SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 71403/12 Kadriye KANSU împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 decembrie 2017 într-un comitet compus din Julia Laffranque, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bakrcć, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 20 septembrie 2012, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAȚĂ reclamanta, dl Kadriye Kansu, este un resortisant turc născut în 1956 și rezident în Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Din 1980 până la data la care a fost introdusă cererea, recurenta a ocupat diverse posturi în cadrul radioului și televiziunii din Turcia, la 24 septembrie 2008, în temeiul articolului provizoriu din Legea nr. 5767 din 11 iunie 2008, TRT a luat decizia de a transfera reclamanta de la postul membrului președinției Consiliului de supraveghere de difuzare la postul de cercetător pe lângă președinția Direcției de Dezvoltare a strategiei. La o dată care nu a fost precizată în dosar, recurenta a introdus o acțiune în anulare în fața instanței administrative din Ankara. Aceasta susținea că transferul său îl făcea să piardă drepturi și beneficii pecuniare, că unii dintre colegii săi fuseseră imediat reintegrați în posturile lor inițiale și că art. 11 din legea provizorie în cauză conținea dispoziții neconstituționale. Aceasta susținea că acest articol era în special contrar articolului 2 din Constituție privind statul de drept și susținea că, în conformitate cu art. 128 din Constituție, având în vedere funcția sa în cadrul unui sediu al funcției publice, actele administrative care o privesc nu puteau fi luate decât prin intermediul unei legi și nu prin intermediul unei decizii a instituției în cauză. În timpul procedurii, reclamanta a solicitat instanței să ia măsuri provizorii și să suspende transferul acesteia. La 22 ianuarie 2009, instanța a respins această cerere. La 26 februarie 2009, Tribunalul Administrativ Regional d ankara a respins opoziția formulată de reclamantă. La 15 septembrie 2009, instanța administrativă a respins, cu majoritate de voturi, cererea recurentei, precizând că transferul în cauză era în conformitate cu dreptul. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia 19 dintre cei 43 de cercetători au fost reintegrați în posturile lor inițiale, spre deosebire de aceasta, tribunalul nota că obiectul litigiului prezentat în fața sa se limita la mutație și că problema nereintegrarii recurentei la postul său inițial, spre deosebire de unii dintre colegii săi, trebuia să facă obiectul unei alte acțiuni. La 26 decembrie 2011, recursul formulat de recurentă a fost respins de către Consiliul de Stat. Această respingere i-a fost notificată la 16 martie 2012. La 26 martie 2012, recurenta a formulat o acțiune în litigiu cu hotărârea. 12. La art. 76 din Legea nr. 657 privind funcționarii de stat, intitulată "Schimbarea funcției și a locului de muncă al funcționarilor prin administrația lor" este formulată după cum urmează: Fără a lua în considerare egalitatea de funcție sau de titlu și în timp ce [în prezent] drepturile dobândite în ceea ce privește prelucrarea acestora, administrațiile pot numi funcționarii la posturi echivalente sau la posturi superioare (...) situate în același loc sau într-un alt loc, în cadrul administrației. (...) GRIFS 13. Invocând articolele 11 și 14 din Convenție, recurenta susține că dreptul său de a organiza și dreptul său de a nu fi discriminat au fost încălcate. ÎN În opinia sa, TRT îi reintegrase pe cei care nu erau membri ai KESK sau care părăsiseră acest sindicat. Curtea constată că recursul formulat de recurentă a fost respins la 26 decembrie 2011. După notificarea acestei respingeri, la 16 martie 2012, recurenta a formulat o acțiune în rectificare la 26 martie 2012. Fără a aștepta la încheierea acestei proceduri, la 20 septembrie 2012, aceasta și-a prezentat cererea în fața Curții. 16. Curtea constată că recurenta, care susține că are îndoieli cu privire la eficacitatea acțiunii în litigiu, nu a prezentat motivele pentru care a formulat mai întâi acțiunea în rectificare și, ulterior, nu a așteptat rezultatul acestei acțiuni. 17. În ipoteza în care acțiunea în rectificare trebuie considerată o cale de atac în vederea epuizării, întrucât recurenta a decis să facă acest lucru, Curtea ia notă de faptul că decizia finală a fost adoptată de Consiliul de Stat la 27 decembrie 2012. În ceea ce privește toate hotărârile pronunțate după data de 23 septembrie 2012, Comisia afirmă că a considerat deja că această acțiune constituie, în principiu, o despăgubire directă și rapidă a încălcărilor drepturilor și libertăților protejate prin convenție și că este un remediu care trebuie utilizat (Uzun c. Turcia (dec.), nr 10755/13, 30 aprilie 2013, §§ 68-71 18. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are ca scop, în principiu, să o ofere statelor contractante, și anume să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă în ceea ce privește presupusa încălcare (Parrillo c. Italia [GC], nr 46470/11, § 87, CEDH 2015). Astfel, cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie, în primul rând, să fie invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața organismului intern adecvat (Vučković și alte c. Serbia (excepție preliminară) [GC], nr. 17153/11 și alte 29, § 72, 25 martie 2014). 19. Or, în speță, reclamanta nu a ridicat la nivel intern obiecțiile pe care le ridică în fața Curții. Într-adevăr, aceasta nu a adus niciodată la cunoștință instanțele interne pe care le-a transferat din cauza angajamentului său la KESK sau a activităților sale sindicale. 20. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 ianuarie 2018. Hasan Bakkarc
Requête n
o
71403/12
Kadriye KANSU
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 19 décembre 2017 en un comité composé de
:
Julia Laffranque,
présidente,
Jon Fridrik Kjølbro,
Stéphanie Mourou-Vikström,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 septembre 2012,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Kadriye Kansu, est une ressortissante turque née en 1956 et résidant à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
3.
De 1980 jusqu’à la date de l’introduction de la requête, la requérante occupa différents postes au sein de l’Établissement de Radio et Télévision de Turquie («
la TRT
»).
4.
Le 24 septembre 2008, en application de l’article provisoire de la loi n
o
5767 du 11 juin 2008, la TRT prit la décision de muter la requérante du poste du membre de la présidence du conseil de surveillance de diffusion au poste de chercheur auprès de la présidence de la direction du développement de la stratégie.
5.
À une date non précisée dans le dossier, la requérante introduisit auprès du tribunal administratif d’Ankara un recours en annulation de la décision susmentionnée. Elle alléguait que sa mutation lui faisait perdre des droits et avantages pécuniaires, que certains de ses collègues avaient été immédiatement réintégrés dans leurs postes initiaux et que l’article 11 de la loi provisoire en question contenait des dispositions anticonstitutionnelles. Elle soutenait que cet article était notamment contraire à l’article 2 de la Constitution concernant l’état de droit. Elle arguait également que, selon l’article 128 de la Constitution, eu égard à sa fonction au sein d’un établissement de la fonction publique, les actes administratifs la concernant ne pouvaient être pris qu’au moyen d’une loi et non d’une décision de l’établissement concerné.
6.
Durant la procédure, la requérante demanda au tribunal de prendre des mesures provisoires et de suspendre sa mutation. Le 22 janvier 2009, le tribunal rejeta cette demande. Le 26 février 2009, le tribunal administratif régional d’Ankara rejeta l’opposition formée par la requérante.
7.
Le 15 septembre 2009, le tribunal administratif rejeta, à la majorité, la demande de la requérante en précisant que la mutation en cause était conforme au droit. Concernant l’argument de l’intéressée selon lequel 19 des 43 chercheurs avaient été réintégrés dans leurs postes initiaux, contrairement à elle, le tribunal nota que l’objet du litige présenté devant lui se limitait à la mutation et que la question de la non-réintégration de la requérante à son poste initial, au contraire de certains de ses collègues, devait faire l’objet d’une autre action.
8.
Le 26 décembre 2011, le pourvoi formé par la requérante fut rejeté par le Conseil d’État. Ce rejet lui fut notifié le 16 mars 2012.
9.
Le 26 mars 2012, la requérante forma un recours en rectification d’arrêt.
10.
Le 20 septembre 2012, elle introduisit sa requête devant la Cour.
11.
Son recours en rectification d’arrêt fut rejeté par le Conseil d’État le 27
décembre 2012.
B.
Le droit interne pertinent
12.
L’article 76 de la loi n
o
657 relative aux fonctionnaires de l’État, intitulé «
Le changement de fonction et de lieu d’affectation des fonctionnaires par leur administration
», est libellé comme suit
:
«
Sans tenir compte de l’égalité de fonction ou de titre et tout en [maintenant] leurs droits acquis concernant leur traitement, les administrations peuvent nommer les fonctionnaires à des postes équivalents ou à des postes supérieurs (...) situés au même endroit ou à un autre endroit, au sein de l’administration.
(...)
»
13.
Invoquant les articles 11 et 14 de la Convention, la requérante soutient que son droit de s’organiser et son droit de ne pas subir de discrimination ont été violés.
14.
La requérante soutient qu’elle a été mutée et qu’elle n’a pas été réintégrée dans son poste initial en raison de son appartenance au KESK (
Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu
– la Confédération des syndicats des salariés du secteur public). Selon elle, la TRT avait réintégré à leur poste ceux qui n’étaient pas membres du KESK ou qui avaient quitté ce syndicat.
15.
La Cour note que le pourvoi formé par la requérante a été rejeté le 26 décembre 2011. Après la notification de ce rejet, le 16 mars 2012, la requérante a formé un recours en rectification le 26 mars 2012. Sans attendre l’issue de cette procédure, le 20 septembre 2012, elle a introduit sa requête devant la Cour.
16.
La Cour constate que la requérante, qui soutient avoir des doutes quant à l’efficacité du recours en rectification d’arrêt, n’expose pas les raisons pour lesquelles elle a d’abord formé le recours en rectification et ensuit n’a pas attendu le résultat de ce recours.
17.
Dans l’hypothèse où le recours en rectification doit être considéré comme un recours à épuiser, puisque la requérante a décidé de le faire, la Cour note que la décision finale a été adoptée par le Conseil d’État le 27
décembre 2012. Elle souligne que le droit de recours individuel devant la Cour constitutionnelle – en vertu de la loi n
o
6216 – était accessible à l’égard de toutes les décisions rendues après le 23 septembre 2012. Elle dit avoir déjà jugé que ce recours constitue, en principe, une réparation directe et rapide des violations des droits et libertés protégés par la Convention et qu’il est un remède à utiliser (
Uzun c. Turquie
(déc.), n
o
10755/13, 30
avril 2013, §§ 68-71).
18.
La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux États contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (
Parrillo c. Italie
[GC], n
o
46470/11, §
Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant l’organe interne approprié (
Vučković et autres c.
Serbie
(exception préliminaire)
[GC], n
os
17153/11 et 29 autres, § 72, 25
mars 2014).
19.
Or, en l’espèce, la requérante n’a jamais soulevé au niveau interne les griefs qu’elle soulève devant la Cour. En effet, elle n’a jamais porté à la connaissance des juridictions internes qu’elle avait été mutée en raison de son engagement auprès du KESK ou de ses activités syndicales.
20.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 18 janvier 2018.
Hasan Bakırcı
Julia Laffranque
Greffier adjoint
Présidente