İLDEM ET AUTRES c. TURQUIE

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Arestarea reclamantul

La 25 aprilie 2001, în jurul orei 12:20, în timp ce un agent de poliție realizase un control de identitate în cartierul Bahçelievler din Istanbul, primul reclamant a apucat arma acestui polițist, a încercat să-i tragă, apoi a fugit cu al doilea reclamant.

În urma cursei-goană care a urmat, reclamantul au avut mai multe altercații fizice atât cu agentul de poliție cât și cu un al doilea agent și cetățeni care încercau să-i aresteze. În decursul uneia dintre ele, primul reclamant, care s-apucat de un vehicul, a ucis cu arma de foc o persoană care avusese sticla acestui vehicul și care-l lovea. Mulțimea s-a adunat, iar foamea, indignată de moartea acestei persoane, a lovit pe primii doi reclamantul. Al doilea agent de poliție a tras nouă focuri în aer pentru a risipi mulțimea. Întăriri de poliție au sosit apoi și au arestat pe doi reclamantul, salvându-i astfel de linșaj. Aceștia au fost transferați la ora 14 la postul de poliție Tozkoparan.

În decursul interogatoriului, al doilea reclamant, arestat în posesia unui fals document de identitate emis în numele Yasin Kurtoğlu, a recunoscut că este membru al TKP/ML-TIKKO (Partidul Comunist din Turcia/marxist-leninist-armata de eliberare a muncitorilor și țăranilor), o organizație ilegală, și a indicat că a avut o întâlnire a doua zi cu un alt membru al acestei organizații. Poliția a organizat apoi o operațiune în cartierul Maltepe la 26 aprilie 2001 în scopul arestării acestei persoane. Persoana așteptată, al treilea reclamant, a sosit la locul întâlnirii, apoi a fugit la intervenția poliției. După o cursă-goană și o altercație fizică, acesta a fost arestat.

Ulterior, alte două persoane au fost aprehensionate în cadrul acestei operațiuni. Materiale multiple de camping, comunicații și fabricarea documentelor false, numeroase arme de foc de diferite tipuri, lansatoare de rachete și grenade, muniții, precum și explozivi au fost descoperiți la adresele și ascunzătorile indicate de reclamantul. Aceștia au fost urmăriți pentru activități teroriste. 2. Examenele medicale

Diferite examene medicale au fost realizate după evenimentele care au dus la arestarea reclamantul, și mai multe rapoarte medicale au fost întocmite, indicând în special prezența rănilor pe doi polițiști care au participat la arestări.

Conform a două din aceste rapoarte, unul dintre polițiștii răniți la arestarea primilor doi reclamantul se plângea de dureri la nivelul osului scapular și prezenta leziuni pe buze, moli și genunchiul stâng care au dus la o incapacitate de lucru de cinci zile. Conform unui alt raport, al doilea polițist rănit la arestarea celui de-al treilea reclamant prezenta leziuni pe cotul drept și o lăcrăturare pe mâna dreaptă.

Cât despre reclamantul, au fost supuși mai multor examene medicale: după arestare (rapoarte medicale datate 25 și 26 aprilie 2001); la sfârșitul arest la vedere (rapoarte medicale datate 29 aprilie 2001); după luarea depozițiilor lor, pe instrucțiunea procurorului care i-a audiat (rapoarte medicale datate 1 mai 2001); și, pentru al doilea reclamant, în decursul procedurilor desfășurate în fața curții de asize din cauza acuzațiilor de urmări (raport medical datat 21 februarie 2005). Rapoartele lor sunt detaliate mai jos. a) Primul reclamant

Raportul întocmit la 25 aprilie 2001 la ora 17:20 la spitalul Haseki indica că primul reclamant avea hematoame pe nas, ambele zigomuri, degetul mediu al mâinii stângi și sprânceana stângă, precum și largi hematoame pe cutia toracică și osul parietal, cotul drept, genunchiul drept, coapsa dreaptă, scalpul și în spatele ambelor urechi.

Raportul din 29 aprilie 2001 întocmit la ora 14:30 în același spital indica că acest reclamant prezenta hematoame de 2x2 cm la nivelul scalpului, pe zona parietală, de 1 cm pe sprânceana stângă, de 1 cm sub fiecare ochi, de 1 cm pe partea superioară a abdomenului, de 1 cm pe partea laterală stângă a pieptului, de 1x1 cm pe partea dreaptă a coloanei vertebrale, și de 1x1 cm pe coapsa dreaptă.

Raportul din 1 mai 2001 întocmit la ora 10:30 de institutul medico-legal indica că primul reclamant avea hematoame sub ambii ochi, o hematromă și o lăcrăturare pe frunte, diferite mici lăcrăturări și sensibilitate la nivelul cutiei toracice și spatele, lăcrăturări cu crustă pe ambii cotitori, și lăcrăturări pe mâini și pulsuri. A indicat o incapacitate de lucru de șapte zile, diagnosticată după evaluarea raportului medical din 29 aprilie 2001. b) Al doilea reclamant

Raportul întocmit la 25 aprilie 2001 la ora 16:45 la spitalul Haseki în numele Yasin Kurtoğlu (vezi §5 de mai sus) indica că al doilea reclamant avea largi hematoame și lăcrăturări pe zigomuri și în jurul ochilor, umflături și o cădere epidermică măsurând 1,5 cm pe zona occipitală, hematoame pe omoplați, spate și regiunea lombară, și lăcrăturări pe genunchiul drept.

Raportul din 29 aprilie 2001 întocmit la ora 14:30 în același spital indica că acest reclamant avea hematoame sub ochiul stâng și pe sprânceana stângă.

Raportul din 1 mai 2001 întocmit la ora 10:30 de institutul medico-legal indica că sus-menționatul reclamant prezenta o hematromă de 1,5x2 cm sub ochiul stâng, hematoame gălbui de 3x4 cm și de 6x7 cm pe umărul drept, și o hematromă galben pal de 2x4 cm pe partea stângă a cutiei toracice în direcția axilei stângi. A indicat o incapacitate de lucru de șapte zile, diagnosticată după evaluarea raportului medical din 29 aprilie 2001.

Raportul întocmit la 21 februarie 2005 de institutul medico-legal indica absența oricărei patologii la acest reclamant. c) Al treilea reclamant

Raportul din 26 aprilie 2001 întocmit la ora 18:40 la spitalul Haseki indica că al treilea reclamant avea multiple lăcrăturări pe partea dreaptă a feței, pe întregul spate și pe genunchiul drept.

Raportul din 29 aprilie 2001 întocmit la ora 14:30 de același spital indica că acest reclamant prezenta hematoame de 1x2 cm pe partea laterală a coapsei stângi, de 1x1 cm pe umărul stâng, de 1x1 cm pe cotul drept, precum și sensibilitate pe regiunea lombară și genunchiul drept.

Medicul din institutul medico-legal care a examinat al treilea reclamant la 1 mai 2001, la ora 10:30, a indicat în raportul său că acesta se plângea de dureri la lombari și că nu putea să se sprijine pe piciorul drept. El a menționat apoi următoarele leziuni: o lăcrăturare de 1x2 cm pe umărul stâng, lăcrăturări sub ambii genunchi, o lăcrăturare de 2x2 cm la aina stângă, și sensibilitate la nivelul zigomurilor. Medicul a adăugat că solicita un examen suplimentar la spitalul civil pentru plângerea de dureri la lombari și problemă cu piciorul drept.

Raportul medical din 1 mai 2001 întocmit la ora 14:30 de spitalul civil Etfal indica că al treilea reclamant nu prezenta nici o patologie care ar necesita intervenție neurochirurgicală, că i s-a prescris tratament medicamentos și că a beneficiat de recomandări.

Sus-menționatul raport întocmit de institutul medico-legal, completat în aceeași zi la ora 15:00, a indicat o incapacitate de lucru de șapte zile, diagnosticată după evaluarea raportului medical întocmit la 29 aprilie 2001 și a celui întocmit de spitalul Etfal. 3. Ancheta privind plângerile de tratamente abuzive

La 1 mai 2001, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Istanbul a audiat depozițiile reclamantul. Aceștia au contestat faptele care li se imputau. În plus, au susținut că au fost torturați în arest la vedere, plângându-se în special că au fost bătuți, menținuți în poziție în picioare, stropiți cu apă rece cu jet la înaltă presiune, apoi menținuți în fața aparatului de aer condiționat reglat la temperatură rece.

De asemenea la 1 mai 2001, judecătorul lângă curtea de securitate a statului Istanbul a audiat la rândul lui depozițiile reclamantul, care au contestat acuzațiile de asistență și sprijin pentru o organizație teroristă și și-au replicat acuzațiile de tortură. Judecătorul a ordonat detenția preventivă a reclamantul.

Procurorul Republicii din Fatih ("procurorul") a inițiat imediat o anchetă. Printr-o scrisoare din 14 iunie 2001, direcția de securitate a Istanbul a comunicat procurorului, în răspuns la o cerere făcută de el, lista numelor agenților care au participat la arestarea reclamantul, în total șase, și lista agenților care au participat la interogatoriul lor, în total șapte.

Procurorul a audiat depozițiile tuturor acestor agenți, precum și ale reclamantul. Agenții care au participat la arestare au explicat în detaliu desfășurarea faptelor. Toți agenții au negat acuzațiile de tratamente abuzive, atât în decursul arestării cât și în decursul arest la vedere a reclamantul.

La 24 aprilie 2002, procurorul a pronunțat o decizie de neîncepere a procesului. La 2 ianuarie 2003, pe obiecția reclamantul, curtea de asize din Beyoğlu a revocat această decizie.

Printr-un act de acuzare din 31 martie 2003, urmând deciziei curții de asize din Beyoğlu, procurorul a inițiat o acțiune penală împotriva șapte polițiștilor responsabili de arest la vedere al reclamantul din acuzația de tortură.

În decursul ședințelor, curtea de asize a interogat polițiștii și a audiat trei cetățeni martori ai evenimentelor din 25 aprilie 2001. Aceștia au confirmat versiunea faptelor conform căreia s-a adunat o mulțime și conform căreia poliția a salvat primii doi reclamantul de la linșaj.

O serie de identificare cu agenții de poliție a avut loc și. Al doilea reclamant a declarat că doi din polițiștii prezenți l-au lovit la sosirea sa la postul de poliție. Reclamantul au afirmat că nu pot recunoaște toți agenții implicați. O ședință de identificare pe fotografii, care s-a dovedit neproductivă, a fost de asemenea organizată.

Mai mult, curtea de asize a audiat părinții primului reclamant, care au vizitat fiul lor în decursul arest la vedere a sa.

În decursul ședinței din 19 ianuarie 2005, al doilea reclamant a susținut că a păstrat urmări ale tratamentelor abuzive din care spunea că a fost supus, și a cerut să fie reexaminat. Curtea de asize a ordonat reexaminarea acestui reclamant, care a dus la constatarea absenței oricărei patologii prezentate de acesta (§16 de mai sus).

Printr-o hotărâre din 27 decembrie 2007, și după douăzeci de ședințe, curtea de asize din Istanbul a achitat polițiștii acuzați. În motivarea sa, curtea de asize a indicat că nu existau elemente de dovadă determinante și convingătoare pentru a susține acuzațiile reclamantul conform cărora polițiștii în cauză au încercat să le facă să recunoască infracțiunile imputate prin maltrătare și că rănile constatate pe corpurile lor erau datorită acțiunilor acestor polițiști. S-a referit, de asemenea, la procesele-verbale de arestare și la diferitele depozițiuni pentru a rezuma condițiile în care reclamantul au fost arestați, și, în special, intervenția mulțimii indignate de moartea unui cetățean.

Printr-o hotărâre din 1 noiembrie 2010, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. B. Dreptul și practica internă pertinente

Un rezumat al principiilor privind mijloacele de stabilire a actelor de tortură și alte tratamente crude, inumane sau degradante, enunțate în Manualul pentru investigarea eficace a torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante ("Protocolul din Istanbul"), este prezentat în hotărârea Batı și alții c. Turcia (nr. 33097/96 și 57834/00, § 100, CEDO 2004-IV). PLÂNGERILE

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susțin că au fost torturați în decursul arest la vedere. Ei consideră, de asemenea, că examenele lor medicale nu s-au desfășurat în conformitate cu Protocolul din Istanbul. Din unghi de vedere al articolului 6 din Convenție, reclamantul protestează, de asemenea, împotriva duratei procedurii penale inițiate împotriva polițiștilor, pe care o califică drept excesivă, și o lipsă de corectitudine a acestei proceduri.

Invocând art. 13 din Convenție combinat cu art. 3, reclamantul se plâng de absența unui cale de recurs eficace care le-ar permite să inițieze o acțiune în daungedaunele și interese.

La 16 aprilie 2012, Dna. H. Karakuș Ceyran a introdus în numele celui de-al doilea reclamant un formular cu privire la aceleași fapte și plângeri.

Guvernul contestă acuzațiile reclamantul.

Curtea consideră că aceste plângeri trebuie examinate doar sub unghi de vedere al articolului 3 din Convenție luat în totalitate. Pentru principiile generale în materie, se referă la hotărârile El-Masri c. fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei ([GC], nr. 39630/09, §§ 182-185 și 195-198, CEDO 2012), Mocanu și alții c. România ([GC], nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, §§ 314-326, CEDO 2014 (extrase)) și Bouyid c. Belgia ([GC], nr. 23380/09, §§ 81-90 și 114-123, CEDO 2015).

De la început, Curtea observă că, referitor la plângerea privind nerespectarea condițiilor de examinare enumerate în Protocolul din Istanbul, reclamantul nu explică ce aspect al protocolului în cauză nu a fost respectat. Observă, de asemenea, că nu susțin că leziuni prezente pe corpurile lor nu au fost indicate în diferitele rapoarte medicale întocmite. Curtea observă, de asemenea, că plângerea privind lipsa de corectitudine a procedurii medicale în cauză nu este deloc susținută. În consecință, declară inadmisibilă această parte a cererii pentru lipsa evidentă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Cât privește procedura inițiată cu privire la acuzațiile de tortură, Curtea amintește că obligația de a investiga nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. Ancheta trebuie să fie în principiu de natură să conducă la stabilirea faptelor și, dacă acuzațiile se dovedesc adevărate, la identificarea și sancționarea responsabililor (Mikheïev c. Rusia, nr. 77617/01, § 107, 26 ianuarie 2006).

În speța, Curtea observă că ancheta a fost direct condusă de procuror, care a avut rapid acces la toate elementele dosarului. Acesta a solicitat imediat identificarea polițiștilor implicați în arestare și în interogatoriul reclamantul (§24 de mai sus).

Curtea constată, de asemenea, că cei implicați au fost examinați de medici atât la începutul cât și la sfârșitul arest la vedere a lor și că rapoarte suplimentare au fost întocmite de institutul medico-legal, la cererea procurorului. Observă că constatările stabilite în aceste rapoarte par să fie suficient coerente cu cele ieșite din rapoartele inițiale de arest la vedere (paragrafele 9 la 21 de mai sus).

Mai mult decât atât, Curtea nu dispune de nici un element care ar permite să contrazică versiunea conform căreia o mulțime s-a adunat la fuga primilor doi reclamantul și conform căreia aceștia au fost agresați fizic de mulțime, indignată de moartea unui cetățean. În aceste condiții, nu este posibil să se concluzioneze că unele dintre rănile observate pe acești reclamantul ar putea fi atribuibile oricărui tratament abuziv suferit în decursul arest la vedere. Curtea observă, de asemenea, că un polițist a fost rănit în decursul arestării acestor reclamantul (§8 de mai sus).

Cât privește al treilea reclamant, arestat la 26 aprilie 2001, Curtea observă că, chiar dacă arestarea sa se distinge, prin contextul său, de aceea a celorlalți reclamantul prin faptul că, spre deosebire de aceasta, nici o mulțime nu a precedat-o, acesta a fugit, de asemenea, apoi a rănit un polițist la arestarea sa (paragrafele 5 și 8 de mai sus). Observă că rapoartele medicale de intrare și ieșire de arest la vedere ale acestui reclamant sunt, de asemenea, suficient coerente.

Curtea observă apoi că polițiștii care au procedat la arestarea reclamantul și cei care erau responsabili de arest la vedere a acestora au fost rapid identificați, apoi adoriți în justiție. O serie de identificare și o ședință de identificare pe fotografii, la care reclamantul au putut efectiv participa, au avut loc, de asemenea.

De asemenea, Curtea constată că curtea de asize a audiat trei cetățeni, martori ai faptelor la originea arestării primilor doi reclamantul, pentru a stabili amploarea evenimentelor cauzate de cursa-goană și de mulțimea consécutivă morții comise de primul reclamant.

Observă, de asemenea, că această jurisdicție a ordonat un examen medical suplimentar în 2005 pentru a verifica realitatea acuzațiilor de urmări formulate de al doilea reclamant și că acest examen a servit, în cele din urmă, doar pentru a constata absența oricărei patologii la acesta (§31 de mai sus).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile judiciare au avut o reacție adecvată la acuzațiile de tratamente abuzive.

Observă că, în cele din urmă, curtea de asize a considerat că, având în vedere condițiile care au înconjurat arestarea reclamantul, nu existau suficiente dovezi pentru a stabili că leziunile prezentate de aceștia corespundeau unor tratamente abuzive care ar fi putut fi aplicate în arest la vedere. În acest context, Curtea consideră util să reamintească că, atunci când este vorba de stabilirea faptelor, sensibilă la natura subsidiară a misiunii sale, nu poate fără temei bun asuma rolul de judecător de fapt de primă instanță, cu excepția cazului în care aceasta nu este făcut inevitabil de circumstanțele cauzei care se află sub jurisdicție. Atunci când proceduri interne au fost inițiate, nu trebuie să substituie propria versiune a faptelor cu cea a jurisdicțiilor naționale, cărora le revine să stabilească faptele pe baza probelor colectate de ele. Dacă constatările acestora nu leagă Curtea, care rămâne liberă să-și facă propria evaluare la lumina tuturor elementelor de care dispune, nu va abuza normalmente de constatări de fapt ale judecătorilor naționali, cu excepția cazului în care dispune de date convingătoare la acest efect (Mustafa Tunç și Fecire Tunç c. Turcia [GC], nr. 24014/05, § 182, 14 aprilie 2015).

Prin urmare, Curtea concluzionează că autoritățile judiciare naționale au fost mai bine amplasate pentru a aprecia gradul de credibilitate al declarațiilor suspecților, martorilor și, în cele din urmă, al reclamantul (Aksin și alții c. Turcia, nr. 4447/05, §§ 38-42, 1 octombrie 2013), precum și greutatea rapoartelor medicale, în lumina particularităților cauzei.

Curtea subliniază, de asemenea, că nici unul din reclamantul nu susțin că a fost supus unei folosiri nepotrivite sau excesive a forței în decursul arestării. Nici o legătură nu a putut fi stabilită între rănile constatate și acțiunile polițiștilor care sunt calificate, de reclamantul, de tortură, în mod general și nu cu circumstanțe.

Luând totul în considerare, Curtea estimează că nici un element sau argument nu permite în speța de a spune că autoritățile nu au luat toate măsurile care se puteau rezonabil aștepri de ele pentru a lămuri acuzațiile de tratamente abuzive, nici de a pune sub semnul întrebării constatările la care aceste autorități au ajuns pentru a pronunța achitarea polițiștilor.

De aici rezultă că această plângere este evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Rămâne apoi să se evalueze durata anchetei inițiate în speța. La această problemă, Curtea observă următoarele. Ancheta a început în mai 2001. La 24 aprilie 2002, procurorul a pronunțat o decizie de neîncepere. La 2 ianuarie 2003, pe obiecția reclamantul, curtea de asize din Beyoğlu a revocat această decizie. În consecință, la 31 martie 2003, procurorul a introdus un act de acuzare împotriva mai multor polițiștilor din acuzația de tortură. Printr-o hotărâre din 27 decembrie 2007, și după douăzeci de ședințe, curtea de asize a achitat acești polițiști având în vedere circumstanțele care au înconjurat arestarea reclamantul și din motiv de insuficiență de dovezi susținând acuzațiile de tortură. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre la 1 noiembrie 2010.

Ancheta, apoi procedura penală care a urmat după revocarea deciziei de neîncepere, au durat în total aproximativ nouă ani. La acest punct, Curtea consideră necesar să reamintească că "respectul pentru cerinților procedural se apreciază pe baza mai multor parametri esențiali: adecvarea măsurilor de investigație, promptitudinea anchetei, participarea [victimelor] la aceasta și independența anchetei. Acești parametri sunt legați între ei și nu constituie, luați izolat, un scop în sine (...). Sunt tot atâtea criterii care, luate împreună, permit aprecierea gradului de efectivitate al anchetei. Este sub raport acestui obiectiv de efectivitate a anchetei ca orice problemă (...) trebuie apreciată" (Mustafa Tunç și Fecire Tunç, precitat, § 225 (cu privire la art. 2 din Convenție)).

Dar, în speța, Curtea a constatat deja că ancheta a fost prompt inițiată, că toate măsurile posibile au fost luate pentru a examina acuzațiile reclamantul și că polițiștii au fost identificați apoi doriți în justiție. În plus, procedura nu a fost încheiată din motiv de, de exemplu, prescripție a faptelor susținute (vezi, printre altele, Dağabakan și Yıldırım c. Turcia, nr. 20562/07, §§ 28 și 63-65, 9 aprilie 2013). Având în vedere, de asemenea, circumstanțele agitate ale arestării reclamantul și absența dovezilor care ar permite să se stabilească că aceștia ar fi putut suferi tratamente abuzive în arest la vedere, Curtea concluzionează că durata procedurilor penale singure nu poate fi suficientă pentru a spune că ancheta în cauză era lipsită de efectivitate.

În fine, aceasta Curții îi revine să se aplece asupra plângerii reclamantul, bazată pe art. 13 din Convenție combinat cu art. 3, trată dintr-o absență de cale de recurs eficace care ar permite interesaților să inițieze o acțiune în daungedaunele și interese.

Curtea iau nota poziția Guvernului, care contestă teza reclamantul și care prezintă două exemple de decizii emanate de tribunalele administrative prin care persoane plângânduse de tratamente abuzive au obținut indemnizații în timp ce polițiștii în cauză au fost achitați penal din motiv de insuficiență de dovezi.

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție, care garantează existența în dreptul intern a unei căi de recurs care permite să se prevaleze de drepturile și libertățile Convenției, necesită o cale de recurs internă care să împuternicească instanța națională competentă să examineze conținutul unei "plângeri admisibile" bazate pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare (vezi, printre multe altele, El-Masri, precitat, § 255). Or, în speța, Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamantul trată din art. 3 din Convenție (§55 de mai sus). În consecință, plângerea trată din art. 13 din Convenție este, de asemenea, evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Curtea observă, de asemenea, că fapte și plângeri identice au fost de asemenea aduse în dossier la 16 aprilie 2012 în numele celui de-al doilea reclamant. Curtea declară acestea inadmisibile pentru aceleași motive expuse mai sus. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză apoi comunicat în scris la 15 februarie 2018. Stanley Naismith Robert Spano Grefier Președinte

Les requérants, M. Erol Volkan İldem (« le premier requérant »), M. Fevzi Oğuz Arslan (« le deuxième requérant ») et M. Cengiz Kahraman (« le troisième requérant »), sont nés respectivement en 1982, en 1975 et en 1974 et résident à Istanbul. Ils ont été représentés par M es H. Karakuș et G. Altay, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. L’arrestation des requérants

Le 25 avril 2001, vers 12 h 20, lors d’un contrôle d’identité réalisé par un agent de police dans le quartier de Bahçelievler à Istanbul, le premier requérant saisit l’arme de ce policier, tenta de lui tirer dessus, puis prit la fuite avec le deuxième requérant.

Durant la course-poursuite qui s’ensuivit, les requérants eurent plusieurs altercations physiques tant avec l’agent de police qu’avec un second agent et des citoyens qui tentaient de les arrêter. Au cours de l’une d’entre elles, le premier requérant, qui s’était emparé d’un véhicule, tua par balle une personne qui avait brisé la vitre de ce véhicule et qui le frappait. Un attroupement eut lieu, et la foule, indignée par le meurtre de cette personne, asséna des coups aux deux premiers requérants. Le second agent de police tira neuf coups en l’air pour dissiper la foule. Des renforts de police arrivèrent ensuite et arrêtèrent les deux requérants, les sauvant ainsi d’un lynchage. Ceux-ci furent transférés à 14 heures au commissariat de Tozkoparan. 5 . Au cours de son interrogatoire, le deuxième requérant, arrêté en possession d’une fausse pièce d’identité établie au nom de Yasin Kurtoğlu, admit être membre du TKP/ML-TIKKO (Le Parti communiste de Turquie/marxiste-léniniste-armée de libération des ouvriers et des paysans), une organisation illégale, et indiqua qu’il avait rendez ‑ vous le lendemain avec un autre membre de cette organisation. La police organisa alors une opération dans le quartier de Maltepe le 26 avril 2001 aux fins d’interpellation de cette personne. La personne attendue, le troisième requérant, arriva sur les lieux du rendez ‑ vous, puis prit la fuite lors de l’intervention de la police. Après une course ‑ poursuite et une altercation physique, celui-ci fut arrêté.

Ultérieurement, deux autres personnes furent interpellées dans le cadre de cette opération. Plusieurs matériels de campement, de communication et de fabrication de faux documents, de nombreuses armes à feu de différents types, des lance-roquettes et des grenades, des munitions, ainsi que des explosifs furent découverts aux adresses et caches indiquées par les requérants. Ceux-ci furent poursuivis pour activités terroristes. 2. Les examens médicaux 7 . Différents examens médicaux furent réalisés après les événements ayant conduit à l’arrestation des requérants, et plusieurs rapports médicaux furent établis, indiquant notamment la présence de blessures sur deux policiers ayant participé aux arrestations. 8 . D’après deux de ces rapports, l’un des policiers, blessé lors de l’arrestation des deux premiers requérants, se plaignait de douleurs au niveau de l’os scapulaire et présentait des lésions sur les lèvres, les mollets et le genou gauche entraînant une incapacité de travail de cinq jours. D’après un autre rapport, le second policier, blessé lors de l’arrestation du troisième requérant, présentait des lésions sur le coude droit et une lacération sur la main droite. 9 . Quant aux requérants, ils furent soumis à plusieurs examens médicaux : après leur arrestation (rapports médicaux en date des 25 et 26 avril 2001) ; à l’issue de leur garde à vue (rapports médicaux en date du 29 avril 2001) ; après le recueil de leurs dépositions, sur instruction du procureur les ayant entendus (rapports médicaux en date du 1 er mai 2001) ; et, pour le deuxième requérant, au cours de la procédure menée devant la cour d’assises en raison d’allégations de séquelles (rapport médical en date du 21 février 2005). Les rapports les concernant sont détaillés ci-après. a) Le premier requérant

Le rapport établi le 25 avril 2001 à 17 h 20 à l’hôpital de Haseki indiquait que le premier requérant avait des ecchymoses sur le nez, les deux zygomas, le majeur de la main gauche et le sourcil gauche, ainsi que de larges ecchymoses sur le thorax et l’os pariétal, le coude droit, le genou droit, la cuisse droite, le cuir chevelu et à l’arrière des deux oreilles.

Le rapport du 29 avril 2001 établi à 14 h 30 au sein du même établissement indiquait que ce requérant présentait des ecchymoses de 2 x 2 cm au niveau du cuir chevelu, sur la zone pariétale, de 1 cm sur le sourcil gauche, de 1 cm sous chaque œil, de 1 cm sur la partie supérieure de l’abdomen, de 1 cm sur la partie latérale gauche de la poitrine, de 1 x 1 cm sur la partie droite de la colonne vertébrale, et de 1 x 1 cm sur la cuisse droite.

Le rapport du 1 er mai 2001 établi à 10 h 30 par l’institut médicolégal indiquait que le premier requérant avait des ecchymoses sous les deux yeux, une ecchymose et une lacération sur le front, différentes lacérations minimes et une sensibilité au niveau du thorax et du dos, des lacérations présentant des croûtes sur les deux coudes, et des lacérations sur les mains et les poignets. Il faisait état d’une incapacité de travail de sept jours, diagnostiquée après prise en compte du rapport médical du 29 avril 2001. b) Le deuxième requérant

Le rapport établi le 25 avril 2001 à 16 h 45 à l’hôpital de Haseki au nom de Yasin Kurtoğlu (voir le paragraphe 5 ci-dessus) indiquait que le deuxième requérant avait de larges ecchymoses et des lacérations sur les zygomas et autour des yeux, des enflures et une coupure épidermique mesurant 1,5 cm sur la zone occipitale, des ecchymoses sur les omoplates, le dos et la région lombaire, et des lacérations sur le genou droit.

Le rapport du 29 avril 2001 établi à 14 h 30 au sein du même établissement indiquait que ce requérant avait des ecchymoses sous l’œil gauche et sur le sourcil gauche.

Le rapport du 1 er mai 2001 établi à 10 h 30 par l’institut médicolégal indiquait que le requérant susmentionné présentait une ecchymose de 1,5 x 2 cm sous l’œil gauche, des ecchymoses jaunâtres de 3 x 4 cm et de 6 x 7 cm sur l’épaule droite, et une ecchymose jaune clair de 2 x 4 cm sur le côté gauche du thorax en direction de l’aisselle gauche. Il faisait état d’une incapacité de travail de sept jours, diagnostiquée après prise en compte du rapport médical du 29 avril 2001. 16 . Le rapport établi le 21 février 2005 par l’institut médicolégal indiquait l’absence d’une pathologie quelconque chez ce requérant. c) Le troisième requérant

Le rapport du 26 avril 2001 établi à 18 h 40 à l’hôpital Haseki indiquait que le troisième requérant avait de multiples lacérations sur la partie droite du visage, sur la totalité du dos et sur le genou droit.

Le rapport du 29 avril 2001 établi à 14 h 30 par le même établissement indiquait que ce requérant présentait des ecchymoses de 1 x 2 cm sur la partie latérale de la cuisse gauche, de 1 x 1 cm sur l’épaule gauche, de 1 x 1 cm sur le coude droit, ainsi qu’une sensibilité sur la région lombaire et le genou droit.

Le médecin de l’institut médicolégal ayant examiné le troisième requérant le 1 er mai 2001, à 10 h 30, indiquait dans son rapport que celui-ci se plaignait de ressentir des douleurs aux lombaires et de ne pas pouvoir s’appuyer sur sa jambe droite. Il signalait ensuite les lésions suivantes : une lacération de 1 x 2 cm sur l’épaule gauche, des lacérations sous les deux genoux, une lacération de 2 x 2 cm à l’aine gauche, et une sensibilité au niveau des zygomas. Le médecin ajoutait qu’il demandait un examen complémentaire à l’hôpital civil pour la plainte de douleurs aux lombaires et de problème à la jambe droite.

Le rapport médical du 1 er mai 2001 établi à 14 h 30 par l’hôpital civil Etfal indiquait que le troisième requérant ne présentait aucune pathologie nécessitant une intervention neurochirurgicale, qu’il s’était vu prescrire un traitement médicamenteux et qu’il avait bénéficié de recommandations. 21 . Le rapport susmentionné établi par l’institut médicolégal, complété le même jour à 15 heures, faisait état d’une incapacité de travail de sept jours, diagnostiquée après prise en compte du rapport médical établi le 29 avril 2001 et de celui établi par l’hôpital Etfal. 3. L’enquête sur les plaintes de mauvais traitements

Le 1 er mai 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Istanbul recueillit les dépositions des requérants. Ces derniers contestèrent les faits qui leur étaient reprochés. En outre, ils alléguèrent avoir été torturés en garde à vue, se plaignant notamment d’avoir été battus, maintenus dans une position debout, aspergés d’eau froide par un jet à haute pression, puis maintenus devant l’appareil de climatisation réglé sur une température froide.

Toujours le 1 er mai 2001, le juge près la cour de sûreté de l’État d’Istanbul recueillit à son tour les dépositions des requérants, qui contestèrent les accusations d’aide et soutien à une organisation terroriste et réitérèrent leurs allégations de torture. Le juge ordonna la détention provisoire des requérants. 24 . Le procureur de la République de Fatih (« le procureur ») entama immédiatement une enquête. Par une lettre du 14 juin 2001, la direction de la sûreté d’Istanbul communiqua au procureur, en réponse à une demande faite par lui, la liste des noms des agents ayant participé à l’arrestation des requérants, au nombre de six, ainsi que celle des agents ayant participé à leur interrogatoire, au nombre de sept.

Le procureur recueillit les dépositions de tous ces agents, ainsi que celles des requérants. Les agents ayant participé à l’arrestation expliquèrent de manière détaillée le déroulement des faits. Tous les agents nièrent les allégations de mauvais traitements, tant durant l’arrestation que durant la garde à vue des requérants. 26 . Le 24 avril 2002, le procureur rendit un non-lieu. Le 2 janvier 2003, sur opposition des requérants, la cour d’assises de Beyoğlu infirma cette décision. 27 . Par un acte d’accusation du 31 mars 2003, faisant suite à la décision de la cour d’assises de Beyoğlu, le procureur intenta une action pénale contre les sept policiers responsables de la garde à vue des requérants du chef de torture.

Durant les audiences, la cour d’assises interrogea les policiers et auditionna trois citoyens témoins des événements du 25 avril 2001. Ceux-ci confirmèrent la version des faits selon laquelle un attroupement avait eu lieu et selon laquelle la police avait sauvé les deux premiers requérants d’un lynchage.

Une parade d’identification avec les agents de police eut aussi lieu. Le deuxième requérant déclara que deux des policiers présents l’avaient frappé à son arrivée au commissariat. Les requérants affirmèrent ne pas pouvoir reconnaître tous les agents impliqués. Une séance d’identification sur photographies, qui s’avéra infructueuse, fut également organisée.

De plus, la cour d’assises auditionna les parents du premier requérant, qui avaient rendu visite à leur fils lors de sa garde à vue. 31 . Durant l’audience du 19 janvier 2005, le deuxième requérant allégua avoir gardé des séquelles des mauvais traitements dont il disait avoir fait l’objet, et il demanda à être réexaminé. La cour d’assises ordonna le réexamen de ce requérant, lequel aboutit à un constat d’absence de pathologie présentée par ce dernier (paragraphe 16 ci-dessus).

Par un arrêt du 27 décembre 2007, et à l’issue de vingt audiences, la cour d’assises d’Istanbul acquitta les policiers accusés. Dans sa motivation, la cour d’assises indiqua qu’il n’y avait pas d’éléments de preuve déterminants et convaincants pour soutenir les allégations des requérants selon lesquelles les policiers en question avaient essayé de leur faire avouer les infractions reprochées en les maltraitant et que les blessures constatées sur leurs corps étaient dues aux agissements de ces policiers. Elle se référa également aux procès-verbaux d’arrestation et aux différentes dépositions pour résumer les conditions dans lesquelles les requérants avaient été arrêtés, et, en particulier, l’intervention de la foule indignée par le meurtre d’un citoyen.

Par un arrêt du 1 er novembre 2010, la Cour de cassation confirma cet arrêt. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Un résumé des principes relatifs aux moyens d’établir les actes de torture et autres traitements cruels, inhumains ou dégradants, énoncés dans le Manuel pour enquêter efficacement sur la torture et autres peines ou traitements cruels, inhumains ou dégradants (« le Protocole d’Istanbul »), figure dans l’arrêt Batı et autres c. Turquie (n os 33097/96 et 57834/00, § 100, CEDH 2004 ‑ IV). GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants allèguent avoir été torturés durant leur garde à vue. Ils considèrent également que leurs examens médicaux ne se sont pas déroulés en conformité avec le Protocole d’Istanbul. Sous l’angle de l’article 6 de la Convention, les requérants dénoncent aussi la durée de la procédure pénale engagée contre les policiers, qu’ils qualifient d’excessive, et un manque d’équité de cette procédure.

Invoquant l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 3, les requérants se plaignent d’une absence de voie de recours effective qui leur permettrait d’intenter une action en dommages et intérêts.

Le 16 avril 2012, M e H. Karakuș Ceyran a introduit au nom du deuxième requérant un formulaire concernant les mêmes faits et griefs. EN DROIT

Les requérants soutiennent qu’ils ont été torturés en garde à vue et que leurs examens médicaux ne se sont pas déroulés en conformité avec le Protocole d’Istanbul. Ils considèrent aussi que la procédure menée à l’encontre des policiers était inéquitable et excessive dans sa durée.

Le Gouvernement conteste les allégations des requérants.

La Cour considère que ces griefs doivent être examinés sous le seul angle de l’article 3 de la Convention pris dans sa globalité. Pour les principes généraux en la matière, elle renvoi aux arrêts El-Masri c. l’ex-République Yougoslave de Macédoine ([GC], n o 39630/09 , §§ 182-185 et 195-198, CEDH 2012), Mocanu et autres c. Roumanie ([GC], n os 10865/09 , 45886/07 et 32431/08 , §§ 314-326, CEDH 2014 (extraits)) et Bouyid c. Belgique ([GC], n o 23380/09, §§ 81-90 et 114-123, CEDH 2015).

D’emblée, la Cour note que, s’agissant du grief relatif au non-respect des conditions d’examen énumérées dans le Protocole d’Istanbul, les requérants n’expliquent pas quel aspect du protocole en question n’a pas été respecté. Elle note aussi qu’ils n’allèguent pas que des lésions présentes sur leurs corps n’ont pas été indiquées dans les différents rapports médicaux établis. La Cour observe également que le grief sur le manque d’équité de la procédure médicale en question n’est aucunement étayé. Par conséquent, elle déclare irrecevable cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Quant à la procédure menée à propos des allégations de torture, la Cour rappelle que l’obligation d’enquête n’est pas une obligation de résultat, mais de moyens. L’enquête doit être en principe de nature à conduire à l’établissement des faits et, si les allégations se révèlent vraies, à l’identification et à la sanction des responsables ( Mikheïev c. Russie , n o 77617/01, § 107, 26 janvier 2006).

En l’espèce, la Cour observe que l’enquête a été directement menée par le procureur, qui a rapidement eu accès à tous les éléments de l’affaire. Celui-ci a immédiatement demandé l’identification des policiers impliqués dans l’arrestation et les interrogatoires des requérants (paragraphe 24 ci ‑ dessus).

La Cour constate également que les intéressés ont été examinés par des médecins tant au début qu’à l’issue de leur garde à vue et que des rapports complémentaires ont été établis par l’institut médicolégal, à la demande du procureur. Elle note que les constats établis dans ces rapports semblent être suffisamment cohérents avec ceux ressortant des rapports initiaux de garde à vue (paragraphes 9 à 21 ci-dessus).

Qui plus est, la Cour ne dispose d’aucun élément qui permettrait de contredire la version selon laquelle un attroupement s’était produit lors de la fuite des deux premiers requérants et selon laquelle ceux-ci avaient été physiquement agressés par la foule, indignée par le meurtre d’un citoyen. Dans ces conditions, il n’est pas possible de conclure que certaines des blessures relevées sur ces requérants pourraient être attribuables à un quelconque mauvais traitement subi durant la garde à vue. La Cour note aussi qu’un policier a été blessé durant l’arrestation de ces requérants (paragraphe 8 ci-dessus).

Quant au troisième requérant, arrêté le 26 avril 2001, la Cour observe que, même si son arrestation se distingue, par son contexte, de celle des autres requérants en ce que, à la différence de cette dernière, aucun attroupement ne l’a précédée, il avait lui aussi pris la fuite, puis blessé un policier lors de son arrestation (paragraphes 5 et 8 ci-dessus). Elle relève que les rapports médicaux d’entrée et de sortie de garde à vue de ce requérant sont également suffisamment cohérents. 47 . La Cour note ensuite que les policiers qui ont procédé à l’arrestation des requérants et ceux qui étaient responsables de la garde à vue de ces derniers ont été rapidement identifiés, puis traduits en justice. Une parade d’identification et une séance d’identification sur photographies, auxquelles les requérants ont pu effectivement participer, ont également eu lieu. 48 . De même, la Cour constate que la cour d’assises a auditionné trois citoyens, témoins des faits à l’origine de l’arrestation des deux premiers requérants, afin d’établir l’ampleur des événements causés par la course ‑ poursuite et par l’attroupement consécutif au meurtre commis par le premier requérant. 49 . Elle relève aussi que cette juridiction a ordonné un examen médical complémentaire en 2005 pour vérifier la réalité des allégations de séquelles formulées par le deuxième requérant et que cet examen n’a servi en fin de compte qu’à constater l’absence d’une pathologie quelconque chez celui-ci (paragraphe 31 ci-dessus).

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que les autorités judiciaires ont eu une réaction adéquate face aux allégations de mauvais traitements.

Elle note que, au final, la cour d’assises a considéré que, étant donné les conditions ayant entouré l’arrestation des requérants, il n’y avait pas suffisamment de preuves pour établir que les lésions présentées par ceux-ci correspondaient à des mauvais traitements qui auraient pu être infligés en garde à vue. Dans ce contexte, la Cour estime utile de rappeler que, lorsqu’il s’agit d’établir les faits, sensible à la nature subsidiaire de sa mission, elle ne peut sans de bonnes raisons assumer le rôle de juge du fait de première instance, à moins que cela ne soit rendu inévitable par les circonstances de l’affaire dont elle se trouve saisie. Lorsque des procédures internes ont été menées, elle n’a pas à substituer sa propre version des faits à celle des juridictions nationales, auxquelles il appartient d’établir les faits sur la base des preuves recueillies par elles. Si les constatations de celles-ci ne lient pas la Cour, laquelle demeure libre de se livrer à sa propre évaluation à la lumière de l’ensemble des éléments dont elle dispose, elle ne s’écartera normalement des constatations de fait des juges nationaux que si elle est en possession de données convaincantes à cet effet ( Mustafa Tunç et Fecire Tunç c. Turquie [GC], n o 24014/05, § 182, 14 avril 2015).

Ainsi, la Cour conclut que les autorités judiciaires nationales étaient les mieux placées pour apprécier le degré de crédibilité des déclarations des suspects, des témoins et finalement des requérants ( Aksin et autres c. Turquie , n o 4447/05, §§ 38-42, 1 er octobre 2013), ainsi que le poids des rapports médicaux, eu égard aux particularités de l’affaire.

La Cour souligne par ailleurs qu’aucun des requérants n’allègue avoir fait l’objet d’un recours inutile ou excessif à la force durant son arrestation. Aucun lien n’a pu être établi entre les blessures constatées et les actes des policiers qui sont qualifiés, par les requérants, de torture, de manière générale et non circonstanciée.

Tout bien considéré, la Cour estime qu’aucun élément ou argument ne permet en l’espèce de dire que les autorités n’ont pas pris toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour faire la lumière sur les allégations de mauvais traitements, ni de remettre en cause les constats auxquels ces autorités sont parvenues pour prononcer l’acquittement des policiers. 55 . Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Reste alors à évaluer la durée de l’enquête menée en l’espèce. À ce sujet, la Cour observe ce qui suit. Cette enquête a débuté en mai 2001. Le 24 avril 2002, le procureur a rendu un non-lieu. Le 2 janvier 2003, sur opposition des requérants, la cour d’assises de Beyoğlu a infirmé cette décision. En conséquence, le 31 mars 2003, le procureur a introduit un acte d’accusation contre plusieurs policiers du chef de torture. Par un arrêt du 27 décembre 2007, et à l’issue de vingt audiences, la cour d’assises a acquitté ces policiers eu égard aux circonstances ayant entouré l’arrestation des requérants et au motif d’une insuffisance de preuves étayant les allégations de torture. La Cour de cassation a confirmé cet arrêt le 1 er novembre 2010.

L’enquête, puis la procédure pénale qui s’en est suivie après l’infirmation du non-lieu, ont duré au total environ neuf ans. À cet égard, la Cour estime nécessaire de rappeler que « le respect de l’exigence procédurale s’apprécie sur la base de plusieurs paramètres essentiels : l’adéquation des mesures d’investigation, la promptitude de l’enquête, la participation des [victimes] à celle-ci et l’indépendance de l’enquête. Ces paramètres sont liés entre eux et ne constituent pas, pris isolément, une finalité en soi (...). Ils sont autant de critères qui, pris conjointement, permettent d’apprécier le degré d’effectivité de l’enquête. C’est à l’aune de cet objectif d’effectivité de l’enquête que toute question (...) doit être appréciée » ( Mustafa Tunç et Fecire Tunç , précité, § 225 (sur l’article 2 de la Convention)).

Or, en l’espèce, la Cour a déjà constaté que l’enquête avait été promptement initiée, que toutes les mesures possibles avaient été prises pour examiner les allégations des requérants et que les policiers avaient été identifiés puis mis en accusation. Au demeurant, la procédure n’a pas été clôturée pour cause, par exemple, de prescription des faits allégués (voir, parmi d’autres, Dağabakan et Yıldırım c. Turquie , n o 20562/07, §§ 28 et 63 ‑ 65, 9 avril 2013). Tenant compte aussi des circonstances mouvementées de l’arrestation des requérants et de l’absence de preuves permettant d’établir que ceux-ci ont pu subir des mauvais traitements en garde à vue, la Cour conclut que la durée de la procédure pénale à elle seule ne peut suffire à dire que l’enquête en question était dénuée d’effectivité.

Enfin, il incombe à la Cour de se pencher sur le grief des requérants, fondé sur l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 3, tiré d’une absence de voie de recours effectif qui permettrait aux intéressés d’intenter une action en dommages et intérêts.

La Cour prend note de la position du Gouvernement, qui conteste la thèse des requérants et qui présente deux exemples de décisions émanant des tribunaux administratifs par lesquelles des personnes se plaignant de mauvais traitements ont obtenu des indemnités alors que les policiers mis en cause avaient été acquittés au pénal pour insuffisance de preuves.

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention, qui garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention, exige un recours interne habilitant l’instance nationale compétente à examiner le contenu d’un « grief défendable » fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié (voir, parmi beaucoup d’autres, El-Masri , précité, § 255). Or, en l’espèce, la Cour a déclaré irrecevable le grief des requérants tiré de l’article 3 de la Convention (paragraphe 55 ci-dessus). Par conséquent, le grief tiré de l’article 13 de la Convention est également manifestement mal fondé et il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

La Cour observe par ailleurs que des faits et griefs identiques ont aussi été versés au dossier le 16 avril 2012 au nom du deuxième requérant. La Cour déclare ceux-ci irrecevables pour les mêmes motifs exposés ci ‑ dessus. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 15 février 2018. Stanley Naismith Robert Spano Greffier Président