- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 decembrie 2017
- Stat pârât
- SRB
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Milovanović împotriva Serbiei
Traducere în română Auto
A treia secțiune CAUZĂ DE MILOVANOVII v. SERBIA (Depunere nr. 1922/16) JUDGMENT STRASBOURG 19 decembrie 2017 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Milovanović c. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Pere Pastor Vilanova, Președinte, Branko Lubarda, Georgios A. Serghides, judecători și Fatoș Aracı, Registrul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 28 noiembrie 2017, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 19222/16) împotriva Serbiei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național sârb, dl Zoran Milovanović („reclamantul”), la 2 aprilie 2016. Guvernul sârb (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna N. Plavšić.
La 10 noiembrie 2016, reclamația privind durata procedurii în cauză a fost comunicată Guvernului și restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul de procedură. FACTELE Reclamantul s-a născut în 1960 și trăiește în Čurug. La 2 august 2002, reclamantul și unul dintre colegii săi (denumit în continuare „reclamanții”) au instituit o procedură civilă împotriva angajatorului lor care solicită plata achizițiilor salariale și a altor beneficii legate de ocuparea forței de muncă. La 8 februarie 2013, după doi mandatari, Tribunalul de Primă Instanță din Novi Sad, în special secțiunea sa detașată din Bečej, a hotărât parțial în favoarea reclamanților, ordonând angajatorului lor să plătească fiecare dintre acestea sume specificate în ceea ce privește achizițiile salariale.
Restul cererilor lor a fost respins. La 15 aprilie 2013, Curtea de Apel din Novi Sad a inversat o parte a hotărârii de mai sus, susținând în același timp restul. Această hotărâre a fost judecată pe reclamanții la 6 iunie 2013. La 29 ianuarie 2014, Curtea Supremă a respins apelul reclamanților pe punctele de drept, deoarece valoarea creanțelor lor respective a fost sub pragul statutar care permite acest remediu. La 9 aprilie 2013, reclamanții au depus recursul constituțional, plângând de încălcarea dreptului la o audiere într-un timp rezonabil în cadrul procedurii impugnate. Prin decizia sa din 9 decembrie 2015, Curtea Constituțională a constatat o încălcare a dreptului lor la o audiere într-un timp rezonabil și a acordat fiecare dintre acestea 800 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale suferite.
ARTICOLUL 6 § 1 ALEGAT DE CONVENȚIE 10. Reclamantul se plânge că durata procedurii civile era incompatibilă cu cerința de „tempo rațional”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se citește după cum urmează: "În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a]... tribunal ..." 11. Perioada care va fi luată în considerare a început la 3 martie 2004, când Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește Serbia. Cu toate acestea, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după această dată, trebuie luată în considerare starea procedurilor la momentul respectiv (a se vedea Simić c. Serbia , nr. 29908/05, § 15, 24 noiembrie 2009). 12. Perioada în cauză s-a încheiat la 6 iunie 2013, atunci când hotărârea Curții de Apel a fost interpretată pe reclamant (a se vedea punctul 7 mai sus).
Astfel, a durat mai mult de nouă ani și trei luni în două cazuri. Admisibilitatea 13. Guvernul a susținut că reclamantul nu a putut pretinde că a fost victimă de presupusa încălcare. 14. Curtea consideră că obiecția guvernului este strâns legată de substanța plângerii reclamantului și, prin urmare, trebuie să fie aderată la fondul fondului. 15. Curtea constată, în continuare, că această plângere nu este în mod manifestant nepotrivit în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție. De asemenea, aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. În opinia Guvernului, constatarea unei încălcări și atribuirea compensației pentru prejudiciile morale suferite au constituit o soluție suficientă pentru încălcarea dreptului reclamantului la o audiere într-un timp rezonabil.
17. Curtea remarcă că statutul unei reclamante ca „victima” în sensul articolului 34 din Convenție depinde de faptul că autoritățile interne au recunoscut, fie în mod expres, fie în substanță, presupusa încălcare a Convenției și au furnizat, dacă este necesar, un recurs adecvat. Numai atunci când aceste condiții au fost îndeplinite că natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției împiedică examinarea unei cereri (a se vedea Vidaković c. Serbia (dec.) nr. 16231/07, § 26, 24 mai 2011; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, § 71, CEDH 2006 V și Cataldo c. Italia (dec.) nr. 45656/99, 3 iunie 2004). 19. În acest sens, Curtea constată că Curtea Constituțională a constatat că dreptul reclamantului la o audiere a fost într-adevăr încălcat într-un termen rezonabil (a se vedea punctul 9 de mai sus), recunoaștend astfel că încălcarea s-a plâns și, în realitate, îndeplinește prima condiție prevăzută în jurisprudența Curții.
20. Statul de victimă al reclamantului depinde, atunci, de respingerea acordată a fost adecvată și suficientă, având în vedere doar satisfacția prevăzută la art. 41 din Convenție (a se vedea Dubjaková c. Slovacia (dec.), nr. 67299/01 , 19 octombrie 2004). 21. Curtea observă că, în cazurile de lungime a procesului, una dintre caracteristicile unei reparații suficiente, care pot elimina statutul de victimă al litigantului, se referă la suma acordată. Această sumă depinde, în special, de caracteristicile și eficacitatea remediului.
Astfel, statele care, la fel ca Serbia, au optat pentru un remediu conceput atât pentru a accelera procedurile, cât și pentru a permite compensații sunt libere de atribuire a sumelor care, totuși, sunt mai mici decât cele acordate de Curte, nu sunt încă irazonabile (a se vedea Cocchiarella, citată mai sus, §§ 96, 97). 22. În cazul în cauză, Curtea Constituțională, în plus față de concluzia menționată privind o încălcare, a declarat că reclamantul a avut dreptul la o valoare de 800 EUR din prejudiciu moral solicitate. Cu toate acestea, Curtea constată că compensația acordată i-a fost semnificativ mai mică decât cea acordată pentru întârzieri similare în jurisprudența Curții. Cu toate acestea, dacă suma acordată poate fi considerată rezonabilă, se calculează în funcție de toate situațiile cazului.
Acestea includ nu numai durata procedurii în cazul specific, ci și valoarea atribuirii vizate în funcție de nivelul de trai în statul în cauză, și faptul că, în general, în cadrul sistemelor naționale, compensarea va fi acordată și plătită mai prompt decât în cazul în care această chestiune a fost hotărâtă de Curte în temeiul articolului 41 din Convenție. 23. Având în vedere documentele din caz și având în vedere circumstanțele particulare ale procedurii în cauză, Curtea consideră că suma atribuită reclamantului nu poate fi considerată suficientă și, prin urmare, nu constituie o soluție adecvată pentru încălcarea suferită. 24. Astfel, Curtea concluzionează că reclamantul nu și-a pierdut statutul de victimă în sensul articolului 34 din Convenție.
Prin urmare, obiecția Guvernului în acest sens trebuie respinsă. 25. Având în vedere cele de mai sus, și în special constatarea sa cu privire la statutul de victimă al reclamantului, Curtea concluzionează că lungimea procedurii în cauză a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempo rațional” 26. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune, costuri și cheltuieli 28. Reclamantul a solicitat 75 000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale și RSD 9.928.464,87 și interesul însoțitor în ceea ce privește prejudiciile materiale.
29. Guvernul a contestat aceste afirmații. 30. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse. Prin urmare, respinge această afirmație. Pe de altă parte, acordă reclamantului 3,100 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, mai puțin și toate sumele care ar putea fi deja plătite în acest sens la nivelul intern. 31. Având în vedere faptul că reclamantul nu a formulat nicio cerere pentru costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor naționale și a acestei instanțe nu este acordată nicio atribuire în acest sens. Dobânzile implicite 32. Curtea consideră că rata dobânzii implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
să se alăture obiecției preliminare a Guvernului cu privire la statutul de victimă al reclamantului și să-l respingă; declară plângerea reclamantului cu privire la durata procedurii admisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține litera (a) faptul că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni 3,100 EUR (trei mii sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi taxabil pe această sumă, care va fi transformat în moneda statului interesat la o rată aplicabilă la data decontare, după deducerea oricăror sume care ar fi putut fi deja plătite pe această bază; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de neîndeplinire plus trei puncte procentuale.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2017, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Aracı Pere Pastor Vilanova Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
CASE OF MILOVANOVIĆ v. SERBIA (Application no. 19222/16) JUDGMENT STRASBOURG 19 December 2017 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Milovanović v. Serbia, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of: Pere Pastor Vilanova, President, Branko Lubarda, Georgios A. Serghides, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 28 November 2017, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 19222/16) against Serbia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Serbian national, Mr Zoran Milovanović (“the applicant”), on 2 April 2016.
The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms N. Plavšić.
On 10 November 2016 the complaint concerning the length of the proceedings in question was communicated to the Government and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court. THE FACTS
The applicant was born in 1960 and lives in Čurug.
On 2 August 2002 the applicant and one of his colleagues (hereinafter “the plaintiffs”) instituted civil proceedings against their employer seeking payment of salary arrears and other employment-related benefits.
On 8 February 2013, after two remittals the First Instance Court in Novi Sad, specifically its Detached Section in Bečej, ruled partly in favour of the plaintiffs, ordering their employer to pay each of them specified sums in respect of salary arrears. The remainder of their claims was rejected.
On 15 April 2013 the Court of Appeal in Novi Sad reversed a part of the above judgment, while upholding the remainder. This judgment was served on the plaintiffs on 6 June 2013.
On 29 January 2014 the Supreme Court dismissed the plaintiffs’ appeal on points of law as the value of their respective claims was below the statutory threshold allowing for this remedy.
On 9 April 2013 the plaintiffs lodged the constitutional appeal, complaining of a violation of the right to a hearing within a reasonable time in the impugned proceedings. By its decision of 9 December 2015, the Constitutional Court found a violation of their right to a hearing within a reasonable time and awarded each of them EUR 800 in respect of the non ‑ pecuniary damage suffered. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
10. The applicant complained that the length of the civil proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a]... tribunal...”
The period to be taken into consideration began on 3 March 2004, when the Convention entered into force in respect of Serbia. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after that date, account must be taken of the state of proceedings at the time (see Simić v. Serbia , no. 29908/05, § 15, 24 November 2009).
The period in question ended on 6 June 2013, when the Court of Appeal judgment was served on the applicant (see paragraph 7 above). It thus lasted more than nine years and three months at two instances. A. Admissibility
The Government submitted that the applicant could not claim to be a victim of the alleged violation.
The Court considers that the Government’s objection is closely linked to the substance of the applicant’s complaint and therefore must be joined to the merits.
The Court further notes that this complaint is not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It is also not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
In the Government’s opinion, the finding of a violation and the awarding of compensation for the non-pecuniary damage suffered constituted sufficient redress for the breach of the applicant’s right to a hearing within a reasonable time.
The applicant disagreed.
The Court notes that an applicant’s status as a “victim” within the meaning of Article 34 of the Convention depends on whether the domestic authorities have acknowledged, either expressly or in substance, the alleged infringement of the Convention and have, if necessary, provided appropriate redress. It is only when those conditions have been satisfied that does the subsidiary nature of the protective mechanism of the Convention precludes examination of an application (see, Vidaković v. Serbia (dec.) no. 16231/07, § 26, 24 May 2011; Cocchiarella v. Italy [GC], no. 64886/01, § 71, ECHR 2006 ‑ V and Cataldo v. Italy (dec.) no. 45656/99, 3 June 2004).
In that connection, the Court notes that the Constitutional Court found that the applicant’s right to a hearing within a reasonable time had indeed been violated (see paragraph 9 above), thereby acknowledging the breach complained of and, in effect, satisfying the first condition laid down in the Court’s case-law.
The applicant’s victim status then depends on wheather the redress afforded was adequate and sufficient, having regard to just satisfaction as provided for under Article 41 of the Convention (see Dubjaková v. Slovakia (dec.), no. 67299/01 , 19 October 2004).
The Court observes that in length-of-proceedings cases one of the characteristics of sufficient redress which may remove a litigant’s victim status relates to the amount awarded. This amount depends, in particular, on the characteristics and effectiveness of the remedy. Thus, States which, like Serbia, have opted for a remedy designed both to expedite proceedings and afford compensation are free to award amounts which - while being lower than those awarded by the Court - are still not unreasonable (see Cocchiarella, cited above, §§ 96, 97).
In the present case, the Constitutional Court in addition to the said finding of a violation, declared that the applicant was entitled to amount of EUR 800 of non-pecuniary damages sought. However, the Court notes that the compensation granted to him was significantly lower than that awarded for similar delays in the Court’s case-law. Whether the amount awarded may be regarded as reasonable, however, falls to be assessed in the light of all the circumstances of the case. They include not only the duration of the proceedings in the specific case, but also the value of the award viewed in the light of the standard of living in the State concerned, and the fact that under national systems compensation will in general be awarded and paid more promptly than if the matter fell to be decided by the Court under Article 41 of the Convention.
In view of the material in the case file and having regard to the particular circumstances of the proceedings in question, the Court considers that sum awarded to the applicant cannot be considered as sufficient and does not therefore amount to appropriate redress for the violation suffered.
The Court thus concludes that the applicant did not lose his status as a victim within the meaning of Article 34 of the Convention. The Government’s objection in this regard must therefore be rejected.
In view of the above, and in particular its finding regarding the victim status of the applicant, the Court concludes that the length of the proceedings at issue was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
27. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage, costs and expenses
The applicant claimed EUR 75,000 in respect of non-pecuniary damage and RSD 9,928,464.87 and accompanying interest in respect of pecuniary damage.
The Government contested these claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged. It therefore rejects this claim. On the other hand, it awards the applicant EUR 3,100 in respect of non ‑ pecuniary damage, less any and all amounts which may have already been paid in that regard at the domestic level.
As the applicant made no claim for costs and expenses incurred before the domestic courts and this Court no award is made in that regard. B. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Decides to join to the merits the Government’s preliminary objection as to the applicant’s victim status, and dismisses it; 2. Declares the applicant’s complaint about the length of proceedings admissible; 3. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant within three months EUR 3,100 (three thousand one hundred euros) in respect of non ‑ pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on this amount, which is to be converted into the currency of the respondent State at a rate applicable at the date of settlement, after the deduction of any amounts which may have already been paid on this basis; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. 5. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 19 December 2017, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Fatoș Aracı Pere Pastor Vilanova Deputy Registrar President