Europa-Trust S.A. împotriva Republicii Moldova

Guvernul moldav ("Guvernul") a fost reprezentat de agențiiile sale, mai întâi de dl. V. Grosu, apoi de dl. L. Apostol.

Prin scrisoare din 2 decembrie 2010, societatea reclamantă a informat Curtea că schimbase forma ei socială de la societate cu răspundere limitată (S.R.L.) la societate pe acțiuni (S.A.). A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta este o societate fiduciară fondată în 1994 la momentul privatizării massive a bunurilor Statului. În anii 1994-1995, ea a încheiat contracte de fiducie cu persoane fizice ("constituanții") cărora Statul, în cadrul procesului de privatizare, le distribuise cote din patrimoniul statal, numite "boni patrimoniali" (bonuri patrimoniale).

Între 1999 și 2004, autoritățile competente au efectuat controale la mai multe societăți fiduciare, inclusiv la societatea reclamantă. Au constatat numeroase nereguli, inclusiv lipsa de eficiență în gestionarea activelor în defavoarea constituanților și nerespectarea clauzelor contractuale care prevedeau trimiterea rapoartelor trimestriale către aceștia.

Pe 28 aprilie 2005, parlamentul moldav adopta legea nr. 55-XVI, care obliga societățile fiduciare, printre altele, să informeze constituanții, prin scrisoare recomandată, despre starea conturilor lor și să le propună modificări la contractele de fiducie pentru a le face conforme cu noul contract tip care trebuia aprobat de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare ("comisie").

Printr-o decizie din 5 mai 2005, comisia suspendata activitatea tuturor societăților fiduciare până la respectarea de către acestea a cerințelor legii nr. 55-XVI. Ea a decis ca, în perioada suspensiei, toate acțiunile organelor de conducere ale societăților fiduciare să fie efectuate cu aprobarea sa prealabilă.

Pe 27 mai 2005, legea nr. 55-XVI a fost publicată în Jurnalul Oficial și a intrat în vigoare.

Conform unui raport al societății reclamante din 1 octombrie 2005, aceasta gestiona la acea dată patrimoniul a peste 330.000 de persoane și valoarea vânzării activelor în gestiunea ei era estimată la aproximativ 99.000.000 lei moldoveni (MDL) (aproximativ 6.520.000 euro (EUR) conform cursului de schimb în vigoare la acea dată).

Conform unui extras din registrul național al societăților din 4 octombrie 2005, capitalul statutar al societății reclamante era 450.000 MDL (aproximativ 30.000 EUR conform cursului de schimb în vigoare la acea dată). Conform unui raport financiar al societății reclamante, aceasta dispunea, la 1 ianuarie 2006, de 49.531 MDL de lichidități (3.260 EUR conform cursului de schimb în vigoare la acea dată).

La o dată neprecizată, datele registrelor clienților (constituanților) societății reclamante, care erau gestionate de o altă societate, s-au pierdut.

Conform unei note a comisiei din 13 februarie 2006, societatea reclamantă a trimis scrisori recomandate la șaizeci și șapte constituanți.

Printr-o decizie din 25 mai 2006, comisia a constatat, printre altele, că societatea reclamantă nu-i furnizase rapoarte cu privire la implementarea legii nr. 55-XVI și că nu luase măsuri pentru a restabili datele pierdute din registrele clienților. A decis, în consecință, să impună o nouă măsură de suspensie a activității pentru societatea reclamantă pe o perioadă de șase luni. Aceasta a fost autorizată: a) să apere, dacă este necesar, interesele clienților înaintea instanțelor; și b) să participe la adunările generale ale acționarilor societăților din portofoliul ei cu condiția ca voturile privind lichidarea sau reorganizarea acestor societăți sau tranzacțiile importante să fie aprobate de comisie.

Ulterior, suspensiunea activității societății reclamante a fost menținută până la o dată nespecificată după decembrie 2010, datorită principal nerestabilirii datelor din registrele clienților.

Conform declarațiilor de venituri, societatea reclamantă a înregistrat pierderi în 2006 și 2007 și a înregistrat profituri în 2008 și 2009.

Conform unei decizii a comisiei din 7 iulie 2011 privind rezultatele controalelor efectuate la societatea reclamantă, în perioada 2005-2010, aceasta a obținut venituri generate de activele constituanților în cuantum total de 3.022.799 MDL (183.832 EUR conform cursului de schimb în vigoare la data adoptării deciziei în cauză), și, din 2008, veniturile ei au crescut semnificativ. B. Textele interne relevante

Dispoziții relevante ale legii nr. 55-XVI din 28 aprilie 2005 sunt redactate după cum urmează: "art. 1. (...) Societățile fiduciare, înainte de 1 ianuarie 2006: (...) - vor informa constituanții cu privire la gestionarea fiduciară, prin scrisoare recomandată, despre starea conturilor lor și le vor propune, prin intermediul unui document suplimentar, modificări la contractele de fiducie încheiate anterior, pentru a le face conforme cu contractul tip [care va fi] aprobat de Comisia Națională [a Valorilor Mobiliare]. (...) art. 2. Înainte de implementarea dispoziții [prezentei legi], societățile fiduciare nu au dreptul să alienaeze activele clienților, nici să voteze pentru alienarea sau gajarea activelor societăților pe acțiuni în care reprezintă interesele constituanților"

Nota informativă a primului viceedinistru al Economiei privind proiectul de lege care a dus la legea nr. 55-XVI, în părțile sale relevante pentru cazul acesta, se citește după cum urmează: "(...) Contractele de fiducie au fost încheiate în anii 1994-1995. În această perioadă, funcția primară a administratorilor fiduciari (...) era să participe (...) la privatizarea patrimoniului public, constituanții le trimitând boni patrimoniali și nu valori mobiliare sau sume de bani. În același timp, contractele de fiducie acordau societăților fiduciare toate drepturile de dispunere asupra patrimoniului transferat în gestionarea lor. (...) aceste contracte nu conțin nicio dispoziție care să protejeze constituantul împotriva abuzurilor administratorului fiduciar. Aceasta a permis societăților fiduciare să dispună fără constrângeri de patrimoniul transferat în gestionare, în detrimentul chiar intereselor constituanților. La aceasta se adaugă faptul că dispoziții contractelor de fiducie nu respectă cerințele legislației [în vigoare] (...). (...), este necesar să se completeze și să se modifice contractele de fiducie încheiate anterior (...)"

După dispoziții contractului tip de fiducie aprobat de decretul prezidențial nr. 50 din 18 februarie 1994, administratorul fiduciar, numit "proprietar fiduciar", primea de la constituant boni patrimoniali cât și toate drepturile patrimoniale și morale asociate. Clauzele acestui contract tip lăsau implicit toată libertatea administratorului fiduciar pentru a efectua operații cu bunurile constituanților. Cât privește obligațiile administratorului fiduciar, acesta trebuia, printre altele, să trimită constituanților rapoarte trimestriale și anuale.

Printr-o decizie din 16 iunie 2005, comisia a aprobat noul contract tip adus modificarea contractelor de fiducie vechi. Spre deosebire de acestea din urmă, acest document prevedea clauze care să permită constituanților, printre altele, să aleagă condițiile pe care administratorul fiduciar trebuia să le respecte în tranzacțiile cu valori mobiliare (în special privind prețul de vânzare) și frecvența întocmirii rapoartelor pe care administratorul trebuia să le prezinte, cât și să opteze pentru plata sau reinvestirea veniturilor obținute. Noul contract tip oferea de asemenea părților o mai mare libertate pentru a negocia modul de remunerare al administratorului fiduciar, și le obligua să fixeze penalitățile datorate de acesta în caz de întârziere la plata beneficiilor.

Pasajele relevante pentru cazul acesta ale articolului 42 al legii privind piața valorilor mobiliare din 18 noiembrie 1998, în vigoare la acea vreme, se citesc după cum urmează: "1. În caz de constatare a nerespectării legislației în vigoare, activitatea profesionistului pieții valorilor mobiliare poate fi suspendată (...) printr-o decizie (...) a Comisiei Naționale [a Valorilor Mobiliare]. (...)"

Pasajele relevante pentru cazul acesta ale articolului 1057 din codul civil din 6 iunie 2002 sunt redactate după cum urmează: "(...) 3. Constituantul (fondatorul administrării) suportă cheltuielile gestionării fiduciare, cu excepția cazului în care legea sau contractul prevede altfel. (...)" MOTIVE

Invocând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, societatea reclamantă se plânge de efectele prejudiciale pe care adopțiunea legii nr. 55-XVI din 28 aprilie 2005 le-ar fi avut asupra situației sale financiare și activității.

Guvernul susține ca pedeapă preliminară că societatea reclamantă nu poate se pretinde victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, al încălcării susținute cu motivul principal că nu a executat obligațiile impuse de legea nr. 55-XVI. Pentru același motiv, consideră că nu a suferit prejudiciu important în sensul articolului 35 § 3 b) din Convenție.

Societatea reclamantă contestă aceste teze.

Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra acestor excepții, cererea fiind în orice caz inadmisibilă din motivele expuse mai jos. B. Cu privire la fondul cererii

Societatea reclamantă susține că legea nr. 55-XVI nu urmărea un scop de interes general și că, în plus, nu era necesară pentru a atinge acest scop. Ea susține că i-a fost imposibil să implementeze dispoziții legii datorită costului, pe care-l consideră exorbitant, pe care ar fi trebuit să-l suporte. Ea susține că, ținând cont de prețurile medii constatate la 1 august 2005, cheltuielile pentru a executa dispoziții legii litigioase s-ar fi ridicat la 2.081.946,46 MDL (aproximativ 136.800 EUR la acel moment) la 6,26 MDL pe client (aproximativ 0,41 EUR la acel moment). Ea furnizează în sprijin al afirmațiilor sale un raport efectuat la cererea ei de o societate de audit. Ea susține de altfel că interzicerea de a aliena activele constituanților prevăzută de art. 2 al legii litigioase nu-i permitea să facă responsabili clienții de cheltuielile menționate. Ea afirmă în final că i-a fost imposibil de asemenea să implementeze dispoziții legii nr. 55-XVI datorită pierderii datelor registrelor clienților.

Guvernul consideră că, în cazul acesta, societatea reclamantă nu dispunea de bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că nu a fost ingerință în dreptul interesatei garantat de această dispoziție. Subsidiar, susține că legea litigioasă era necesară pentru a reglementa relații contractuale între societățile fiduciare și constituanți și că scopul ei era să apere interesele acestora din urmă. Precizează că Statul dispune de o marjă largă de apreciere în materie de politici economice și sociale și consideră că, în cazul acesta, nu a depășit-o. El indică de asemenea că activitatea societății reclamante a fost suspendată doar parțial. El adaugă că, conform articolului 1057 § 3 din codul civil, cheltuielile legate de gestionarea fiduciară sunt suportate de constituanți și că, prin urmare, în orice caz, cheltuielile legate de implementarea legii nr. 55-XVI ar fi fost puse în sarcina clienților societății reclamante. În final, Guvernul expune că șase societăți fiduciare erau în activitate la momentul adoptării legii litigioase, că două dintre ele – care ar fi avut aproximativ 8.000 și 23.000 de clienți respectiv – au respectat integral dispoziții legii, că alte două din aceste societăți au inițiat propriu-zis o procedură de lichidare, și că ultimele două, inclusiv societatea reclamantă, nu au implementat dispoziții legii în cauză datorită pierderii datelor registrelor clienților.

Curtea consideră că interesele economice legate de gestionarea patrimoniului fiduciar constituie "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acestea includ în special continuarea de către societatea în cauză a activităților sale în calitate de actor pe piața valorilor mobiliare (vezi, mutatis mutandis, Tre Traktörer AB c. Suedia, 7 iulie 1989, § 53, seria A nr. 159, și Werra Naturstein GmbH & Co Kg c. Germania, nr. 32377/12, § 37, 19 ianuarie 2017).

În cazul acesta, Curtea observă că legea nr. 55-XVI a afectat fără îndoială funcționarea societății reclamante: într-adevăr, aceasta nu mai putea aliena activele clienților (§18 mai sus), și activitatea ei a fost suspendată cu motivul, printre altele, absența implementării de către ea a măsurilor prevăzute de legea litigioasă (paragrafele 8 și 14 mai sus). Curtea constată deci că observarea de către societatea reclamantă a dispoziții legii nr. 55-XVI era determinantă pentru continuarea de către ea a activității. În aceste condiții, estimează că măsuri denunciate reprezintă o ingerință în dreptul interesatei la "respect față de bunurile sale" și că trebuie să se analizeze ca o reglementare a folosirii bunurilor în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Tre Traktörer AB, precitată, § 55, și Werra Naturstein GmbH & Co Kg, precitată, § 41).

Curtea observă apoi că legalitatea ingerințe nu pune probleme între părți. Cât privește scopul urmărit de această ingerință, ea observă că legiuitorul moldav a dorit să protejeze interesele persoanelor care participaseră la privatizarea masivă a bunurilor Statului (§19 mai sus), și aceasta după ce constatase, în cursul controalelor efectuate la mai multe societăți fiduciare, numeroase nereguli (§6 mai sus). Ea poate accepta că Statul pârât era ghidat de motive de justiție socială, în vederea corectării efectelor reglementărilor adoptate la începerea perioadei de tranzițe către o economie de piață. Estimează deci că obiectivul urmărit consta în reglementarea folosirii bunurilor în interes general.

Pentru ceea ce privește proporționalitatea ingerințe, Curtea se referă la principii relevante în materia aceasta așa cum sunt enunțate în hotărârea Herrmann c. Germania ([GC], nr. 9300/07, § 74, 26 iunie 2012). Ea amintește de altfel că Statele dispun în principiu de o marjă amplă de apreciere în domeniu politicilor economice și sociale (Fábián c. Ungaria [GC], nr. 78117/13, § 72 in fine, CEDH 2017 (extras)).

De altminteri, Curtea reafirmă că, pentru a aprecia conformitatea conduitei Statului la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ea trebuie să meargă dincolo de aparență și să caute realitate situației litigioase, ținând cont de toate circumstanțele relevante, inclusiv comportamentul părților litigiului, mijlocurile folosite de Stat și implementarea lor. Într-adevăr, atunci când o chestiune de interes general este în joc, autoritățile publice sunt obligate să acționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (Vistiņš și Perepjolkins c. Letonia [GC], nr. 71243/01, § 114, 25 octombrie 2012).

Curtea observă că Statul dispunea o marjă amplă de apreciere în alegerea modalităților implementării politicii sale privind piața valorilor mobiliare. În cazul acesta, ea observă de altfel că legea nr. 55-XVI a fost adoptată în contextul tranziție de la o economie socialistă la o economie de piață, mai precis în contextul privatizării bunurilor statului.

Cât privește prima măsură litigioasă prevăzută de legea nr. 55-XVI, și anume trimiterea de scrisori recomandate constituanților pentru a-i informa despre starea conturilor lor și a le propune modificări contractelor de fiducie, Curtea admite că, ținând cont de numărul ridicat al clienților societății reclamante – peste 330.000 – o asemenea trimitere ar fi reprezentat cheltuieli importante pentru aceasta. De altfel, ea observă că situația financiară a societății reclamante la acel moment (§11 mai sus) nu pare să fi permis acesteia să se achite de această sarcină în termenul stabilit de lege, adică înainte de 1 ianuarie 2006. În același timp, Curtea observă că, în urma adoptării legii litigioase, societatea reclamantă nu a fost supusă unui retragere licență, că nu a văzut activitatea sa complet suspendată (paragrafele 8 și 14 mai sus) și că, mai ales, a putut primi veniturile generate de patrimoniul clienților (§17 mai sus). Ea constată deci că intervenție Statului a constat, pe de o parte, în interzicerea societății reclamante să vândă activele clienților și, pe altă parte, în supravegherea altor activități ale interesatei fără a o priva de orice sursă venituri. La acest din urmă titlu, ea observă că situația financiară a societății reclamante s-a îmbunătățit considerabil din 2008 (paragrafele 16 și 17 mai sus). În aceste condiții, Curtea consideră că era posibil pentru ea de a proceda la trimiterea etape a scrisorilor în cauză, în funcție disponibilitate resurselor. De altfel, ea observă că nu rezultă din dosar că societatea reclamantă a contestat decizii suspensiei adoptate împotriva ei.

Curtea ține de asemenea cont de faptul că alte două societăți fiduciare, care gestiona interesele aproximativ 8.000 și 23.000 de clienți respectiv, au fost în măsură să trimită scrisorile recomandate menționate tuturor cocontractanților (§30 in fine mai sus), în timp ce societatea reclamantă a informat doar șaizeci și șapte din clienții în conformitate cu formele prescrise de lege. Ea observă de asemenea că nu rezultă din elemente de care dispune că performanța economică a acestor două societăți, raportate la numărul respectiv de clienți, era semnificativ mai bine decât a societății reclamante – lucru care, în orice caz, aceasta din urmă nu susține.

Curtea observă de altfel, în linie cu Guvernul, că societatea reclamantă era în drept, în aplicarea articolului 1057 § 3 din codul civil, să facă responsabili clienții de cheltuielile legate de trimiterea scrisorilor recomandate (§23 mai sus). În acest sens, ea observă că, chiar dacă legea nr. 55-XVI interziceau societățile fiduciare să alinaeze activele clienților, nicio din dispoziții nu se opuneau faptului că costul cheltuieli de gestionare să fie dedus din venituri generate de aceste active.

Curtea observă de altfel că, conform clauzelor contracte semnate în anii 1994-1995, trimiterea corespondenței trimestriale constituanților era una din obligații de bază ale societății reclamante (§20 in fine mai sus). Ea consideră că trimiterea în timp o scrisorilor, impusă de legea nr. 55-XVI, fussent-ele recomandate, nu poate a priori reprezenta o sarcină neproporționată în raport cu alte obligații asumate anterior de societatea reclamantă.

Cât privește argumentul societății reclamante tras dintr-o imposibilitate de executare a legii nr. 55-XVI datorită pierderii datelor registrelor clienților, Curtea constată că, în pofida poruncilor autorităților statului, interesata nu a procedat la restaurarea acestor date. Ea observă, de surcroit, că aceasta nu a explicat nicicum de ce nu a putut-o face pe bază contracte semnate cu clienții.

În concluzie, Curtea acordă importanță: faptului că măsura contestată viza totalitatea societăților fiduciare; circumstanța că societatea reclamantă a putut beneficia o perioada tranzitorie, prelungită de mai multe ori, pentru a-și adapta conduita; și absența caracter nerezonabil în sine, în raport scopul urmărit, alegerii, operată de legiuitor, impunerii societățile fiduciare trimiterea scrisorilor recomandate. Ținând cont de asemenea comportamentul societății reclamante, Curtea nu poate concluziona că, obligând aceasta la trimitere scrisorilor recomandate clienților, Statul pârât depășit marjă amplă de apreciere de care dispunea și că "echilibrul just" care trebuie menținut între protecție dreptul la respect față de bun și exigențe interesul general a fost rupt.

Cât privește a doua măsură litigioasă prevăzută de legea nr. 55-XVI, și anume modificarea clauzelor contractuale care reglementează relații între societățile fiduciare și clienții lor, Curtea observă că, în raport cu contractele vechi semnate între părți, noile clauze oferea posibilitate constituanților de constrânge societățile fiduciare să respecte mai multe condiții legate de gestionarea patrimoniului (paragrafele 18 și 21 mai sus). Curtea nu poate specula pe impactul acestei măsuri pe activitate a societății reclamante și pe situația financiară acesteia. Oricum ar fi, elemente de care dispune nu-i permit să concluzioneze că modificare a contractelor de fiducie era susceptibilă să facă suporta societății reclamante o sarcină excesivă și exorbitantă. Prin urmare, Curtea consideră că, pentru ceea ce privește măsura a doua, Statul nu depășit nici el marjă amplă apreciere de care beneficia în materia aceasta.

Din aceasta rezultă că cererea este în mod evident prost întemeată și că trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în franceză apoi comunicat în scris pe 1 februarie 2018. Stanley Naismith Robert Spano Grefier Președinte

La requérante, Europa-Trust S.R.L., est une société de droit moldave ayant son siège à Chișinău. Elle a été représentée devant la Cour par M e D. Harea, avocat à Chișinău.

Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents, d’abord par M. V. Grosu, ensuite par M. L. Apostol.

Par une lettre du 2 décembre 2010, la société requérante a informé la Cour qu’elle avait changé sa forme sociale de société à responsabilité limitée (S.R.L.) en société anonyme (S.A.). A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est une société fiduciaire fondée en 1994 au moment de la privatisation massive des biens de l’État. Dans les années 1994-1995, elle signa des contrats de fiducie avec des particuliers (« les constituants ») auxquels l’État avait, dans le cadre du processus de privatisation, distribué des parts du patrimoine étatique, appelées « bons patrimoniaux » ( bonuri patrimoniale ). 6 . Entre 1999 et 2004, les autorités compétentes effectuèrent des contrôles auprès de plusieurs sociétés fiduciaires, parmi lesquelles la société requérante. Elles constatèrent de nombreuses irrégularités, dont un défaut d’efficacité dans la gestion des actifs au détriment des constituants et un non-respect des clauses contractuelles prévoyant l’envoi de rapports trimestriels à ceux-ci.

Le 28 avril 2005, le parlement moldave adopta la loi n o 55-XVI, qui obligeait les sociétés fiduciaires, entre autres, à informer les constituants, par lettre recommandée, de l’état de leurs comptes et à leur proposer des modifications aux contrats de fiducie afin de rendre ceux-ci conformes au nouveau contrat type qui devait être approuvé par la Commission nationale des valeurs mobilières (« la commission »). 8 . Par une décision du 5 mai 2005, la commission suspendit l’activité de toutes les sociétés fiduciaires jusqu’à l’observation par celles-ci des exigences de la loi n o 55-XVI. Elle décida que, pendant la période de suspension, toutes les actions des organes de gestion des sociétés fiduciaires devaient être effectuées avec son accord préalable.

Le 27 mai 2005, la loi n o 55-XVI fut publiée au Journal officiel et entra en vigueur. 10 . Selon un rapport de la société requérante du 1 er octobre 2005, celle ‑ ci gérait à cette dernière date le patrimoine de plus de 330 000 personnes et la valeur vénale des actifs en sa gestion était estimée à environ 99 000 000 lei moldaves (MDL) (soit environ 6 520 000 euros (EUR) selon le taux de change en vigueur à cette date). 11 . D’après un extrait du registre national des sociétés du 4 octobre 2005, le capital statutaire de la société requérante était de 450 000 MDL (soit environ 30 000 EUR selon le taux de change en vigueur à cette date). Selon un rapport financier de la société requérante, celle-ci disposait, au 1 er janvier 2006, de 49 531 MDL de liquidités (soit 3 260 EUR selon le taux de change en vigueur à cette date). 12. À une date non précisée, les données des registres des clients (constituants) de la société requérante, qui étaient gérés par une société tierce, furent perdues.

Selon une note de la commission du 13 février 2006, la société requérante a envoyé des lettres recommandées à soixante-sept constituants. 14 . Par une décision du 25 mai 2006, la commission constata, entre autres, que la société requérante ne lui avait pas fourni de comptes rendus sur la mise en œuvre de la loi n o 55-XVI et qu’elle n’avait pas pris de mesures pour restaurer les données perdues dans les registres de ses clients. Elle décida, par conséquent, d’imposer une nouvelle mesure de suspension d’activité à la société requérante pour une période de six mois. Celle-ci fut autorisée : a) à défendre, si besoin, les intérêts de ses clients devant les tribunaux ; et b) à participer aux assemblées générales des actionnaires des sociétés de son portefeuille à condition que le vote relatif à la liquidation ou à la réorganisation de ces sociétés ou aux transactions importantes fût approuvé par la commission.

Par la suite, la suspension de l’activité de la société requérante fut maintenue jusqu’à une date non spécifiée après décembre 2010 en raison principalement de la non ‑ restauration des données dans les registres des clients. 16 . D’après ses déclarations de revenus, la société requérante a connu des pertes en 2006 et 2007, et elle a enregistré des bénéfices en 2008 et 2009. 17 . Selon une décision de la commission du 7 juillet 2011 portant sur les résultats de contrôles effectués auprès de la société requérante, pendant la période 2005-2010, celle-ci a obtenu des revenus générés par les actifs des constituants d’un montant global de 3 022 799 MDL (soit 183 832 EUR selon le taux de change en vigueur à la date de l’adoption de la décision en question), et, à partir de 2008, ses revenus ont significativement augmenté. B. Les textes internes pertinents 18 . Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n o 55-XVI du 28 avril 2005 sont ainsi libellées : « Article 1. (...) Les sociétés fiduciaires, avant le 1 er janvier 2006 : (...) - informeront les constituants de la gestion fiduciaire, par lettre recommandée, de l’état de leurs comptes et leur proposeront, par le biais d’un document additionnel, des modifications aux contrats de fiducie conclus antérieurement, afin de rendre [ceux-ci] conformes au contrat type [qui sera] approuvé par la Commission nationale [des valeurs mobilières]. (...) Article 2. Avant l’exécution des dispositions [de la présente loi], les sociétés fiduciaires n’ont pas le droit d’aliéner les actifs de leurs clients, ni de voter pour l’aliénation ou le gage des actifs des sociétés anonymes dans lesquelles elles représentent les intérêts des constituants » 19 . La note informative du premier vice-ministre de l’Économie relative au projet de loi ayant abouti à la loi n o 55-XVI, en ses passages pertinents en l’espèce, se lit comme suit : « (...) Les contrats de fiducie ont été signés dans les années 1994-1995. Pendant cette période, la fonction primordiale des administrateurs fiduciaires (...) était de participer (...) à la privatisation du patrimoine public, les constituants leur ayant transmis des bons patrimoniaux, et non pas des valeurs mobilières ou des sommes d’argent. En même temps, les contrats de fiducie octroyaient aux sociétés fiduciaires tous les droits de disposition sur le patrimoine transféré dans leur gestion. (...) ces contrats ne contiennent aucune disposition qui protègerait le constituant contre les abus de l’administrateur fiduciaire. Cela a permis aux sociétés fiduciaires de disposer sans contraintes du patrimoine transféré en gestion, au détriment même des intérêts des constituants. À cela s’ajoute le fait que les dispositions des contrats de fiducie ne remplissent pas les exigences de la législation [actuellement] en vigueur (...). (...), il est nécessaire de compléter et de modifier les contrats de fiducie conclus antérieurement (...) ». 20 . D’après les dispositions du contrat type de fiducie approuvé par le décret présidentiel n o 50 du 18 février 1994, l’administrateur fiduciaire, appelé « propriétaire fiduciaire », recevait de la part du constituant des bons patrimoniaux ainsi que tous les droits patrimoniaux et moraux associés. Les clauses de ce contrat type laissaient par défaut toute latitude à l’administrateur fiduciaire pour effectuer des opérations avec les biens des constituants. Quant aux obligations de l’administrateur fiduciaire, celui-ci devait, entre autres, envoyer aux constituants des comptes rendus trimestriels et annuels. 21 . Par une décision du 16 juin 2005, la commission approuva le nouveau contrat type portant modification des anciens contrats de fiducie. À la différence de ces derniers, ce document prévoyait des clauses permettant aux constituants, entre autres, de choisir les conditions que l’administrateur fiduciaire devait respecter lors des transactions portant sur les valeurs mobilières (notamment s’agissant du prix de vente) et la fréquence d’établissement des comptes rendus que ledit administrateur devait présenter, ainsi que d’opter pour le versement ou le réinvestissement des revenus obtenus. Le nouveau contrat type offrait également aux parties une plus grande liberté pour négocier le mode de rémunération de l’administrateur fiduciaire, et il les obligeait à fixer les pénalités redevables par ce dernier en cas de retard dans le versement des bénéfices. 22. Les passages pertinents en l’espèce de l’article 42 de la loi relative au marché des valeurs mobilières du 18 novembre 1998, en vigueur à l’époque, se lisaient comme suit : « 1. En cas de constat de non-respect de la législation en vigueur, l’activité du professionnel du marché des valeurs mobilières peut être suspendue (...) par une décision (...) de la Commission nationale [des valeurs mobilières]. (...) » 23 . Les passages pertinents en l’espèce de l’article 1057 du code civil du 6 juin 2002 sont ainsi libellés : « (...) 3. Le constituant ( fondatorul administrării ) supporte les frais de la gestion fiduciaire, sauf lorsque la loi ou le contrat le prévoit autrement. (...) » GRIEFS 24. Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, la société requérante se plaint des effets préjudiciables que l’adoption de la loi n o 55 ‑ XVI du 28 avril 2005 aurait eus sur sa situation financière et son activité. EN DROIT 25. Maîtresse de la qualification juridique des faits, la Cour considère que la requête appelle un examen sous l’angle du seul article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. A. Sur les exceptions tirées d’une absence de qualité de victime et d’une absence de préjudice important 26. Le Gouvernement soutient à titre liminaire que la société requérante ne peut se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, de la violation alléguée au motif principal qu’elle n’a pas exécuté les obligations imposées par la loi n o 55-XVI. Pour la même raison, il considère qu’elle n’a pas subi un préjudice important au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention. 27. La société requérante conteste ces thèses. 28. La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer sur ces exceptions, la requête étant de toute façon irrecevable pour les motifs exposés ci-après. B. Sur le bien-fondé de la requête 29. La société requérante soutient que la loi n o 55-XVI ne poursuivait pas un but d’intérêt général et qu’en outre elle n’était pas nécessaire pour atteindre ce but. Elle affirme qu’il lui était impossible de mettre en œuvre les dispositions de cette loi en raison du coût, selon elle exorbitant, qu’elle aurait dû supporter. Elle allègue que, en tenant compte des prix moyens constatés au 1 er août 2005, les frais à engager pour exécuter les dispositions de la loi litigieuse se seraient élevés à 2 081 946,46 MDL (soit environ 136 800 EUR à l’époque) à raison de 6,26 MDL par client (soit environ 0,41 EUR à l’époque). Elle fournit à l’appui de ses dires un rapport effectué à sa demande par une société d’audit. Elle soutient par ailleurs que l’interdiction d’aliéner les actifs des constituants édictée par l’article 2 de la loi litigieuse ne lui permettait pas de faire supporter les frais susmentionnés par ses clients. Elle affirme enfin qu’il lui était également impossible de mettre en œuvre les dispositions de la loi n o 55-XVI en raison de la perte des données des registres de ses clients. 30 . Le Gouvernement estime que, en l’espèce, la société requérante ne disposait pas de biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 et qu’il n’y a pas eu ingérence dans le droit de l’intéressée garanti par cette disposition. Subsidiairement, il soutient que la loi litigieuse était nécessaire pour réglementer les relations contractuelles entre les sociétés fiduciaires et les constituants et que son but était de défendre les intérêts de ces derniers. Il précise que l’État dispose d’une large marge d’appréciation en matière de politiques économiques et sociales, et il considère que, en l’espèce, il n’a pas dépassé cette marge. Il indique aussi que l’activité de la société requérante n’a été suspendue que partiellement. Il ajoute que, selon l’article 1057 § 3 du code civil, les frais liés à la gestion fiduciaire sont supportés par les constituants et que, par conséquent, en tout état de cause, les frais liés à la mise en œuvre de la loi n o 55-XVI auraient été mis à la charge des clients de la société requérante. Enfin, le Gouvernement expose que six sociétés fiduciaires étaient en activité au moment de l’adoption de la loi litigieuse, que deux d’entre elles – qui auraient compté environ 8 000 et 23 000 clients respectivement – ont intégralement observé les dispositions de cette loi, que deux autres de ces sociétés ont engagé de leur propre initiative une procédure de liquidation, et que les deux dernières, dont la société requérante, n’ont pas mis en œuvre les dispositions de la loi en question en raison d’une perte des données des registres des clients. 31. La Cour estime que les intérêts économiques liés à la gestion du patrimoine fiduciaire constituent des « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Ceux-ci incluent notamment la poursuite par la société concernée de ses activités en tant qu’acteur sur le marché des valeurs mobilières (voir, mutatis mutandis , Tre Traktörer AB c. Suède , 7 juillet 1989, § 53, série A n o 159, et Werra Naturstein GmbH & Co Kg c. Allemagne , n o 32377/12, § 37, 19 janvier 2017). 32. En l’espèce, la Cour note que la loi n o 55-XVI a sans doute affecté le fonctionnement de la société requérante : en effet, l’intéressée ne pouvait plus aliéner les actifs de ses clients (paragraphe 18 ci-dessus), et son activité a été suspendue au motif, entre autres, de l’absence de mise en œuvre par elle des mesures prévues par la loi litigieuse (paragraphes 8 et 14 ci-dessus). La Cour constate donc que l’observation par la société requérante des dispositions de la loi n o 55 ‑ XVI était déterminante pour la poursuite par celle-ci de son activité. Dans ces conditions, elle estime que les mesures dénoncées représentent une ingérence dans le droit de l’intéressée au « respect de ses biens » et qu’elles doivent s’analyser en une réglementation de l’usage des biens au sens du deuxième alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Tre Traktörer AB , précité, § 55, et Werra Naturstein GmbH & Co Kg , précité, § 41). 33. La Cour note ensuite que la légalité de l’ingérence ne prête pas à controverse entre les parties. Quant au but poursuivi par cette ingérence, elle relève que le législateur moldave a souhaité protéger les intérêts des personnes ayant participé à la privatisation massive des biens de l’État (paragraphe 19 ci-dessus), et ce après avoir constaté, lors de contrôles effectués auprès de plusieurs sociétés fiduciaires, de multiples irrégularités (paragraphe 6 ci-dessus). Elle peut accepter que l’État défendeur était guidé par des motifs de justice sociale, à des fins de correction des effets des réglementations adoptées au début de la période de transition vers une économie de marché. Elle estime donc que l’objectif ainsi recherché consistait à réglementer l’usage des biens dans l’intérêt général. 34. Pour ce qui est de la proportionnalité de l’ingérence, la Cour renvoie aux principes pertinents en la matière tels qu’ils se trouvent énoncés dans l’arrêt Herrmann c. Allemagne ([GC], n o 9300/07, § 74, 26 juin 2012). Elle rappelle par ailleurs que les États disposent en principe d’une ample marge d’appréciation dans le domaine des politiques économiques et sociales ( Fábián c. Hongrie [GC], n o 78117/13, § 72 in fine , CEDH 2017 (extraits)). 35. En outre, la Cour redit que, pour apprécier la conformité de la conduite de l’État à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, elle doit aller au ‑ delà des apparences et rechercher la réalité de la situation litigieuse, en tenant compte de toutes les circonstances pertinentes, y compris du comportement des parties au litige, des moyens employés par l’État et de leur mise en œuvre. En effet, lorsqu’une question d’intérêt général est en jeu, les pouvoirs publics sont tenus d’agir en temps utile, de façon correcte et avec la plus grande cohérence ( Vistiņš et Perepjolkins c. Lettonie [GC], n o 71243/01, § 114, 25 octobre 2012). 36. La Cour relève que l’État disposait d’une ample marge d’appréciation dans le choix des modalités de mise en œuvre de sa politique relative au marché des valeurs mobilières. En l’espèce, elle note par ailleurs que la loi n o 55-XVI a été adoptée dans le contexte de la transition d’une économie socialiste vers une économie de marché, plus précisément dans celui de la privatisation des biens étatiques. 37. En ce qui concerne la première mesure litigieuse prévue par la loi n o 55-XVI, à savoir l’envoi de lettres recommandées aux constituants pour les informer de l’état de leurs comptes et leur proposer des modifications aux contrats de fiducie, la Cour admet que, compte tenu du nombre élevé des clients de la société requérante – plus de 330 000 –, un tel envoi aurait représenté des dépenses importantes pour cette dernière. Par ailleurs, elle note que la situation financière de la société requérante à l’époque (paragraphe 11 ci-dessus) ne semble pas avoir pu permettre à celle-ci de s’acquitter de cette tâche dans le délai imparti par la loi, c’est-à-dire avant le 1 er janvier 2006. En même temps, la Cour note que, à la suite de l’adoption de la loi litigieuse, la société requérante n’a pas fait l’objet d’un retrait de licence, qu’elle n’a pas vu son activité être complètement suspendue (paragraphes 8 et 14 ci-dessus) et que, surtout, elle a pu toucher les revenus générés par le patrimoine de ses clients (paragraphe 17 ci ‑ dessus). Elle constate donc que l’intervention de l’État a consisté, d’une part, à interdire à la société requérante de vendre les actifs de ses clients et, d’autre part, à superviser les autres activités de l’intéressée sans pour autant priver celle-ci de toute source de revenus. À ce dernier titre, elle remarque que la situation financière de la société requérante s’est nettement améliorée à partir de 2008 (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). Dans ces conditions, la Cour estime qu’il était envisageable pour celle-ci de procéder à l’envoi par étapes des lettres en question, en fonction de la disponibilité de ses ressources. En outre, elle relève qu’il ne ressort pas du dossier que la société requérante ait contesté les décisions de suspension adoptées à son encontre. 38. La Cour prend également en considération le fait que deux autres sociétés fiduciaires, gérant les intérêts d’environ 8 000 et 23 000 clients respectivement, ont été en mesure d’envoyer les lettres recommandées susmentionnées à tous leurs cocontractants (paragraphe 30 in fine ci ‑ dessus), alors que la société requérante n’a informé que soixante-sept de ses clients selon les formes prescrites par la loi. Elle note aussi qu’il ne ressort pas des éléments dont elle dispose que les performances économiques de ces deux sociétés, rapportées à leur nombre de clients respectifs, étaient nettement meilleures que celles de la société requérante – ce que, d’ailleurs, cette dernière n’allègue pas. 39. La Cour relève en outre, à l’instar du Gouvernement, que la société requérante était en droit, en application de l’article 1057 § 3 du code civil, de faire supporter par ses clients les frais liés à l’envoi des lettres recommandées (paragraphe 23 ci-dessus). À cet égard, elle note que, même si la loi n o 55 ‑ XVI interdisait aux sociétés fiduciaires de vendre les actifs de leurs clients, aucune de ses dispositions ne s’opposait à ce que le coût des frais de gestion fût déduit des revenus générés par ces actifs. 40. La Cour remarque également que, d’après les clauses des contrats signés dans les années 1994-1995, l’envoi des courriers trimestriels aux constituants était une des obligations de base de la société requérante (paragraphe 20 in fine ci-dessus). Elle estime que l’envoi ponctuel de lettres, imposé par la loi n o 55-XVI, fussent-elles recommandées, ne saurait a priori représenter une charge disproportionnée par rapport aux autres obligations assumées antérieurement par la société requérante. 41. Quant à l’argument de la société requérante tiré d’une impossibilité d’exécuter la loi n o 55-XVI en raison de la perte des données des registres des clients, la Cour constate que, malgré les injonctions des autorités étatiques, l’intéressée n’a pas procédé à la restauration de ces données. Elle observe, de surcroît, que celle-ci n’a nullement expliqué pourquoi elle n’a pas été en mesure de le faire à partir des contrats signés avec les clients. 42. En conclusion, la Cour accorde de l’importance : au fait que la mesure contestée visait l’ensemble des sociétés fiduciaires ; à la circonstance que la société requérante a pu bénéficier d’une période transitoire, prolongée à plusieurs reprises, pour adapter sa conduite ; et à l’absence de caractère déraisonnable en soi, par rapport au but poursuivi, du choix, opéré par le législateur, d’imposer aux sociétés fiduciaires l’envoi de lettres recommandées. Compte tenu également du comportement de la société requérante, la Cour ne saurait conclure que, en obligeant cette dernière à envoyer des lettres recommandées à ses clients, l’État défendeur a dépassé la large marge d’appréciation dont il disposait et que le « juste équilibre » à ménager entre la protection du droit au respect des biens et les exigences de l’intérêt général a été rompu. 43. Quant à la seconde mesure litigieuse prévue par la loi n o 55-XVI, à savoir la modification des clauses contractuelles régissant les relations entre les sociétés fiduciaires et leurs clients, la Cour relève que, par rapport aux anciens contrats signés entre les parties, les nouvelles clauses offraient la possibilité aux constituants de contraindre les sociétés fiduciaires à respecter plusieurs conditions relatives à la gestion du patrimoine (paragraphes 18 et 21 ci-dessus). La Cour ne saurait spéculer sur l’impact de cette mesure sur l’activité de la société requérante et sur la situation financière de cette dernière. Quoi qu’il en soit, les éléments dont elle dispose ne lui permettent pas de conclure que cette modification des contrats de fiducie était susceptible de faire subir à la société requérante une charge excessive et exorbitante. Par conséquent, la Cour juge que, pour ce qui est de cette seconde mesure, l’État n’a pas non plus dépassé la large marge d’appréciation dont il bénéficiait en la matière. 44. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 1 er février 2018. Stanley Naismith Robert Spano Greffier Président