SA TRANSPORTS IWAN WERTZ c. BELGIQUE

SA TRANSPORTS IWAN WERTZ c. BELGIQUE (CtEDO, 2017)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 37216/17 SA TRANSPORTS IWAN WERTZ împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 decembrie 2017 într-un comitet compus din Nebojša Vučić, președinte, Paul Lummens, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, SA Transports Iwan Wertz, este o societate anonimă de drept belgiană, cu domiciliul la Herve (Wallonie). Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul A. Franken, avocat la Liège. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 septembrie 2012, un șofer al societății reclamante, o societate de transport rutier, a fost interpelat la Courtrai (Flandra) de către inspectorii drumurilor din cadrul Agenției Drumurilor și Circulației. În aceeași zi, inspectorii drumurilor au constatat, în conformitate cu art. 56 din Decretul flamandă din 19 decembrie 1998 care conținea diverse măsuri de însoțire a bugetului 1999, o încălcare a dreptului de proprietate asupra suprafeței rutiere care se afla pe un drum public cu un vehicul a cărui masă la sol sub una dintre axe depășește cu mai mult de 5 % valoarea maximă autorizată de inspecția tehnică supraîncărcată. Șoferul în cauză completează, de asemenea, un chestionar care a servit ca declarație, inclusiv că acesta conducea în numele societății reclamante și în ce limbă dorea să se exprime în justiție. În afară de furnizarea unor informații privind mărfurile transportate (cum ar fi natura, locul de încărcare, proprietarul și destinația finală), el a declarat, de asemenea, bifând căsuțele prevăzute în această privință, că nu era conștient că vehiculul era supraîncărcat și că nu se îndoia de încălcarea dreptului comunitar. Prin scrisoarea din 15 octombrie 2012, procesul-verbal, chestionarul și bonurile de cântărire au fost trimise societății reclamante. La 29 octombrie 2012, procesul-verbal a fost transmis procurorului regal care a comunicat la 5 noiembrie 2012 decizia sa de a nu iniția proceduri penale. La 30 ianuarie 2013, inspectorul-controlor al drumurilor i-a acordat societății reclamante o amendă administrativă de 3 000 de euro (adică EUR) pentru încălcarea dreptului comunitar. Această decizie a fost notificată recurentei în aceeași zi. A doua zi, societatea reclamantă a formulat o opoziție la această decizie. În concluziile sale din 7 martie 2013, recurenta, francofonă, a invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (a) din Convenție, autoritățile flamande fiind adresate numai în limba olandeză acesteia. Prin urmare, aceasta susține că nu i s-ar fi putut aplica o amendă deoarece șoferul său nu ar fi avut acces la un avocat în momentul constatării și al stabilirii procesului verbal. La 10 aprilie 2013, inspectorul-controlor al drumurilor a constatat că societatea reclamantă a formulat opoziția atât în olandeză, cât și în franceză. În temeiul articolului 36 din legea obișnuită din 8 august 1980 privind reformele instituționale, serviciile flamande utilizează olandeza ca limbă administrativă. Nici societatea reclamantă, nici șoferul său care își are domiciliul într-o municipalitate cu facilități, nicio excepție de la această regulă nu se aplică. Prin urmare, nu putea fi luată în considerare opoziția formulată în franceză. Cu toate acestea, întrucât cererea fusese depusă și în olandeză, opoziția a fost declarată admisibilă. În ceea ce privește fondul, inspectorul-controlor al drumurilor și-a confirmat decizia inițială și a impus o amendă de 3 000 EUR. La 16 aprilie 2013, societatea reclamantă a introdus o acțiune administrativă împotriva acestei din urmă decizii pe baza acelorași motive (a se vedea punctul 7 de mai sus 10). Printr-un decret ministerial din 9 august 2013, ministrul flamand al mobilității și lucrărilor publice a respins recursul interjudiciar. 11. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (3) litera (a) din convenție, ministrul flamand a constatat că dosarul nu conținea nicio cerere de traducere și că acesta nu rezultă nici din faptul că contravenientul nu deținea controlul asupra olandezului. În plus, ministrul a precizat că art. 6 din Convenție permite intervenția prealabilă a organismelor administrative care nu îndeplinesc sub toate aspectele cerințele unui proces echitabil, cu condiția ca acestea să fie controlate în mod direct de un organism judiciar de pe deplin jurisdicțional care să prezinte, el, toate garanțiile prevăzute la art. 6. Or, împotriva actelor administrative din speță, o acțiune în anulare putea fi introdusă în fața Consiliului de Stat și o excepție de la aceasta putea fi invocată în fața oricărui judecător. Toate aceste instanțe erau supuse unui control în fapt și în drept și îndepliniu cerințele articolului 6. Ministrul flamand a respins, de asemenea, motivul întemeiat pe lipsa de asistență juridică. Comisia a considerat că, spre deosebire de cazurile menționate de reclamantă privind accesul la un consiliu în faza inițială a unei anchete, contravenientul în speță nu fusese arestat sau interogat de inspectorii de drumuri, acesta fiind, într-adevăr, o persoană juridică care nu era prezentă în mod natural la momentul constatării. Prin urmare, ministrul a constatat că controlul la care a fost supus reprezentantul societății reclamante a avut loc într-un loc public, că din procesul-verbal reiese că șoferul conducea în numele recurentei și că sarcina inspectorilor nu era decât să constate încălcarea dreptului comunitar și să redacteze procesul-verbal. În plus, din decizia inspectorului-controlor reiese că aceasta se baza pe constatările faptice ale inspectorilor de drumuri și nu pe declarațiile făcute de șofer în chestionar. În cele din urmă, ministrul a arătat că reclamanta avea posibilitatea de a consulta un avocat imediat după încheierea procesului-verbal și dispunea, de asemenea, de o perioadă de 30 de zile pentru a formula o opoziție împotriva deciziei de impunere a unei amenzi administrative. Pentru a face acest lucru, aceasta a consultat, de altfel, un avocat. 13. La 30 septembrie 2013, societatea reclamantă a introdus o acțiune în anulare în fața Consiliului de Stat al deciziei în litigiu din 9 august 2013, pe lângă motivele deja invocate anterior, aceasta a invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din convenție care punea în discuție prezumția de vătămare a suprafeței rutiere imediat ce a existat o constatare de supraîncărcare. Prin hotărârea din 17 noiembrie 2016, Consiliul de Stat a respins recursul. În ceea ce privește încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (a) din Convenție, acesta a luat în considerare faptul că, în speță, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (a) din Convenție, în cazul în care supraîncărcarea a fost constatată în sprijinul unui sistem de măsură tehnică. El a constatat apoi că chestionarul prezentat șoferului era redactat în franceză și olandeză, că acesta din urmă fusese umplut în franceză, și că acesta figura în special în ambele limbi, informația dreptului său de a tăcea și de a nu incrimina el însuși. Consiliul de Stat a reamintit că atât chestionarul, cât și procesul-verbal au fost trimise societății reclamante prin scrisoarea din 15 octombrie 2012 și a considerat că aceasta din urmă nu a primit niciodată nicio informație în limba franceză. În plus, Consiliul de Stat a precizat că dispoziția citată nu a acordat dreptul de a alege limba de procedură. El a considerat că reclamanta nu a demonstrat că nu ar fi înțeles obiectul scrisorii de notificare în care a fost informată cu privire la deciziile în litigiu. În această privință, Consiliul de Stat a constatat, în special, că, pe lângă cele de mai sus în ceea ce privește informațiile esențiale comunicate în limba franceză, recurenta a consultat imediat un consiliu la alegerea sa, care a formulat ulterior o opoziție în ambele limbi împotriva deciziei în litigiu din 30 ianuarie 2013. În mod similar, recurenta a introdus o cerere împotriva deciziei luate la opoziție în ambele limbi. În cele din urmă, Consiliul de Stat nota că societatea reclamantă nu a solicitat să fie asistată de un interpret, nici nu a obținut traducerea anumitor înscrisuri și nici nu a invocat o încălcare a art. (e) din Convenție. În ceea ce privește încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, Consiliul de Stat a considerat că nu se punea problema, în speță, a unei audieri cu privire la dreptul la asistență juridică, astfel cum se prevede la articolul menționat anterior. Astfel, inspectorii drumurilor colectau în principal informații tehnice pentru a constata supraîncărcarea, lăsând în același timp șoferului să completeze un chestionar în care erau solicitate informații destul de limitate. În această privință, Consiliul de Stat a amintit că a reieșit din chestionar că contravenientul fusese informat înainte de audiere În cele din urmă, Consiliul de Stat a considerat că constatările făcute în cauza Aleksandr Zaichenko c. Rusia 39660/02, § 47-49, 18 Februarie 2010) mai exact, care se referă la audierea unei persoane fără a avea acces la un avocat în timpul unui control de trafic și în care Curtea a ajuns la concluzia că nu a încălcat art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție, și anume în speță. În cele din urmă, Consiliul de Stat a respins încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (c) din convenție. 2 din Convenție, referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale care, în această privință, a considerat într-o hotărâre (n 61/2010) din 27 mai 2010, ca răspuns la o întrebare preliminară adresată de Consiliu, după cum urmează B.3.2. În principiu, prezumțiile legale nu sunt contrare [art. 6 din Convenție] (în acest sens: CEDH, 7 octombrie 1988, Salabiaku c. Franța, § 28; 20 Cu toate acestea, acestea trebuie să fie proporționale în mod rezonabil cu obiectivul legitim urmărit (CEDH, 23 iulie 2002, Janosevic Suedia, § 101; 23 iulie 2002, Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suedia, § 113), ținând cont de gravitatea problemei și menținând dreptul la apărare (CEDH, 4 octombrie 2007, Anghel c. România, § 62). (...) B.4.2. Principiul [la art. 56 din Decretul din 19 decembrie 1998] a fost acela că există o legătură cauză-efect între, pe de o parte, depășirea normelor federale privind masele autorizate sub axuri și, pe de altă parte, întinderea în jos a suprafeței rutiere. Lucrările pregătitoare fac referire, în acest sens, la un studiu realizat în special de Centrul de Cercetare Rutieră ( Doc. . ., Parlamentul flamandă, 1998-1999, nr. 1214/8, p. 6). (...) B.5.2. [O modificare a articolului 56 din Decretul flamandă din 19 decembrie 1998 printr-un decret flamandă din 24 iunie 2005] a fost justificată după cum urmează: Incriminarea [consacrată prin art. 56 din Decretul din 19 decembrie 1998] a fost adaptată în raport cu versiunea anterioară a decretului, astfel încât numai supraîncărcările pe osie vor fi acum reprimate. (...) O supraîncărcare în raport cu masa totală nu este mai pedepsită decât în calitate de încălcare a standardelor tehnice federale. Deteriorarea suprafeței rutiere are loc în principal atunci când o axă este mai încărcată decât cea prevăzută legal, iar studiile științifice au demonstrat deja acest lucru de mai multe ori, însă deteriorarea nu trebuie să includă neapărat o deteriorare aparentă, cum ar fi găurile, fisurile sau formarea de funduri. [...] Prin urmare, orice sarcină anormală are ca rezultat atingerea mai rapidă a suprafeței rutiere la sfârșitul duratei sale de viață și, prin urmare, trebuie înlocuită mai rapid, ceea ce duce la costuri și la jenă de circulație (...) (doctor. , Parlament flamandă, 2004-2005, n 334/1, p.6). B.6. [Modificarea menționată anterior] nu permite deducerea faptului că nu ar exista o legătură cauzală între supraîncărcarea vehiculului și deteriorarea drumurilor. Legiuitorul deretal intenționează să dea curs tocmai studiilor științifice din care rezultă că această deteriorare a suprafeței rutiere rezultă în principal din supraîncărcarea cu o rază de acțiune. Având în vedere aceste studii, supraîncărcarea unei punți a vehiculului reprezintă o indicație întemeiată a faptului că a fost comisă o încălcare a învelișului rutier. B.7. În plus, nici textul dispoziției în cauză, nici lucrările sale pregătitoare nu permit deducerea decât a unei prezumții ireproșabile a prejudiciului cauzat suprafeței rutiere ar fi stabilit în cazul în care masa maximă autorizată sub axe este depășită cu 5 p.c. a masei maxime la sol. Această dispoziție conține doar o reducere a sarcinii probei care apasă asupra ministerului public. (...) Dreptul și practica internă relevante 17. Dispozițiile relevante ale capitolului XIV Se interzice deteriorarea suprafeței rutiere aflate pe un drum public cu un vehicul a cărui masă la sol sub o axă depășește cu mai mult de 5 % valoarea maximă autorizată de inspecția tehnică. Această interdicție nu se aplică titularilor unei autorizații de transport excepționale, așa cum se menționează la art. 48 din la mai, din 1 decembrie 1975, privind regulamentul general privind poliția rutieră, cu plata în avans a unei contribuții forfetare la Fondul nal. Guvernul flamandă stabilește modalitățile acestor contribuții. Această cotizație forfetară nu poate depăși nivelul minim în cazul în care greutatea este mai mare de 3000 kg prevăzut la art. 57. Art. 57 alin. (1). Încălcările art. 56 sunt sancționate cu o pedeapsă de închisoare de opt zile până la un an și cu o amendă pecuniară progresivă sau cu o amendă pecuniară numai pentru aceste pedepse. 50 EUR - 5 000 EUR în caz de supraîncărcare cu mai puțin de 500 kg; 100 EUR - 10 000 EUR în caz de supraîncărcare cu 500 kg - mai puțin de 1 000 kg; 200 EUR - 20 000 EUR în caz de supraîncărcare cu 1 000 kg - mai puțin de 1 500 EUR - 30 000 EUR în caz de supraîncărcare cu 1 500 kg - mai puțin de 2 000 kg; 500 EUR - 50 000 EUR în caz de supraîncărcare cu 2 000 kg - mai puțin de 3 000 kg; 750 EUR - 75 000 EUR în caz de supraîncărcare de 3 000 kg sau mai mult. § 2. Dispozițiile Codului penal, inclusiv capitolul VII și art. 85, se aplică infracțiunilor definite la art. 56. 18. Un decret din 3 mai 2013 privind protecția infrastructurii rutiere în cazul transportului rutier excepțional a înlocuit dispozițiile menționate anterior. În ceea ce privește natura activității publice, ministrul flamand al lucrărilor publice, al energiei, al mediului și al naturii, într-o scrisoare adresată întreprinderilor de transport și rutier, datată 12 aprilie 2005, a declarat că, din cauza daunelor cauzate de acoperirea drumurilor, există un caracter penal în sensul Convenției. O circulară a ministrului flamand al mobilității și lucrărilor publice din 1 august 2012 privind aplicarea decretului privind sarcina pe osie a confirmat această calificare în capitolul V A. Natura deciziei administrative (...) L Societatea reclamantă dezvoltă mai multe obiecțiuni întemeiate pe încălcarea articolului 6 alineatul (2) și a articolului 3 litera (a) și (c) din Convenție. În acest sens, se referă la o scrisoare datată 12 aprilie 2005 a ministrului flamand al lucrărilor publice, al energiei, al mediului și al naturii în care acesta din urmă a declarat că, din cauza daunelor cauzate de acoperirea drumurilor, există un caracter penal în sensul convenției și, de asemenea, ia act de faptul că o circulară a guvernului flamand din 1 aprilie 2005 august 2012 a confirmat faptul că o altă pedeapsă trebuie considerată ca fiind o pedeapsă în sensul articolului 6 din Convenție (a se vedea punctul 19, de mai sus). 22. Curtea reamintește că a considerat deja că o amendă rutieră constituie o încălcare a dreptului penal în sensul articolului 6 din Convenție (Öztürk c. Germania, 21 februarie 1984, §§ 46-54, seria A n 73).De asemenea, Comisia a considerat deja că o procedură privind o amendă aplicată pentru o astfel de încălcare intră în domeniul de aplicare al articolului 6 din Convenție sub aspectul său penal (Falk c. Țările de Jos (dec.), nr. 66273/01, CEDH 2004 XI 23. Curtea nu percepe nici un motiv pentru a se abține de la această abordare în scopul examinării prezentei acțiuni, cu atât mai mult cu cât constată că aplicarea, în speță, a articolului 6 din Convenție sub partea sa de procedură penală nu a făcut obiectul unei controverse între părți în fața autorităților naționale. Cu privire la încălcarea temeiului articolului 6 alineatul (2) din Convenția 24. Societatea reclamantă consideră că aceasta încalcă principiul prezumției de inocență consacrată de art. 6 alineatul (2) din Convenția pe care art. 6 alin. (2) din Convenție se presupune că le-a interzis cu asprime a învelișului rutier de îndată ce există o constatare de supraîncărcare în sensul decretului flamandă din 19 decembrie 1998 25. Art. 6 alin. (2) din Convenție este așa de scris. (2) Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 26. Pe lângă faptul că este menționat în mod explicit în art. 6 alin. (2), Curtea consideră că dreptul unei persoane acuzate de a fi acuzată de inocență și de a obliga acuzația să suporte sarcina de a dovedi acuzațiile îndreptate împotriva acesteia intră sub incidența noțiunii generale de proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) (a se vedea mutatis mutandis Saunders c Regatul Unit) , 17 decembrie 1996, § 68, Rec., 1996-VI. Acest drept nu este totuși absolut, deoarece orice sistem juridic cunoaște prezumții de fapt sau de drept, cărora Convenția nu le împiedică în principiu atâta timp cât statele contractante nu depășesc anumite limite care țin cont de gravitatea problemei și mențin drepturile la apărare (salabiaku c. Franța) , 7 octombrie 1988, § 28, seria A n 141-A, Telfner c. Austria, n 33501/96, § 16, 20 martie 2001 și Phillips c. Regatul Unit, n 41087/98, § 40, CEDH 2001 VII. Cu alte cuvinte, mijloacele utilizate trebuie să fie proporționale în mod rezonabil cu scopul legitim urmărit ( Janosevic c. Suedia, n 34619/97, § 101, CEDH 2002 VII, Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suedia, 36985/97, § 113, 23 iulie 2002 și Anghel c. România, n 28183/03, § 60-62, 4 octombrie 2007 27. În ceea ce privește problema dacă, în speță, acest principiu al proporționalității a fost respectat, Curtea înțelege că legiuitorul deretal flamand a introdus regula răspunderii transportatorului în cazul supraîncărcării constatate pentru a combate deteriorarea gravă a infrastructurii rutiere, studii științifice care demonstrează că această deteriorare a suprafeței rutiere rezultă în principal din supraîncărcarea unei punți (a se vedea punctul 16 de mai sus). În plus, Comisia observă că legislația a fost adaptată astfel încât doar supraîncărcările pe osie sunt suprimate În cele din urmă, Curtea, în timp ce constată că recurenta se afla în fața unei prezumții dificil de respins, constată că aceasta a putut contesta decizia prin care i-a fost adresată în fața unei instanțe judecătorești și că, în cadrul unei astfel de proceduri, aceasta a putut exercita orice mijloc de apărare. 28. În aceste condiții și, în mod similar, în cadrul analizei elaborate de Consiliul de Stat, Curtea consideră că prezumția legală de a fi interzisă în mod definitiv acoperirea rutieră consacrată la art. 56 din Decretul din 19 decembrie 1998 nu este incompatibilă cu Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (a) și (e) din Convenția 30. Societatea reclamantă declară că nu a fost informată într-o limbă pe care o cuprinde cu privire la acuzația adusă împotriva sa. Comisia se plânge că procesul-verbal și scrisoarea în care se face referire în dreptul administrativ și care conține descrierea căilor de atac au fost redactate numai în limba olandeză. În plus, se plânge că nu a putut fi judecată în propria limbă, în limba franceză, și nici nu poate fi asistată de un traducător, precum și de lipsa traducerii dosarului. 3 (a) Convenției, care este astfel formulată în mod explicit mai întâi: (a) să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; (...). Curtea, amanta calificării juridice a obiecțiunilor ridicate în fața acesteia, consideră că această parte a cererii trebuie să fie examinată și în conformitate cu alineatul (3) litera (e) din art. 6 care proclamă dreptul la asistență gratuită al unui interpret. Această dispoziție se citește după cum urmează 3. Orice acuzat are dreptul în special la: (...) (e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba utilizată în instanță. 32. Curtea reamintește că dreptul prevăzut la art. 6 alin. (3) lit. (e) din Convenție nu este valabil numai pentru declarațiile orale în lanț, ci și pentru înscrisurile scrise și pentru instrucțiuni. Această dispoziție înseamnă că pârâtul care nu înțelege sau nu vorbește limba utilizată în antet are dreptul la serviciile gratuite ale unui interpret, astfel încât acesta să poată fi tradus sau interpretat orice act al procedurii inițiate împotriva sa, pentru a beneficia de un proces echitabil, să înțeleagă sensul sau să îl facă să se întoarcă în limba instanței ( Luedicke, Belkacem și Koç c. Germania, 28 noiembrie 1978, § 48, seria A n 29, și Hermi c. Italia [GC], n 18114/02, § 69, CEDO 2006 XII). 33. Cu toate acestea, alineatul (3) litera (e) nu impune o traducere scrisă a oricărei dovezi documentare sau documente oficiale a dosarului. În această privință, trebuie remarcat faptul că textul dispoziției în cauză se referă la un (e) problema cunoștințelor lingvistice ale reclamantului este esențială și trebuie, de asemenea, să analizeze natura faptelor reprobate unui inculpat sau a comunicărilor adresate acestuia de autoritățile interne pentru a evalua dacă acestea sunt de o complexitate atât de mare încât ar fi fost nevoie de o cunoaștere aprofundată a limbii utilizate în prealabil (a se vedea mutatis mutandis) Güngör c. Germania (dec.), nr 31540/96, 17 mai 2001 și Hermi, citată anterior, § 71. 35. În speță, Curtea constată că recurenta este o societate de drept belgiană care utilizează franceza ca limbă în cadrul întreprinderii sale și care susține că nu stăpânește limba procedurii, olandeza. 36. Cu toate acestea, astfel cum a ridicat Consiliul de Stat (a se vedea paragraful) 14, de mai sus), Curtea consideră fără temei că societatea reclamantă nu ar fi sesizat natura și cauza acuzației aduse împotriva ei sau conținutul scrisorii care se referă la dreptul administrativ și care conține descrierea căilor de atac. Într-adevăr, Comisia constată că chestionarul care i-a fost comunicat a fost redactat atât în franceză, cât și în olandeză și că acesta conținea informații esențiale referitoare la acuzare. Prin urmare, Curtea subliniază că faptele reproșate, și anume, o încălcare a supraîncărcării ale cărei constatări sunt reflectate în unități de măsură, respectiv în procentele de măsură, nu erau de o complexitate atât de mare încât ar fi nevoie de cunoștințe aprofundate ale olandezilor. În sfârșit, Curtea ia notă de faptul că societatea reclamantă nu a solicitat să fie asistată de un interpret, nici de traducerea anumitor documente. 37. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu poate considera că sensul acuzației și al procedurii ca atare nu a fost acceptat recurentei. Într-adevăr, circumstanțele cauzei permit să se tragă concluzia că societatea reclamantă știa ce i se aducea în discuție și este forțată să constate că aceasta și-a putut exercita pe deplin dreptul la apărare, în special prin punerea la dispoziția instanțelor naționale a versiunii sale a evenimentelor și prin dezvoltarea mijloacelor sale de apărare. 38. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenția 39. Societatea reclamantă invocă o încălcare a art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție ca urmare a absenței unei asistențe din partea unui avocat Această dispoziție este formulată după cum urmează: (3) Orice acuzat are dreptul în special la: (...) (c) să se apere singur sau să aibă la dispoziție un reprezentant ales și, dacă nu are mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la Curtea constată că șoferul care conduce în numele societății reclamante nu a fost arestat în mod oficial sau interogat în arest, ci, fiind arestat pentru un control rutier, a fost interogat pe calea publică. Prin urmare, circumstanțele din speță prezintă asemănări cu cauza Aleksandr Zaichenko menționată anterior (§ 48) în care Curtea a considerat că acestea nu se referă la o limitare a libertății de a acționa a persoanei vizate de controlul rutier în măsura în care aceasta ar fi trebuit să beneficieze de asistență juridică în această etapă a procedurii. 41. În mod similar, Curtea constată că sarcina inspectorilor drumurilor a constat în colectarea de informații tehnice, în întocmirea unui proces-verbal de inspecție a vehiculului și în completarea unui chestionar în care au fost solicitate informații mai degrabă limitate (a se vedea alineatul (3) de mai sus). Curtea observă, de asemenea, că a reieșit din chestionar că șoferul a fost informat, atât în scris, cât și pe plan intern, cu privire la dreptul său de a nu incrimina el însuși, precum și cu privire la dreptul său de a-și păstra tăcerea. Informațiile colectate de inspectorii de drumuri au fost transmise procurorului general al regelui care, după ce a anunțat decizia sa de a nu iniția proceduri penale, a eliberat astfel calea către inspectorul de control al drumurilor pentru a impune o amendă administrativă, ceea ce a făcut la 30 ianuarie 2013.42. Începând din acel moment, și anume la 30 ianuarie 2013, societatea reclamantă a consultat imediat un consiliu care l-a asistat în cele din urmă pe parcursul procedurii interne. Curtea amintește, de asemenea, că din chestionar reiese că șoferul recurentei fusese informat înainte de audierea Având în vedere cele de mai sus și societatea reclamantă care nu deține niciun element de natură să permită Curții să concluzioneze altfel că, în cauza Aleksandr Zaichenko menționată anterior (§ 49-51), Curtea concluzionează că Ö Õ art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție este vădit nefondat și că Õ trebuie declarat inadmisibil în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 18 ianuarie 2018. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

37216/17

SA TRANSPORTS IWAN WERTZ

contre la Belgique

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 19 décembre 2017 en un comité composé de

:

Nebojša Vučinić,

président,

Paul Lemmens,

Stéphanie Mourou-Vikström,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 mai 2017,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, la SA Transports Iwan Wertz, est une société anonyme de droit belge, domiciliée à Herve (Wallonie). Elle est représentée devant la Cour par M

e

A. Franken, avocat à Liège.

A.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la société requérante peuvent se résumer comme suit.

3

.

Le 26 septembre 2012, un chauffeur de la société requérante, une société de transports routiers, fut interpellé à Courtrai (Flandre) par les inspecteurs des routes de l’Agence des Routes et de la Circulation. Son camion fut soumis à un contrôle. Le même jour, les inspecteurs des routes constatèrent, en vertu de l’article 56 du décret flamand du 19 décembre 1998 contenant diverses mesures d’accompagnement du budget 1999, une infraction de l’interdiction de causer des dégâts au revêtement routier se trouvant sur une voie publique avec un véhicule dont la masse au sol en dessous d’un des essieux excède de plus de 5 % le maximum autorisé par le contrôle technique surcharge. Le chauffeur en cause remplit également un questionnaire qui servait comme déclaration. Il y déclara notamment qu’il conduisait pour le compte de la société requérante et dans quelle langue il désirait s’exprimer en justice. Outre que fournissant quelques informations concernant les marchandises transportées (telles que la nature, le lieu de chargement, le propriétaire et la destination finale), il déclara également, en cochant les cases prévues à cet égard, qu’il n’était pas au courant que le véhicule était surchargé et qu’il ne contestait pas l’infraction.

4.

Par une lettre du 15 octobre 2012, le procès-verbal ainsi que le questionnaire et les bons de pesage furent envoyés à la société requérante.

5.

Le 29 octobre 2012, le procès-verbal fut transmis au procureur du Roi qui communiqua, le 5 novembre 2012, sa décision de ne pas engager des poursuites pénales.

6.

Le 30 janvier 2013, l’inspecteur-contrôleur des routes décida d’infliger à la société requérante une amende administrative de 3 000 euros («

EUR

») pour l’infraction commise. Cette décision fut notifiée à la requérante le même jour.

7

.

Le lendemain, la société requérante forma opposition à cette décision. Dans ses conclusions du 7 mars 2013, la requérante, francophone, fit valoir une violation de l’article 6 § 3 a) de la Convention, les autorités flamandes s’étant adressées uniquement en néerlandais à elle. Aussi, elle soutint que l’amende ne pouvait lui être infligée car son chauffeur n’avait pas eu accès à un avocat au moment des constatations et de l’établissement du procès

‑

verbal.

8.

Le 10 avril 2013, l’inspecteur-contrôleur des routes constata que la société requérante avait formé opposition tant en néerlandais qu’en français. En vertu de l’article 36 de la loi ordinaire du 8 août 1980 de réformes institutionnelles, les services flamands utilisent le néerlandais comme langue administrative. Ni la société requérante, ni son chauffeur ayant leur domicile dans une commune à facilités, aucune exception à cette règle ne s’appliquait. La requête d’opposition rédigée en français ne pouvait dès lors être prise en considération. Toutefois, comme la requête avait également été déposée en néerlandais, l’opposition fut déclarée recevable. Quant au fond, l’inspecteur-contrôleur des routes confirma sa décision initiale et imposa une amende de 3 000 EUR.

9.

Le 16 avril 2013, la société requérante introduisit un recours administratif contre cette dernière décision s’appuyant sur les mêmes motifs (voir paragraphe 7, ci-dessus).

10.

Par un arrêté ministériel du 9 août 2013, la ministre flamande de la mobilité et des travaux publics rejeta le recours interjeté.

11.

Quant au moyen tiré de l’article 6 § 3 a) de la Convention, la ministre flamande constata que le dossier ne contenait aucune demande de traduction et qu’il n’en ressortait pas non plus que le contrevenant ne maîtrisait pas le néerlandais. De plus, la ministre releva que l’article 6 de la Convention permettait l’intervention préalable d’organes administratifs ne satisfaisant pas sous tous leurs aspects aux prescriptions d’un procès équitable à condition qu’ils subissent le contrôle ultérieur d’un organe judiciaire de pleine juridiction présentant, lui, toutes les garanties de l’article 6. Or contre les actes administratifs de l’espèce, un recours en annulation pouvait être introduit devant le Conseil d’État et une exception d’illégalité pouvait être soulevée devant n’importe quel juge. Toutes ces juridictions exerçaient un contrôle en fait et en droit et satisfaisaient aux exigences de l’article 6.

12.

La ministre flamande rejeta également le moyen tiré de l’absence d’assistance d’un avocat. Elle releva d’emblée que, contrairement aux affaires citées par la requérante concernant l’accès à un conseil durant la phase initiale d’une enquête, le contrevenant en l’espèce n’avait pas été arrêté, ni interrogé par les inspecteurs des routes, celui-ci étant en effet une personne morale qui n’était naturellement pas physiquement présente au moment des constatations. Aussi, la ministre constata que le contrôle auquel l’employé de la société requérante avait été soumis avait eu lieu dans un lieu public, qu’il ressortait du procès-verbal que le chauffeur conduisait pour le compte de la requérante, et que la tâche des inspecteurs n’était que de constater l’infraction et de rédiger le procès-verbal. De plus, il ressortait de la décision de l’inspecteur-contrôleur que celle-ci était basée sur des constatations factuelles effectuées par les inspecteurs des routes et non pas sur les déclarations faites par le chauffeur dans le questionnaire. Enfin, la ministre releva que la requérante avait la possibilité de consulter un avocat dès l’établissement du procès-verbal, et disposait également d’un délai de trente jours pour former opposition contre la décision infligeant une amende administrative. Pour faire cela,

elle avait d’ailleurs consulté un avocat.

13.

Le 30 septembre 2013, la société requérante introduisit un recours en annulation devant le Conseil d’État de la décision litigieuse du 9 août 2013. Outre les moyens déjà soulevés précédemment, elle invoqua une violation de l’article 6 § 2 de la Convention mettant en cause la présomption de dégâts au revêtement routier dès qu’il y a une constatation de surcharge.

14

.

Par un arrêt du 17 novembre 2016, le Conseil d’État rejeta le recours. Quant à la violation alléguée de l’article 6 § 3 a) de la Convention, il releva d’emblée qu’il s’agissait en l’espèce d’une infraction «

simple

» du décret flamand où la surcharge était constatée à l’appui d’un système de mesure technique. Il constata ensuite que le questionnaire soumis au chauffeur était rédigé en français et en néerlandais, que ce dernier l’avait rempli en français, et qu’il y figurait notamment, dans les deux langues, l’information de son droit de se taire et de ne pas s’incriminer lui-même. Il y figurait également une communication succincte des faits reprochés. Le Conseil d’État rappela que tant le questionnaire que le procès-verbal avaient été envoyés à la société requérante par lettre du 15

octobre 2012 et estima que c’était donc à tort que celle-ci allégua de ne jamais avoir reçu la moindre information en français. De plus, le Conseil d’État souligna que la disposition invoquée n’accordait pas le droit de choisir la langue de procédure. Il considéra que la requérante n’avait pas démontré qu’elle n’aurait pas compris l’objet de la lettre de notification dans laquelle elle fut informée des décisions litigieuses. À cet égard, le Conseil d’État constata notamment, outre que ce qui précède quant aux informations essentielles communiquées en français, que la requérante avait immédiatement consulté un conseil de son choix qui avait de suite formé opposition dans les deux langues contre la décision litigieuse du 30 janvier 2013. De même, la requérante avait interjeté appel contre la décision prise sur opposition dans les deux langues. Enfin, le Conseil d’État nota que la société requérante n’avait pas demandé d’être assisté d’un interprète, ni d’obtenir la traduction de certaines pièces et n’invoquait pas non plus une violation de l’article

6

§

3

e) de la Convention.

15.

Quant à la violation alléguée de l’article 6 § 3 c) de la Convention, le Conseil d’État considéra qu’il n’était pas question, en l’espèce, d’une «

audition

» relevant du droit à l’assistance juridique tel que garanti par l’article précité. Ainsi, les inspecteurs des routes collectaient principalement des renseignements techniques pour constater la surcharge tout en laissant remplir le chauffeur un questionnaire dans lequel des informations plutôt limitées étaient demandées. À cet égard, le Conseil d’État rappela qu’il ressortait du questionnaire que le contrevenant avait été informé avant l’

«

audition

» des faits reprochés ainsi que de ses droits en français et en néerlandais. Enfin, le Conseil d’État considéra que les constatations faites dans l’arrêt

Aleksandr Zaichenko c. Russie

(n

o

39660/02, §§ 47-49, 18

février 2010) – qui concernait l’audition d’une personne sans l’assistance d’un avocat lors d’un contrôle de route et dans laquelle la Cour avait conclu à la non-violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention –, s’appliquaient également en l’espèce.

16

.

Enfin, le Conseil d’État rejeta la violation alléguée de l’article 6 §

2 de la Convention, se référant à la jurisprudence de la Cour constitutionnelle qui avait considéré, à ce sujet, dans un arrêt (n

o

61/2010) du 27 mai 2010, en réponse à une question préjudicielle posée par le Conseil, ce qui suit

:

«

B.3.2. Les présomptions légales ne sont en principe pas contraires à [l’article 6 de la Convention] (dans ce sens : CEDH, 7 octobre 1988,

Salabiaku

c. France, § 28 ; 20

mars 2001,

Telfner

c. Autriche, § 16). Elles doivent toutefois être raisonnablement proportionnées à l’objectif légitime poursuivi (CEDH, 23 juillet 2002,

Janosevic

c.

Suède, § 101

; 23 juillet 2002,

Västberga Taxi Aktiebolag et Vulic

c. Suède, § 113), en prenant compte la gravité de l’enjeu et en préservant les droits de la défense (CEDH, 4 octobre 2007,

Anghel

c. Roumanie, § 62).

(...)

B.4.2. Le principe de [l’article 56 du décret du 19 décembre 1998] était qu’il existe un lien de cause à effet entre, d’une part, le dépassement des normes fédérales concernant les masses autorisées sous les essieux et, d’autre part, l’endommagement du revêtement routier. Les travaux préparatoires font référence, sur ce point, à une étude réalisée notamment par le Centre de recherches routières (

Doc. Parl

., Parlement flamand, 1998-1999, n

o

1214/8, p. 6).

(...)

B.5.2. [Une modification de l’article 56 du décret flamand du 19 décembre 1998 par un décret flamand du 24 juin 2005] a été justifiée comme suit

:

«

L’incrimination [consacrée par l’article 56 du décret du 19 décembre 1998] a été adaptée par rapport à la version précédente du décret, de sorte que seules les surcharges par essieu seront désormais réprimées. (...)

Une surcharge par rapport à la masse totale n’est plus punissable qu’en tant qu’infraction aux normes techniques fédérales.

La détérioration du revêtement routier survient en effet principalement lorsqu’un essieu est plus lourdement chargé que ce qui est légalement prévu. Des études scientifiques ont déjà démontré cela à plusieurs reprises.

Cependant, la détérioration ne doit pas forcément consister en un dommage apparent tel que des trous, des fissures ou la formation d’ornières. (...) [L]es dégâts réels se manifestent davantage par une diminution de la durée de vie de la route. (...) Toute charge anormale a donc pour conséquence que le revêtement routier atteint plus vite la fin de sa durée de vie et doit donc être remplacé plus rapidement, ce qui entraîne des frais et des embarras de circulation (...)

» (

Doc. Parl.

, Parlement flamand, 2004-2005, n

o

334/1, p.6).

B.6. [La modification précitée] ne permet pas de déduire qu’il n’existerait pas de lien de cause à effet entre la surcharge du véhicule et la détérioration des routes. Le législateur décrétal entend précisément donner suite aux études scientifiques dont il ressort que cette détérioration du revêtement routier résulte principalement de la surcharge d’un essieu. Eu égard à ces études, la surcharge d’un essieu du véhicule constitue une indication fondée de ce que l’infraction, à savoir causer des dommages au revêtement routier, a été commise.

B.7. En outre, ni le texte de la disposition en cause ni ses travaux préparatoires ne permettent de déduire qu’une présomption irréfragable de dégâts causés au revêtement routier serait établie en cas de dépassement de 5 p.c. de la masse au sol maximale autorisée sous les essieux. La disposition contient uniquement un allégement de la charge de la preuve qui pèse sur le ministère public.

(...) »

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

17.

Les dispositions pertinentes du Chapitre XIV « Dégâts au revêtement routier à la suite de surcharges » du décret flamand du 19

décembre 1998 contenant diverses mesures d’accompagnement du budget 1999 (chapitre aussi dénommé «

décret sur les masses sous les essieux

»

(

aslastendecreet

)), applicables à l’époque des faits, se lisaient ainsi:

Article 56

«

Il est interdit de causer des dégâts au revêtement routier se trouvant sur une voie publique avec un véhicule dont la masse au sol en dessous d’un des essieux excède de plus de 5 % le maximum autorisé par le contrôle technique.

Cette interdiction n’est pas applicable aux titulaires d’une autorisation pour transports exceptionnels tels que visés à l’article 48 de l’arrêté royal du 1er décembre 1975 portant règlement général sur la police de la circulation routière, moyennant versement préalable d’une cotisation forfaitaire au Fonds flamand de l’Infrastructure. Le Gouvernement flamand fixe les modalités de ces cotisations.

Cette cotisation forfaitaire ne peut dépasser l’amende minimale en cas d’excédent de poids de plus de 3000 kg visée à l’article 57.

»

Article 57

«

L’amende s’élève à :

1

o

50 euros à 5 000 euros en cas de surcharge de moins de 500 kg;

2

o

100 euros à 10 000 euros en cas de surcharge de 500 kg à moins de 1 000 kg;

3

o

200 euros à 20 000 euros en cas de surcharge de 1 000 kg à moins de 1 500 kg;

4

o

300 euros à 30 000 euros en cas de surcharge de 1 500 kg à moins de 2 000 kg;

5

o

500 euros à 50 000 euros en cas de surcharge de 2 000 kg à moins de 3 000 kg;

6

o

750 euros à 75 000 euros en cas de surcharge de 3 000 kg et plus.

»

18.

Un décret du 3 mai 2013 relatif à la protection de l’infrastructure routière dans le cas du transport routier exceptionnel a remplacé les dispositions précitées.

19

.

Quant à la nature de l’amende infligée, le ministre flamand des travaux publics, de l’énergie, de l’environnement et de la nature, dans un courrier à l’union professionnelle des entreprises de transport et routières, daté du 12 avril 2005, a déclaré que l’amende administrative en raison des dégâts aux revêtements de routes présente un caractère pénal au sens de la Convention. Une circulaire de la ministre flamande de la mobilité et des travaux publics du 1

er

août 2012 portant sur l’application du décret relatif à la charge par essieu a confirmé cette qualification dans son Chapitre V

:

«

A. Nature de la décision administrative

(...)

L’amende administrative infligée doit également être considérée comme une peine au sens de l’article 6 de la [Convention].

»

GRIEFS

20.

La société requérante développe plusieurs griefs tirés de la violation de l’article 6 §§ 2 et 3 a) et c) de la Convention.

EN DROIT

A.

Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention sous son volet pénal

21.

La requérante fait valoir que cet article trouve à s’appliquer en l’espèce sous son volet «

pénal

». Elle se réfère à cet égard à un courrier daté du 12 avril 2005 du ministre flamand des travaux publics, de l’énergie, de l’environnement et de la nature dans lequel ce dernier a déclaré que l’amende administrative en raison des dégâts aux revêtements de routes présente un caractère pénal au sens de la Convention. De même, elle note qu’une circulaire du gouvernement flamand du 1

er

août 2012 a confirmé que l’amende administrative infligée doit également être considérée comme une peine au sens de l’article 6 de la Convention (voir paragraphe 19, ci-dessus).

22.

La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé qu’une contravention routière constitue une « infraction en matière pénale » aux fins de l’article 6 de la Convention (

Öztürk c. Allemagne

, 21 février 1984, §§ 46-54, série A n

o

73). Elle a également déjà considéré qu’en conséquence une procédure relative à une amende infligée pour pareille infraction relève du champ d’application de l’article 6 de la Convention sous son aspect pénal (

Falk c. Pays-Bas

(déc.), n

o

66273/01, CEDH 2004

‑

XI).

23.

La Cour n’aperçoit pas de raison de s’écarter de cette approche pour les fins de l’examen de la présente requête, d’autant plus qu’elle constate que l’application, en l’espèce, de l’article 6 de la Convention sous son volet «

pénal

» n’a pas fait l’objet d’une controverse entre les parties devant les autorités nationales. L’article 6 sous son aspect «

pénal

» est donc applicable en l’espèce.

B.

Sur la violation alléguée de l’article 6 § 2 de la Convention

24.

La société requérante considère que c’est en violation du principe de la présomption d’innocence consacré par l’article 6 § 2 de la Convention que l’endommagement interdit du revêtement routier est supposé dès qu’il y a une constatation de surcharge au sens du décret flamand du 19 décembre 1998.

25.

L’article 6 § 2 de la Convention est ainsi libellé

:

« 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

26.

La Cour considère qu’outre le fait qu’il est explicitement mentionné à l’article 6 § 2, le droit pour une personne poursuivie au pénal d’être présumée innocente et d’obliger l’accusation à supporter la charge de prouver les allégations dirigées contre elle relève de la notion générale de procès équitable au sens de l’article 6 § 1 (voir,

mutatis mutandis

,

Saunders c

Royaume-Uni

, 17 décembre 1996, § 68, Recueil 1996-VI). Ce droit n’est toutefois pas absolu, car tout système juridique connaît des présomptions de fait ou de droit, auxquelles la Convention ne met pas obstacle en principe du moment que les États contractants ne franchissent pas certaines limites prenant en compte la gravité de l’enjeu et préservant les droits de la défense (

Salabiaku c. France

, 7 octobre 1988, § 28, série A n

o

141-A,

Telfner c.

Autriche

, n

o

33501/96, §

16, 20 mars 2001, et

Phillips c. Royaume-Uni

, n

o

41087/98, § 40, CEDH

2001

‑

VII). En d’autres termes, les moyens employés doivent être raisonnablement proportionnés au but légitime poursuivi (

Janosevic c.

Suède

, n

o

34619/97, § 101, CEDH 2002

‑

VII,

Västberga Taxi Aktiebolag et Vulic c. Suède

, n

o

36985/97, § 113, 23 juillet 2002, et

Anghel c.

Roumanie

, n

o

28183/03, §§ 60-62, 4 octobre 2007).

27.

Sur la question de savoir si, en l’espèce, ce principe de proportionnalité a été respecté, la Cour comprend que le législateur décrétal flamand a introduit la règle de responsabilité du transporteur en cas de surcharge constatée afin de combattre l’endommagement de l’infrastructure routière, des études scientifiques démontrant que cette détérioration du revêtement routier résulte principalement de la surcharge d’un essieu (voir paragraphe 16, ci-dessus). Elle note par ailleurs que la législation a été adaptée de sorte que seules les surcharges par essieu sont réprimées

; une surcharge de moins de 5 % par essieu est tolérée. Enfin, la Cour, tout en constatant que la requérante se trouvait face à une présomption difficile à réfuter, relève qu’elle a pu contester la décision lui infligeant l’amende devant un tribunal et que, dans le cadre de pareille procédure, elle a pu exercer tout moyen de défense.

28.

Dans ces conditions, et à l’instar de l’analyse développée par le Conseil d’État, la Cour considère que la présomption légale d’endommagement interdit du revêtement routier consacrée dans l’article 56 du décret du 19 décembre 1998 n’est pas incompatible avec l’article 6 § 2 de la Convention.

29.

Cette partie de la requête doit donc être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

C.

Sur la violation alléguée de l’article 6 § 3 a) et e) de la Convention

30.

La société requérante affirme n’avoir pas été informée dans une langue qu’elle comprenait de l’accusation portée contre elle. Elle se plaint que le procès-verbal et la lettre imposant l’amende administrative et contenant la description des voies de recours ont été rédigés uniquement en néerlandais. En outre, elle se plaint de ne pas avoir pu être jugée dans sa propre langue, le français, ni être assistée par un traducteur ainsi que de l’absence de traduction du dossier. Elle invoque une violation de l’article 6 §

3 a) de la Convention qui est ainsi libellé

:

« 3. Tout accusé a droit notamment à :

a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ;

(...). »

31.

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des griefs soulevés devant elle, estime que cette partie de la requête doit également être examinée au regard du paragraphe 3 e) de l’article 6 qui proclame le droit à l’assistance gratuite d’un interprète. Cette disposition se lit comme suit

:

«

(...)

e) se faire assister gratuitement d’un interprète, s’il ne comprend pas ou ne parle pas la langue employée à l’audience.

»

32.

La Cour rappelle que le droit prévu à l’article 6 § 3 e) de la Convention ne vaut pas pour les seules déclarations orales à l’audience, mais aussi pour les pièces écrites et pour l’instruction préparatoire. La disposition en question signifie que l’accusé ne comprenant ou ne parlant pas la langue employée dans le prétoire a droit aux services gratuits d’un interprète afin que lui soit traduit ou interprété tout acte de la procédure engagée contre lui dont il lui faut, pour bénéficier d’un procès équitable, saisir le sens ou le faire rendre dans la langue du tribunal (

Luedicke, Belkacem et Koç c. Allemagne

, 28 novembre 1978, § 48, série A n

o

29, et

Hermi c. Italie

[GC], n

o

18114/02, § 69, CEDH 2006

‑

XII).

33.

Le paragraphe 3 e) ne va pourtant pas jusqu’à exiger une traduction écrite de toute preuve documentaire ou pièce officielle du dossier. À cet égard, il convient de noter que le texte de la disposition en question fait référence à un « interprète », et non à un « traducteur » (

Hermi

, précité, §

70).

34.

La Cour a estimé que, dans le cadre de l’application du paragraphe

3

e), la question des connaissances linguistiques du requérant est primordiale et qu’elle doit également se pencher sur la nature des faits reprochés à un inculpé ou des communications qui lui sont adressées par les autorités internes pour évaluer s’ils sont d’une complexité telle qu’il aurait fallu une connaissance approfondie de la langue employée dans le prétoire (voir,

mutatis mutandis

,

Güngör c. Allemagne

(déc.), n

o

31540/96, 17

mai 2001, et

Hermi

, précité, § 71).

35.

En l’espèce, la Cour observe que la requérante est une société de droit belge qui utilise le français comme langue au sein de son entreprise, et qui fait valoir qu’elle ne maîtrise pas la langue de la procédure, le néerlandais.

36.

Toutefois, ainsi que l’a relevé le Conseil d’État (voir paragraphe

14, ci-dessus), la Cour estime dénuée de fondement l’allégation selon laquelle la société requérante n’aurait pas saisi la nature et la cause de l’accusation portée contre elle ou le contenu de la lettre imposant l’amende administrative et contenant la description des voies de recours. Elle constate en effet que le questionnaire qui lui avait été communiqué était rédigé tant en français qu’en néerlandais et que celui-ci contenait des informations essentielles relatives à l’accusation. Aussi, la Cour souligne que les faits reprochés – à savoir, une infraction de surcharge dont les constatations sont reflétées en unités de mesure, respectivement en pourcentages – n’étaient pas d’une complexité telle qu’il fallût des connaissances approfondies du néerlandais. Enfin, la Cour note que la société requérante n’avait pas demandé d’être assisté d’un interprète, ni la traduction de certaines pièces.

37.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’elle ne peut considérer que le sens de l’accusation et de la procédure en tant que telle échappait à la requérante. En effet, les circonstances de l’affaire permettent de conclure que la société requérante savait ce qu’on lui reprochait et force est de constater qu’elle a pu exercer pleinement ses droits de défense, notamment en livrant aux instances nationales sa version des événements et en développant ses moyens de défense.

38.

Partant, ce grief est manifestement mal fondé, et il convient de le déclarer irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

D.

Sur la violation alléguée de l’article 6 § 3 c) de la Convention

39.

La société requérante invoque une violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention du fait de l’absence d’assistance d’un avocat «

dès la constatation de l’infraction

». La disposition invoquée est libellé comme suit

:

«

(...)

c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent (...) »

40.

La Cour observe que le chauffeur conduisant pour le compte de la société requérante n’a pas été formellement arrêté ou interrogé en garde à vue mais, ayant été interpellé pour un contrôle routier, a été interrogé sur la voie publique. Les circonstances de l’espèce présentent donc des similitudes avec l’affaire

Aleksandr Zaichenko

précitée (§ 48)

dans laquelle la Cour a considéré qu’elles ne concernaient pas une restriction de la liberté d’action de la personne concernée par le contrôle routier au point que celle-ci aurait dû bénéficier d’une assistance juridique à ce stade de la procédure.

41.

De même, la Cour note que la tâche des inspecteurs des routes a consisté à collecter des renseignements techniques, à dresser un procès-verbal d’inspection du véhicule et à laisser remplir le chauffeur un questionnaire dans lequel des informations plutôt limitées étaient demandées (voir paragraphe 3, ci-dessus). La Cour observe également qu’il ressort du questionnaire que le chauffeur avait été informé, tant par écrit qu’oralement, de son droit de ne pas s’incriminer lui-même ainsi que de son droit de se taire. Les informations recueillies par les inspecteurs des routes ont été transmises au procureur du Roi qui après avoir fait part de sa décision de ne pas engager des poursuites pénales a ainsi libéré la voie à l’inspecteur-contrôleur des routes pour imposer une amende administrative, ce qu’il a fait le 30

janvier 2013.

42.

À partir de ce moment-là, à savoir le 30 janvier 2013, la société requérante a immédiatement consulté un conseil qui l’a finalement assisté tout au long de la procédure interne. La Cour rappelle aussi qu’il ressort du questionnaire que le chauffeur de la requérante avait été informé avant l’«

audition

» des faits reprochés ainsi que de ses droits en français et en néerlandais.

43.

Eu égard à ce qui précède, et la société requérante n’apportant aucun élément de nature à permettre à la Cour de conclure autrement que dans l’affaire

Aleksandr Zaichenko

précitée (§§ 49-51), la Cour conclut que le grief tiré de l’article 6 § 3 c) de la Convention est manifestement mal fondé, et qu’il convient de le déclarer irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 18 janvier 2018.

Hasan Bakırcı

Nebojša Vučinić

Greffier adjoint

Président