Astredinova împotriva Rusiei

Decizia nr. 26207/05 Agniya Alekseyevna ASTEDINOVA împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 12 decembrie 2017 în calitate de comitet compus din: Branko Lubarda, președinte, Pere Pastor Vilanova, Georgios A. Serghides, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 8 iunie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Agniya Alekseyevna Astredinova, este un național rus, născut în 1935 și locuiește în Voronezh. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl I.V.

Sivoldayev, un avocat practicant în Voronezh. Guvernul rus („ Guvernul”) a fost reprezentat inițial de dl G. Matyushkin , reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și apoi de succesorul său în acest birou, dl M. Galperin. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 octombrie 1999, Curtea de District Tsentralnyy a ordonat operațiunii și întreținerii municipale afiliate Nr. 1 din Voronezh (« pentru a plăti reclamantului o anumită sumă de compensare pentru prejudiciu moral și costuri juridice, precum și pentru a repara apartamentul și acoperișul în casa reclamantului. Hotărârea a intrat în vigoare la 2 noiembrie 1999. În 2002, societatea a fost aderată la o altă întreprindere unitară municipală.

Hotărârea în favoarea reclamantului nu a fost pe deplin respectată. Dispozițiile interne relevante pentru cazurile privind statutul juridic al întreprinderilor unitare de stat și municipală cu dreptul de control economic sunt rezumate în Liseytseva și Maslov Rusia (n. 39483/05 și 40527/10, §§§ 54-127, 9 octombrie 2014) și Samsonov v. Rusia (n. 2880/10, 18 septembrie 2014). Reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii judiciare în favoarea ei și de lipsa unui remediu eficace în acest sens. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii interne în favoarea ei și de lipsa unui remediu eficace în dreptul intern.

Ea s-a bazat pe art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care a citit după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a susținut că societatea debitoare este o organizație comercială independentă de autoritățile, susținând în consecință că datoriile întreprinderilor unitare municipale nu sunt imputabile statului. Reclamantul a menținut plângerile, citand jurisprudența Curții în cazul în care statul a fost considerat responsabil pentru datoriile întreprinderilor unitare municipale.

jurisprudența relevantă privind responsabilitatea statului pentru datoriile întreprinderilor unitare cu dreptul de control economic este rezumat în hotărârea lui Liseytseva și a lui Maslov , citată mai sus, §§ 183-92, și hotărârea lui Samsonov , Curtea a susținut că, pentru a decide independența operațională și instituțională a unei anumite întreprinderi unitare municipale cu dreptul de control economic, Curtea a trebuit să evalueze natura funcțiilor întreprinderii și gradul de implicare efectivă a autorităților de stat sau a autorităților municipale în gestionarea activelor întreprinderii. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea remarcă că societatea a fost încorporată ca o întreprindere unitară municipală în temeiul dreptului intern.

Curtea remarcă în continuare că părțile nu au furnizat nici o dovadă că societatea a exercitat funcții publice sau furnizat servicii de importanță vitală. Nici ei nu au susținut că statul a interferat cu activitățile societății, fie prin emiterea de instrucțiuni obligatorii, fie prin ordonarea transferului activelor sale către alte societăți (a se vedea, Samsonov, citat mai sus, §§ 73-76). Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că societatea a beneficiat de suficientă independență instituțională și operațională de autoritățile. În consecință, decizia în favoarea reclamantului ar trebui considerată ca fiind emise împotriva unei societăți private (a se vedea Samsonov , citat mai sus § 76). În măsura în care reclamantul poate fi înțeles ca plângând de activitatea judecătorilor, Curtea constată că faptele din cauze nu dezvăluie faptul că presupusul neexecuție a fost datorită unor defecte în numele lor.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că plângerea în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. În măsura în care reclamantul se bazează pe art. 13 din Convenție, Curtea reiterează că se aplică numai în cazul în care un individ are o „argumentare” de a fi victima unei încălcări a dreptului convenției. Având în vedere concluziile sale de mai sus în ceea ce privește plângerea privind neexecuția, Curtea consideră că reclamantul nu are nici o „punere de argument” și că, prin urmare, art. 13 din convenție este inaplicabil în cazul respectiv. Cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. (a) și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în engleză și notificată în scris la 11 ianuarie 2018. Fatoș Aracı Branko Lubarda Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

DECISION Application no. 26207/05 Agniya Alekseyevna ASTREDINOVA against Russia The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 12 December 2017 as a Committee composed of: Branko Lubarda, President, Pere Pastor Vilanova, Georgios A. Serghides, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 8 June 2005, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Ms Agniya Alekseyevna Astredinova, is a Russian national, who was born in 1935 and lives in Voronezh. She was represented before the Court by Mr I.V.

Sivoldayev, a lawyer practising in Voronezh. The Russian Government (“the Government”) were represented initially by Mr G. Matyushkin , the Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights, and then by his successor in that office, Mr M. Galperin. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 22 October 1999 the Tsentralnyy District Court of Voronezh ordered the Affiliated Municipal Operation and Maintenance Enterprise No. 1 of Voronezh («Дочернее муниципальное унитарное ремонтно ‑ эксплуатационное предприятие № 1») to pay the applicant a certain amount in compensation for non-pecuniary damage and legal costs, as well as to repair her flat and the roof in the applicant’s house.

The judgment came into force on 2 November 1999. In 2002 the company was joined to another municipal unitary enterprise. The judgment in the applicant’s favour has not been fully enforced. B. Relevant domestic law The domestic provisions relevant to the cases on the legal status of State and municipal unitary enterprises with the right of economic control are summarised in Liseytseva and Maslov v. Russia (nos. 39483/05 and 40527/10, §§ 54-127, 9 October 2014), and Samsonov v. Russia ((dec.) no. 2880/10, 18 September 2014). COMPLAINTS The applicant complained about the non-enforcement of the judicial decision in her favour and about the lack of an effective remedy in that respect. THE LAW The applicant complained of the non-enforcement of domestic decision given in her favour and of the lack of any effective remedy in domestic law.

She relied on Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention and on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” Article 13 “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The Government argued that the debtor company was a commercial organisation independent from the authorities. They accordingly submitted that the debts of the municipal unitary enterprises were not attributable to the State. The applicant maintained her complaints, citing the Court’s case-law where the State had been found responsible for the debts of the municipal unitary enterprises. The relevant case-law regarding the State’s responsibility for the debts of unitary enterprises with the right of economic control is summarised in the judgment of Liseytseva and Maslov , cited above, §§ 183-92, and the decision of Samsonov, cited above.

The Court held that, in order to decide on the operational and institutional independence of a given municipal unitary enterprise with the right of economic control, the Court had to assess the nature of the enterprise’s functions and the degree of actual State or municipal authorities’ involvement in the management of the enterprise’s assets. Turning to the present case, the Court notes that the company was incorporated as a municipal unitary enterprise under domestic law. The Court further notes that the parties did not provide any evidence that the company had exercised any public functions or provided services of vital importance. Nor did they maintain that the State had interfered with the company’s activities, either by issuing compulsory instructions or ordering the transfer of its assets to other companies (see, Samsonov , cited above, §§ 73-76).

In the light of the above, the Court finds that the company enjoyed sufficient institutional and operational independence from the authorities. Accordingly, the decision in the applicant’s favour should be regarded as having been issued against a private company (see Samsonov , cited above, § 76). In so far as the applicant may be understood as complaining about the work of the bailiffs, the Court notes that the facts of the case do not disclose that the alleged non-enforcement was due to any defects on their behalf. In view of the above, the Court finds that the complaint under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

In so far as the applicant relied on Article 13 of the Convention, the Court reiterates that it applies only where an individual has an “arguable claim” to be the victim of a violation of a Convention right. In view of its findings above with regard to the non-enforcement complaint, the Court considers that the applicant has no “arguable claim”, and that therefore Article 13 of the Convention is inapplicable to the case. It follows that this part of the application is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 11 January 2018. Fatoș Aracı Branko Lubarda Deputy Registrar President