pe teritoriul grec și de a provoca un naufragiu care ar fi putut fi fatal acestora, a fost arestat la 22 martie 2008. După ce și-a prezentat apărarea înaintea judecătorului de instrucție al tribunalului corecțional al insulei Samos, la 24 martie 2008, a fost plasat în arest preventiv.

Prin hotărârea din 15 octombrie 2008, curtea de apel Egee, ședință într-o formație compusă din trei membri și judecând ca instanță de primă instanță, a condamnat reclamantul la o pedeapsă privativă de libertate de zece ani și șase luni. Ea a precizat de altfel că, dacă interesat ar introduce un apel, acest recurs n-ar avea efect suspensiv.

La 20 octombrie 2008, reclamantul a interjetat apel înaintea curții de apel Egee, ședință într-o formație compusă din cinci judecători. Ședința, inițial fixată la 4 noiembrie 2010, a fost amânată la 9 februarie 2012 din cauza ținerii alegerilor municipale. La această ultimă dată, a fost din nou amânată din cauza imposibilității transferării la tribunal a unui coaccuzat al reclamantului, din cauza unei greve a personalului penitenciar. La final ședinței, care a avut loc la 7 iunie 2012, curtea de apel a pronunțat o pedeapsă privativă de libertate de șapte ani și doi luni împotriva reclamantului. Ea a dedus din această pedeapsă perioada de șase luni și douăzeci și trei de zile în care interesat fusese deținut preventiv.

La 13 iunie 2012, directorul penitenciarului Salonic a sesizat camera de acuzare a tribunalului corecțional Salonic cu o cerere de eliberare sub condiție a reclamantului.

Prin decizia nr. 715/2012 din 5 iulie 2012, camera de acuzare a ordonat eliberarea sub condiție a reclamantului în aplicarea articolului 105 al codului penal (CP). Ea s-a pronunțat în felul următor: "Rezultă din piesele dosarului că [reclamantul] a fost condamnat la 7 iunie 2012 de curtea de apel Egee la o pedeapsă privativă de libertate de șapte ani și doi luni și că purjase, la data de 13 iunie 2012, o pedeapsă de patru ani, doi luni și douăzeci și unu de zile, adică o pedeapsă mai mare decât o treime din pedeapsa pronunțată. Ținând seama de faptul că lucrase timp de cinci sute optzeci și șapte de zile [în penitenciar], condamnatul purjase, la 13 iunie 2012, o pedeapsă de cinci ani, nouă luni și treizeci și unu de zile și purjase, prin consecință, trei cincimi din pedeapsa sa. Restul pedepsei sale la 13 iunie 2012 se ridica la unu an, trei luni și douăzeci și nouă de zile."

Articolele relevante în cazul de față ale codului de procedură penală (CPP) dispun următoarele: art. 470 Interzicerea agravării situației acuzatului "Atunci când cel care a fost condamnat (...) exercită o cale de recurs împotriva deciziei de condamnare, situația acestuia nu poate să se agraveze și beneficiile care i-au fost acordate cu decizia atacată nu pot fi puse în cauză (...)" art. 497 Efectul suspensiv al apelului "7. Atunci când acuzatul a fost condamnat de o decizie a tribunalului de primă instanță la o pedeapsă privativă de libertate și a introdus un apel care nu are efect suspensiv, [el] sau procurorul pot cere suspendarea execuției deciziei de primă instanță până ce curtea de apel se pronunță. (...) 8. Efectul suspensiv al apelului nu este acordat și cererea de suspendare a execuției deciziei de primă instanță este respinsă atunci când este judecat cu motive că măsurile restrictive nu sunt suficiente și că acuzatul nu are o rezidență cunoscută și stabilă în țară (...), atunci când, din combinația acestor elemente, rezultă că există un risc de fugă sau că acuzatul (...), dacă este eliberat (...), riscă să comită noi infracțiuni. (...)" 13. art. 46 din codul penitenciar este redactat după cum urmează: "1. Deținuții care furnizează o muncă de orice fel (...) pot beneficia de un calcul favorabil al duratei pedepsei lor după propunerea Consiliului Muncii Deținuților și decizia magistratului competent. (...) 2. Un decret prezidențial (...) fixează modalitățile calculului favorabil al duratei pedepsei pentru condamnați și persoane așteptând judecată, al cărui plafon nu poate depăși doi zile de pedeapsă efectiv purjată pentru fiecare zi de muncă (...)"

Legea nr. 4239/2014, intitulată "satisfacție echitabilă la titlu de depășire a termenului rezonabil de procedură înaintea jurisdicțiilor penale, civile și a Curții de Conturi", a intrat în vigoare la 20 februarie 2014. Această lege introduce, printre altele, o nouă cale de atac compensatorie destinată acordării unei satisfacții echitabile pentru prejudiciul moral cauzat de prelungirea nejustificată a unei proceduri înaintea jurisdicțiilor penale. art. 3 § 1 al acestei legi dispune următoarele: "Orice cerere de satisfacție echitabilă trebuie depusă înaintea fiecărui grad de jurisdicție separat. Ea trebuie prezentată într-un termen de șase luni după publicarea deciziei definitive a jurisdicției înaintea căreia durata procedurii a fost, potrivit reclamantului, excesivă (...)" ÎN DREPT

Constatând că aceste plângeri nu sunt evident mal întemeiate în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se lovesc în altă parte de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile. B. Pe fond 1. Asupra perioadei de luat în considerare

Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 22 martie 2008, cu arestarea reclamantului, și s-a încheiat la 7 iunie 2012, data la care curtea de apel Egee ședință într-o formație compusă din cinci judecători și judecând ca instanță de apel a pronunțat hotărârea. Această perioadă a durat deci puțin mai mult de patru ani pentru două instanțe. 2. Asupra caracterului rezonabil al duratei procedurii

Reclamantul susține că durata procedurii în cazul lui a fost excesivă. Pentru a susține această susținere, el indică că doar șapte luni au trecut între arestarea sa și decizia de primă instanță, ceea ce potrivit lui dovedește absența complexității cazului.

Guvernul susține că o perioada de patru ani pentru două instanțe nu este derezonabilă, ținând seama de sarcina de lucru a jurisdicțiilor penale și de numărul de cazuri în așteptare înaintea lor. El consideră de altfel că reclamantul nu poate invoca art. 13 al Convenției deoarece nu ar avea o "plângere susținută în drept" în sensul jurisprudenței Curții.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cazului, comportamentul reclamanților și al autorităților competente, precum și enjul litigiilor pentru persoanele în cauză (a se vedea, printre altele, Michelioudakis c. Grecia, nr. 54447/10, 3 aprilie 2012).

Curtea reamintește de asemenea că art. 13 al Convenției garantează o cale de atac efectivă înaintea unei instanțe naționale care permite plângeri de la nerespectarea obligației, impusă de art. 6 § 1 al Convenției, de a judeca cauzele în termen rezonabil (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI).

Ea reamintește de asemenea că a tratat de nenumărate ori cazuri care ridicau întrebări similare cu cea din cazul de față – și anume durata excesivă a procedurilor penale în Grecia – și a constatat încălcarea articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției (a se vedea hotărârea pilot Michelioudakis, citat mai sus, și referințele citate în paragrafele 68-70).

Or, după ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea nu descoperă niciun fapt sau argument care să-i permită să ajungă la o concluzie diferită în cazul de față. Mai cu seamă, Curtea observă că, în timp ce reclamantul a introdus apelul la 20 octombrie 2008, ședința de apel a fost fixată la 4 noiembrie 2010, adică mai mult de doi ani mai târziu, apoi că a fost amânată de două ori din motive independente de atitudinea interesat (§8 mai sus). Ținând seama de jurisprudența sa în materie, ea consideră că în cazul de față durata procedurii litigioase este excesivă și nu a răspuns cerințelor "termenului rezonabil".

Privitor la art. 13 al Convenției, având în vedere că legea nr. 4239/2014 (§14 mai sus) nu era în vigoare la epoca faptelor, Curtea constată că reclamantul nu a dispus de o cale de atac efectivă care să-i fi permis să obțină sancționarea dreptului de a vedea cauza sa judecată în termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

Prin urmare, a existat încălcare a articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției.

Guvernul susține mai întâi că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne pe motiv că nu a cerut, pe baza articolului 497 al CPP, suspendarea execuției hotărârii curții de apel Egee din 15 octombrie 2008. Naționalitatea străină a reclamantului și faptul că acesta nu avea o rezidență stabilă în Grecia nu împiedicau interesat de a-și stabili o asemenea rezidență pentru a putea beneficia de suspendarea execuției pedepsei.

Guvernul susține de asemenea că reclamantul nu are calitatea de "victimă" pe motiv că curtea de apel ședință într-o formație compusă din cinci judecători și judecând ca instanță de apel a examinat fondul apelului format de el.

Reclamantul ripostează că posibilitatea de a cere suspendarea execuției deciziei de primă instanță pe baza articolului 497 al CPP nu are nicio legătură cu plângerea bazată pe art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Prevalând-se de hotărârea Allushi c. Grecia (nr. 3525/04, § 15, 13 iulie 2006), el susține că acest mijloc nu ar fi avut ca efect accelerarea procedurii ci să-i evite să fie deținut în așteptarea ținerii ședinței de apel înaintea curții de apel.

În ceea ce privește prima obiecție, Curtea reamintește că, conform regulii de epuizare a căilor de atac interne, un reclamant trebuie să se prevaleze de recursurile în mod normal disponibile și suficiente în ordinea juridică internă pentru a-i permite obținerea de despăgubiri pentru încălcările pe care le susține (Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, § 55, CEDO 2009). Un reclamant care a folosit o cale de drept aparent eficace și suficientă nu poate fi reproșat pentru nu a încercat să folosească alte căi care erau disponibile dar nu prezentau mult mai multe șanse de succes (Aquilina c. Malta [GC], nr. 25642/94, § 39, CEDO, și Draon c. Franța (dec.), nr. 1513/03, CEDO 2006-IX).

Curtea observă dintr-o dată că hotărârea Allushi (citat mai sus) privește durata procedurii și nu este legată de o plângere trasă, cum în cazul de față, din art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Ea observă de asemenea că, în hotărârea de primă instanță, curtea de apel Egee declarase în mod expres că un eventual apel al reclamantului n-ar avea efect suspensiv. Curtea observă de asemenea că art. 497 § 8 al CPP exclud posibilitatea de a beneficia de efectul suspensiv al apelului atunci când interesat nu poate demonstra că are o rezidență cunoscută și stabilă în Grecia. Or, în cazul de față, reclamantul, cetățean turc, era acuzat că este un traficant de migranți neregulari care se deplasa pe pământul grec din teritoriul turc, și nu avea nicio legătură și nicio legătură cu Grecia. Prin urmare, Curtea nu poate urmări Guvernul în argumentul acestuia conform căruia ar fi fost loisibil reclamantului de a-și găsi o rezidență stabilă pentru durata procesului. În aceste condiții, recursul prevăzut de art. 497 al CPP era de la început sortit eșecului. Convine deci să respingem această obiecție.

În ceea ce privește cea de-a doua obiecție, Curtea consideră că este strâns legată de substanța plângerii enunțate de reclamant pe baza articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Ea o unește deci cu fondul.

Constatând, în plus, că această plângere nu este evident mal întemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se lovește în altă parte de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Pe fond

Reclamantul susține că ținerea ședinței de apel la o dată îndepărtată de depunerea apelului a avut drept efect menținerea sa în detențiune timp o perioada mai lungă decât cea pe care, după spusele lui, ar fi purjat-o în aplicarea articolului 105 al CP dacă această ședință ar fi avut loc mai devreme. El indică că, numărând de asemenea cele 587 zile de muncă (calculate ca zile suplimentare de execuție), fusese deținut până la data ședinței de apel timp de aproximativ șase ani și că aceasta este o perioada mult mai lungă decât cea corespunzând trei cincimi din pedeapsa impusă în primă instanță. La data ședinței de apel, a pierdut atunci orice interes în procedura de apel deoarece ar fi fost în orice caz eliberat în funcție de pedeapsa purjată pe baza sentinței de primă instanță. Ei adaugă că a purjat în final șase șaptimi din pedeapsa. Ei precizează de asemenea că, dacă curtea de apel ar fi statuat într-un termen rezonabil, ar fi fost eliberat cel puțin unu an și șase luni mai devreme.

Guvernul susține că prezenta cerere nu ridică nici o problemă de nerespectare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, pe motiv că reclamantul nu a fost niciodată privat de dreptul de a introduce și de a face examinat apelul împotriva hotărârii curții de apel Egee din 15 octombrie 2008. El indică că fondul apelului reclamantului a fost judecat înaintea curții de apel Egee, ședință într-o formație compusă din cinci judecători, la ședința din 7 iunie 2012, adică înainte de decizia din 5 iulie 2012 a camerei de acuzare a tribunalului corecțional Salonic care a ordonat eliberarea sub condiție a interesat. În plus, Guvernul consideră că reclamantul nu a purjat o pedeapsă mai lungă decât cea pe care ar fi trebuit s-o facă și că calculele sale la acest respect sunt arbitrare și neîntemeiate. El indică în fine că eliberarea sub condiție nu este automată și că este acordată în cazuri specifice.

După cum rezultă din jurisprudența Curții, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție reglementează în esență aspecte instituționale, cum ar fi accesibilitatea instanței de apel sau amploarea controlului exercitat de o asemenea instanță (a se vedea, de exemplu, Pesti și Frodl c. Austria (dec.), nr. 27618/95 și 27619/95, CEDO 2000-I (fragmente), Shvydka c. Ucraina, nr. 17888/12, § 49, 30 octombrie 2014, și Ruslan Yakovenko c. Ucraina, nr. 5425/11, § 77, 4 iunie 2015).

În plus, în cadrul examinării plângerilor bazate pe art. 13 al Convenției pe care a efectuat-o în cazul Messina c. Italia (nr. 2) (nr. 25498/94, § 94, CEDO 2000-X), Curtea reamintește că a spus că timpul necesar pentru examinarea unui recurs putea pune în cauză eficacitatea acestuia, fără a implica totuși că simplul depășire a unui termen legal să constituie o nerespectare a dreptului garantat de articol.

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul, condamnat la 15 octombrie 2008 la o pedeapsă privativă de libertate de zece ani și șase luni printr-o decizie nu asortită de efect suspensiv în caz de apel, a introdus la 20 octombrie 2008 un apel, care a fost examinat la 7 iunie 2012. La finalizarea examinării acestui recurs, reclamantul a văzut pedeapsa sa privativă de libertate fi redusă la șapte ani și doi luni.

La 5 iulie 2012, camera de acuzare a tribunalului corecțional Salonic a ordonat, ca urmare a unei cereri făcute în acest sens la 13 iunie 2012 de directorul penitenciarului, eliberarea sub condiție a reclamantului, în aplicarea articolului 105 al CP. Pentru a face aceasta, camera de acuzare a observat că reclamantul purjase, la data de 13 iunie 2012, o pedeapsă de patru ani, doi luni și douăzeci și unu de zile – adică o pedeapsă mai mare decât o treime din pedeapsa pronunțată – și că la aceeași dată purjase de asemenea, ținând seama de faptul că lucrase timp de cinci sute optzeci și șapte de zile în penitenciar, o pedeapsă de cinci ani, nouă luni și treizeci și unu de zile – adică trei cincimi din pedeapsa (§10 mai sus).

Curtea reamintește că Convenția are ca scop protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. În hotărârea Shvydka c. Ucraina, citat mai sus, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Ea a observat că apelul format de reclamant împotriva sentinței tribunalului de district nu avea nicio efect suspensiv – ceea ce a dus la execuția imediată a pedepsei, în conformitate cu dreptul intern – și că nu fusese examinat decât o dată pedeapsa purjată în integralitate. De asemenea, în hotărârea Ruslan Yakovenko c. Ucraina (citat mai sus, § 82), Curtea a concluzionat că exercitarea de către reclamant a dreptului la dublu grad de jurisdicție s-ar fi făcut cu prețul libertății sale, în special având în vedere că durata detențiunii ar fi fost incertă.

Cu toate acestea, în cazul de față, Curtea consideră necesar să sublinieze următoarele puncte. Reclamantul era cetățean turc, acuzat de a fi traficant de migranți neregulari, și nu avea nicio legătură cu Grecia și nicio rezidență în această țară. Aceasta este motivul pentru care curtea de apel Egee, judecând ca instanță de primă instanță, declara că dacă interesat ar introduce un apel, acest recurs n-ar avea efect suspensiv. Din cauza introducerii de către reclamant a unui apel împotriva primei hotărâri de condamnare și a absenței efectului suspensiv al acestui apel, o decizie privitoare la eliberarea sub condiție a interesat nu putea fi pronunțată decât după pronunțarea hotărârii instanței de apel. O cerere de eliberare sub condiție nu putea fi efectuată decât pe unicul temei al articolului 105 al CP, adică în funcție de durata pedepsei purjate.

Ședința de apel, inițial fixată la 4 noiembrie 2010, a fost amânată la 9 februarie 2012, apoi la 7 iunie 2012, data la care a avut loc și la care instanța de apel a pronunțat. Este această ultimă dată că camera de acuzare a luat în considerare la 5 iulie 2012 pentru a calcula durata detențiunii reclamantului în scopuri de eliberare sub condiție.

Curtea observă că chiar dacă curtea de apel Egee ar fi ținut ședință și ar fi pronunțat la prima dată fixată, adică 4 noiembrie 2010, condițiile articolului 105 al CP pentru eliberarea sub condiție a reclamantului în cursul noiembrie 2010 nu ar fi fost îndeplinite. La acest respect, Curtea observă că ținând seama de faptul că reclamantul fusese plasat în arest la 22 martie 2008, la 4 noiembrie 2010 ar fi purjat doi ani, șapte luni și doisprezece zile, ceea ce nu corespunde trei cincimi din pedeapsa pronunțată, așa cum cere art. 105 § 1 b) al CP. În plus, reclamantul nu furnizează nicio precizie cu privire la numărul zilelor în care lucrase până la această ultimă dată și care ar putea intra în calculul favorabil al pedepsei purjate (art. 105 § 6 al CP). De altfel, după cum subliniază Guvernul, eliberarea sub condiție nu este automată și nu este acordată decât în cazuri specifice.

În consecință, Curtea consideră că exercitarea de către reclamant a dreptului la dublu grad de jurisdicție nu s-a făcut cu prețul libertății sale (a se vedea, a contrario, Shvydka c. Ucraina și Ruslan Yakovenko c. Ucraina, citate mai sus).

Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat în cazul de față încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Sub titlu de prejudiciu moral pe care spune că l-a suferit, reclamantul pretinde următoarele sume: 10.000 euro (EUR) pentru încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, 7.000 EUR pentru aceea a articolului 13 al Convenției și 15.000 EUR pentru aceea a articolului 2 din Protocolul nr. 7. El cere de asemenea ca aceste sume să fie versate direct pe contul bancar indicat de reprezentantul său.

Guvernul consideră că sumele pretinse sunt excesive și nejustificate. El consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție suficientă.

Ținând seama de ansamblul circumstanțelor prezentului caz, Curtea recunoaște că reclamantul a suferit un prejudiciu moral pe care simplul constat de încălcare nu sufice să-l repareze. Judecând în echitate, ea-i acordă suma de 1.600 EUR. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 318,10 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea Curții. El cere de asemenea ca această sumă să fie versată direct pe contul bancar indicat de consilierul lui.

Curtea observă că reclamantul nu produce nicio factură privitoare la cheltuielile suportate pentru procedura înaintea ei. Convine deci să respingem această cerere. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră corespunzător să alinieze rata dobânzilor penalizatoare la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN MOD UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constată că a existat încălcare a articolului 13 al Convenției; 4. Constată că nu a existat încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție; 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 1.600 EUR (mii șase sute euro), plus orice montant care poate fi datorat sub titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; b) că, de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2017, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Abel Campos Kristina Pardalos Grefier Președintă

Le requérant a été représenté par M e C. Lambakis, avocat à Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M. K. Georghiadis, conseiller au Conseil juridique de l’État, et M me K. Karavassili, auditrice au Conseil juridique de l’État. Le gouvernement turc n’a pas usé de son droit d’intervenir dans la procédure (article 36 § 1 de la Convention).

Le requérant alléguait en particulier une violation de l’article 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure) et une violation de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention.

Le 14 octobre 2015, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Accusé d’avoir transporté de manière illégale des migrants irréguliers sur le territoire grec et d’avoir provoqué un naufrage qui aurait pu être fatal à ces derniers, il fut arrêté le 22 mars 2008. Après avoir présenté sa défense devant le juge d’instruction du tribunal correctionnel de l’île de Samos, le 24 mars 2008, il fut placé en détention provisoire.

Par un arrêt du 15 octobre 2008, la cour d’appel d’Égée, siégeant en une formation composée de trois membres et statuant comme juridiction de première instance, condamna le requérant à une peine de réclusion de dix ans et six mois. Elle précisa en outre que, si l’intéressé introduisait un appel, ce recours n’aurait pas d’effet suspensif.

Le 20 octobre 2008, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel d’Égée, siégeant en une formation composée de cinq juges. L’audience, initialement fixée au 4 novembre 2010, fut ajournée au 9 février 2012 en raison de la tenue des élections municipales. À cette dernière date, elle fut à nouveau reportée en raison de l’impossibilité de transférer au tribunal un coaccusé du requérant, en raison d’une grève du personnel pénitentiaire. À l’issue de l’audience, qui eut lieu le 7 juin 2012, la cour d’appel prononça une peine de réclusion de sept ans et deux mois à l’encontre du requérant. Elle déduisit de cette peine la période de six mois et vingt-trois jours pendant laquelle l’intéressé avait été détenu provisoirement.

Le 13 juin 2012, le directeur de la prison de Thessalonique saisit la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique d’une demande de mise en liberté sous condition du requérant.

Par une décision n o 715/2012 du 5 juillet 2012, la chambre d’accusation ordonna la mise en liberté sous condition du requérant en application de l’article 105 du code pénal (CP). Elle se prononça ainsi : « Il ressort des pièces du dossier que le [plaignant] a été condamné le 7 juin 2012 par la cour d’appel d’Égée à une peine de réclusion de sept ans et deux mois et qu’il avait purgé, à la date du 13 juin 2012, une peine de quatre ans, deux mois et vingt et un jours, soit une peine supérieure à un tiers de la peine prononcée. Eu égard au fait qu’il avait travaillé pendant cinq cent quatre-vingt-sept jours [dans la prison], le condamné avait purgé, au 13 juin 2012, une peine de cinq ans, neuf mois et trente et un jours et avait, par conséquent, purgé les trois cinquièmes de sa peine. Le restant de sa peine au 13 juin 2012 s’élevait à un an, trois mois et vingt-neuf jours. » II.

Les articles pertinents en l’espèce du code de procédure pénale (CPP) disposent ce qui suit : Article 470 Interdiction d’aggraver la situation de l’accusé « Lorsque celui qui a été condamné (...) exerce une voie de recours contre la décision de condamnation, sa situation ne peut pas empirer et les bénéfices qui lui ont été accordés avec la décision attaquée ne peuvent pas être remis en cause (...) » Article 497 Effet suspensif de l’appel « 7. Lorsque l’accusé a été condamné par une décision du tribunal de première instance à une peine privative de liberté et a introduit un appel qui n’a pas d’effet suspensif, [lui] ou le procureur peuvent demander la suspension de l’exécution de la décision de première instance jusqu’à ce que la cour d’appel se prononce. (...) 8. L’effet suspensif de l’appel n’est pas accordé et la demande de suspension de l’exécution de la décision de première instance est rejetée lorsqu’il est jugé de manière motivée que les mesures restrictives ne sont pas suffisantes et que l’accusé n’a pas de résidence connue et stable dans le pays (...), lorsque, de la combinaison de ces éléments, il ressort qu’il y a un risque de fuite ou que l’accusé (...), s’il est mis en liberté (...), risque de commettre de nouvelles infractions. (...) »

L’article 46 du code pénitentiaire est ainsi libellé : « 1. Les détenus qui fournissent un travail de quelque nature que ce soit (...) peuvent bénéficier d’un calcul avantageux de la durée de leur peine après proposition du Conseil du travail des détenus et décision du magistrat compétent. (...) 2. Un décret présidentiel (...) fixe les modalités du calcul avantageux de la durée de la peine pour les condamnés et les prévenus, dont le plafond ne peut pas dépasser deux jours de peine effectivement purgés pour chaque jour de travail (...) »

La loi n o 4239/2014, intitulée « satisfaction équitable au titre du dépassement du délai raisonnable de la procédure devant les juridictions pénales, civiles et la Cour des comptes », est entrée en vigueur le 20 février 2014. Cette loi introduit, entre autres, un nouveau recours indemnitaire visant à l’octroi d’une satisfaction équitable pour le préjudice moral causé par la prolongation injustifiée d’une procédure devant les juridictions pénales. L’article 3 § 1 de cette loi dispose ce qui suit : « Toute demande de satisfaction équitable doit être introduite devant chaque degré de juridiction séparément. Elle doit être présentée dans un délai de six mois après la publication de la décision définitive de la juridiction devant laquelle la durée de la procédure a été, selon le requérant, excessive (...) » EN DROIT I.

Constatant que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’ils ne se heurtent par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables. B. Sur le fond 1. Sur la période à prendre en considération

La Cour note que la période à considérer a débuté le 22 mars 2008, avec l’arrestation du requérant, et qu’elle s’est terminée le 7 juin 2012, date à laquelle la cour d’appel d’Égée siégeant en une formation composée de cinq juges et statuant en tant que juridiction d’appel a rendu sa décision. Cette période a donc duré un peu plus de quatre ans pour deux instances. 2. Sur le caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le requérant affirme que la durée de la procédure dans son cas a été excessive. À l’appui de cette allégation, il indique que sept mois seulement se sont écoulés entre son arrestation et la décision de première instance, ce qui selon lui prouve l’absence de complexité de son affaire.

Le Gouvernement soutient qu’une période de quatre ans pour deux instances n’est pas déraisonnable, compte tenu de la charge de travail des juridictions pénales et du nombre d’affaires pendantes devant elles. Il estime en outre que le requérant ne peut invoquer l’article 13 de la Convention puisqu’il n’aurait pas de « grief défendable » au sens de la jurisprudence de la Cour.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Michelioudakis c. Grèce , n o 54447/10, 3 avril 2012).

La Cour rappelle également que l’article 13 de la Convention garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1 de la Convention, d’entendre les causes dans un délai raisonnable ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI).

Elle rappelle aussi avoir traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce – à savoir la durée excessive des procédures pénales en Grèce – et avoir constaté la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention (voir l’arrêt pilote Michelioudakis , précité, et les références citées aux paragraphes 68-70).

En l’occurrence, après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour ne décèle aucun fait ni argument propre à la convaincre de parvenir à une conclusion différente dans la présente affaire. Plus particulièrement, la Cour note que, alors que le requérant a introduit son appel le 20 octobre 2008, l’audience d’appel a été fixée au 4 novembre 2010, soit plus de deux ans plus tard, puis qu’elle a été ajournée à deux reprises pour des motifs indépendants de l’attitude de l’intéressé (paragraphe 8 ci-dessus). Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et qu’elle n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ».

S’agissant de l’article 13 de la Convention, étant donné que la loi n o 4239/2014 (paragraphe 14 ci-dessus) n’était pas en vigueur à l’époque des faits, la Cour constate que le requérant n’a pas disposé d’un recours effectif qui lui aurait permis d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention. II.

Le Gouvernement soutient d’abord que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au motif qu’il n’a pas demandé, sur le fondement de l’article 497 du CPP, la suspension de l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel d’Égée du 15 octobre 2008. La nationalité étrangère du requérant et le fait que celui-ci n’avait pas de résidence stable en Grèce n’empêchaient pas l’intéressé de fixer une telle résidence afin de pouvoir bénéficier du sursis à l’exécution de la peine.

Le Gouvernement soutient aussi que le requérant n’a pas la qualité de « victime » au motif que la cour d’appel siégeant en une formation composée de cinq juges et statuant comme juridiction d’appel a examiné le bien-fondé de l’appel formé par lui.

Le requérant rétorque que la possibilité de demander la suspension de l’exécution de la décision de première instance sur le fondement de l’article 497 du CPP n’a aucun lien avec le grief tiré de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention. Se prévalant de l’arrêt Allushi c. Grèce (n o 3525/04, § 15, 13 juillet 2006), il affirme que ce moyen n’aurait pas eu comme effet d’accélérer la procédure mais de lui éviter d’être détenu dans l’attente de la tenue de l’audience d’appel devant la cour d’appel.

En ce qui concerne la première objection, la Cour rappelle que, selon la règle de l’épuisement des voies de recours internes, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants dans l’ordre juridique interne pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue ( Micallef c. Malte [GC], n o 17056/06, § 55, CEDH 2009). Un requérant qui a utilisé une voie de droit apparemment effective et suffisante ne saurait se voir reprocher de ne pas avoir essayé d’utiliser d’autres voies qui étaient disponibles mais ne présentaient guère plus de chances de succès ( Aquilina c. Malte [GC], n o 25642/94, § 39, CEDH, et Draon c. France (déc.), n o 1513/03, CEDH 2006-IX).

La Cour relève d’emblée que l’arrêt Allushi (précité) a trait à la durée de la procédure et qu’il ne concerne pas un grief tiré, comme en l’espèce, de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention.

Elle note aussi que, dans son arrêt de première instance, la cour d’appel d’Égée avait expressément déclaré qu’un appel éventuel du requérant n’aurait pas d’effet suspensif. La Cour observe également que l’article 497 § 8 du CPP exclut la possibilité de bénéficier de l’effet suspensif de l’appel lorsque l’intéressé ne peut pas démontrer qu’il a une résidence connue et stable en Grèce. Or, en l’espèce, le requérant, ressortissant turc, était accusé d’être un passeur de migrants irréguliers qui se rendait sur le sol grec depuis le territoire turc, et il n’avait aucun lien ni aucune attache avec la Grèce. Dès lors, la Cour ne saurait suivre le Gouvernement dans son argument selon lequel il aurait été loisible au requérant de se trouver une résidence stable pour la durée de son procès. Dans ces conditions, le recours prévu par l’article 497 du CPP était d’emblée voué à l’échec. Il convient donc de rejeter l’objection dont il s’agit.

En ce qui concerne la deuxième objection, la Cour considère qu’elle est étroitement liée à la substance du grief énoncé par le requérant sur le terrain de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention. Elle la joint donc au fond.

Constatant, en outre, que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant soutient que la tenue de l’audience d’appel à une date éloignée de l’introduction de celui-ci a eu pour effet son maintien en détention pendant une période plus longue que celle que, à ses dires, il aurait purgée en application de l’article 105 du CP si cette audience avait eu lieu plus tôt. Il indique qu’en comptant aussi les 587 jours de travail (calculés comme jours supplémentaires d’exécution), il avait été détenu jusqu’à la date de l’audience d’appel pendant six ans environ et qu’il s’agit là d’une période beaucoup plus longue que celle correspondant aux trois cinquièmes de la peine imposée en première instance. A la date de l’audience d’appel, il avait alors perdu tout intérêt à la procédure d’appel car il aurait de toute façon été remis en liberté en fonction de la peine purgée sur la base du jugement de première instance. Il ajoute avoir ainsi purgé finalement six septièmes de sa peine. Il précise aussi que, si la cour d’appel avait statué dans un délai raisonnable, il aurait été mis en liberté au moins un an et six mois plus tôt.

Le Gouvernement soutient que la présente requête ne soulève aucune question de méconnaissance de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention, au motif que le requérant n’a jamais été privé de son droit d’introduire et de faire examiner son appel contre l’arrêt de la cour d’appel d’Égée du 15 octobre 2008. Il indique que le bien-fondé de l’appel du requérant a été jugé devant la cour d’appel d’Égée, siégeant en une formation composée de cinq juges, à l’audience du 7 juin 2012, soit avant la décision du 5 juillet 2012 de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique ayant ordonné la mise en liberté sous condition de l’intéressé. En outre, le Gouvernement estime que le requérant n’a pas purgé une peine plus longue que celle qu’il aurait dû accomplir et que ses calculs à cet égard sont arbitraires et non fondés. Il indique enfin que la mise en liberté sous condition n’est pas automatique et qu’elle est accordée dans des cas spécifiques.

Comme il ressort de la jurisprudence de la Cour, l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention règle pour l’essentiel des aspects institutionnels, tels que l’accessibilité de la juridiction d’appel ou la portée du contrôle exercé par une telle juridiction (voir, par exemple, Pesti et Frodl c. Autriche (déc.), n os 27618/95 et 27619/95, CEDH 2000-I (extraits), Shvydka c. Ukraine , n o 17888/12, § 49, 30 octobre 2014, et Ruslan Yakovenko c. Ukraine , n o 5425/11, § 77, 4 juin 2015).

En outre, dans le cadre de l’examen des griefs tirés de l’article 13 de la Convention auquel elle a procédé dans l’affaire Messina c. Italie (n o 2) (n o 25498/94, § 94, CEDH 2000-X), la Cour rappelle avoir dit que le temps nécessaire à l’examen d’un recours pouvait en remettre en cause l’efficacité, sans que cela impliquât pour autant que le simple dépassement d’un délai légal constituât une méconnaissance du droit garanti par cet article.

En l’espèce, la Cour note que le requérant, condamné le 15 octobre 2008 à une peine de réclusion de dix ans et six mois par une décision non assortie d’effet suspensif en cas d’appel, a introduit le 20 octobre 2008 un appel, qui a été examiné le 7 juin 2012. À l’issue de l’examen de ce recours, le requérant a vu sa peine de réclusion être réduite à sept ans et deux mois.

Le 5 juillet 2012, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique a ordonné, à la suite d’une demande faite en ce sens le 13 juin 2012 par le directeur de la prison, la mise en liberté sous condition du requérant, en application de l’article 105 du CP. Pour ce faire, la chambre d’accusation a relevé que le requérant avait purgé, à la date du 13 juin 2012, une peine de quatre ans, deux mois et vingt et un jours – soit une peine supérieure à un tiers de la peine prononcée – et qu’à la même date il avait aussi purgé, eu égard au fait qu’il avait travaillé pendant cinq cent quatre-vingt-sept jours dans la prison, une peine de cinq ans, neuf mois et trente et un jours – soit les trois cinquièmes de la peine (paragraphe 10 ci-dessus). 41 . La Cour rappelle que la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs. Dans l’arrêt Shvydka c. Ukraine , précité, la Cour a conclu à la violation de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention. Elle a relevé que l’appel formé par la requérante contre le jugement du tribunal de district n’avait aucun effet suspensif –ce qui avait entrainé une exécution immédiate de la peine, conformément au droit interne – et qu’il n’avait été examiné qu’une fois la peine purgée en intégralité. De même dans l’arrêt Ruslan Yakovenko c. Ukraine (précité, § 82), la Cour a conclu que l’exercice par le requérant de son droit à un double degré de juridiction se serait fait au prix de sa liberté, en particulier étant donné que la durée de sa détention aurait été incertaine.

Toutefois, en l’espèce, la Cour estime nécessaire de souligner les points suivants. Le requérant était un ressortissant turc, accusé d’être un passeur de migrants irréguliers, et qu’il n’avait aucune attache avec la Grèce et aucune résidence dans ce pays. C’est la raison pour laquelle la cour d’appel d’Égée, statuant comme juridiction de première instance, a dit que si l’intéressé introduisait un appel, ce recours n’aurait pas d’effet suspensif. En raison de l’introduction par le requérant d’un appel contre le premier arrêt de condamnation et de l’absence d’effet suspensif de cet appel, une décision relative à la mise en liberté sous condition de l’intéressé ne pouvait intervenir qu’après le prononcé de l’arrêt de la juridiction d’appel. Une demande de mise en liberté sous condition ne pouvait être effectuée que sur le seul fondement de l’article 105 du CP, soit en fonction de la durée de la peine purgée.

L’audience d’appel, initialement fixée au 4 novembre 2010, a été reportée au 9 février 2012, puis au 7 juin 2012, date à laquelle elle a eu lieu et à laquelle la juridiction d’appel a statué. C’est cette dernière date que la chambre d’accusation a pris en compte le 5 juillet 2012 pour calculer la durée de la détention du requérant aux fins de sa mise en liberté sous condition.

La Cour note que même si la cour d’appel d’Égée avait tenu audience et statué à la première date fixée, soit le 4 novembre 2010, les conditions de l’article 105 du CP pour la mise en liberté sous condition du requérant au courant de novembre 2010 ne se trouveraient pas remplies. À cet égard, la Cour relève que compte tenu du fait que le requérant a été mis en détention le 22 mars 2008, le 4 novembre 2010 il aurait purgé deux ans, sept mois et douze jours, ce qui ne correspond pas aux trois cinquièmes de la peine prononcée, comme l’exige l’article 105 § 1 b) du CP. En outre, le requérant ne fournit aucune précision quant au nombre des jours pendant lesquels il avait travaillé jusqu’à cette dernière date et qui pourraient entrer en ligne de compte pour le calcul favorable de la peine purgée (article 105 § 6 du CP). De plus, comme le souligne le Gouvernement, la mise en liberté sous condition n’est pas automatique et n’est accordée que dans des cas spécifiques.

Par conséquent, la Cour considère que l’exercice par le requérant de son droit à un double degré de juridiction ne s’est pas fait au prix de sa liberté (voir, a contrario , Shvydka c. Ukraine et Ruslan Yakovenko c. Ukraine , précités).

Dès lors, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu en l’espèce violation de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention. III.

Au titre du préjudice moral qu’il dit avoir subi, le requérant réclame les sommes suivantes : 10 000 euros (EUR) pour la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, 7 000 EUR pour celle de l’article 13 de la Convention et 15 000 EUR pour celle de l’article 2 du Protocole n o 7. Il demande aussi que ces sommes soient directement versées sur le compte bancaire indiqué par son représentant.

Le Gouvernement considère que les sommes réclamées sont excessives et non justifiées. Il estime que le constat de violation constitue une satisfaction suffisante.

Eu égard à l’ensemble des circonstances de la présente affaire, la Cour reconnaît que le requérant a subi un préjudice moral que le seul constat de violation ne suffit pas à réparer. Statuant en équité, elle lui accorde la somme de 1 600 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 318,10 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il demande aussi que cette somme soit directement versée sur le compte bancaire indiqué par son conseil.

La Cour note que le requérant ne produit aucune facture relative aux frais engagés pour la procédure devant elle. Il convient donc d’écarter cette demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 1 600 EUR (mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2017, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Abel Campos Kristina Pardalos Greffier Présidente