Lungu împotriva României

Reclamanta, Doamna Ana Lungu, este o cetățeană română născută în 1961 și rezidând la București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de Doamna E. Niță, avocat la București.

Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agenta sa, Doamna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Plasarea reclamantei în arest preventiv

Pe 19 aprilie 2013, procuratura lângă tribunalul de primă instanță din București («procuratura») a inițiat o urmărire penală împotriva reclamantei pentru fraude cu pagube pentru o societate comercială (delapidare) și falsuri.

La cererea procuraturii, printr-o hotărâre definitivă din 27 mai 2013, tribunalul județean din București («tribunalul județean») a ordonat plasarea reclamantei în arest preventiv. Referindu-se la art. 148 § 1 f) din codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor («CPP»), tribunalul a considerat că această măsură era necesară atât din cauza existenței unor indicii că reclamanta comisese infracțiunile pentru care era acuzată, cât și din cauza pagubei foarte mari cauzate de activitatea frauduloasă exercitată aproximativ patru ani.

Printr-o hotărâre din 24 iunie 2013, tribunalul județean a prelungit arestul preventiv al reclamantei din 26 iunie la 24 iulie 2013. 2. Prelungirea arestului preventiv al reclamantei din 25 iulie la 23 august 2013

La cererea procuraturii, printr-o sentință din 23 iulie 2013, tribunalul de primă instanță a prelungit arestul preventiv al reclamantei pentru treizeci de zile, și anume din 25 iulie la 23 august 2013.

Pe 24 iulie 2013, reclamanta a format un recurs împotriva acestei sentințe. Potrivit celei de-a doua propoziții a articolului 159 § 8 din CPP (§27 mai jos), recursul împotriva sentinței care prelungea arestul preventiv trebuia să fie examinat de tribunalul județean înainte de expirarea perioadei de arest anterior ordonată, și anume înainte de 24 iulie 2013 la miezul nopții (§6 mai sus).

În aceeași zi, dosarul cauzei a fost trimis tribunalului județean unde a fost repartizat unei formații de judecată. Data audierii a fost fixată pentru luni 29 iulie 2013, prima zi de audiență prevăzută pentru examinarea recursurilor în materie de arest preventiv, potrivit programului de lucru al tribunalului județean.

Pe 24 iulie 2013 la miezul nopții, durata arestului preventiv anterior ordonat împotriva reclamantei a expirat (§6 mai sus).

Pe 25 iulie 2013, reclamanta a fost informată cu privire la data audierii.

Zilele de 27 și 28 iulie 2013 erau zile nelucrătoare.

Reclamanta a cerut tribunalului să constate încetarea de drept a arestului preventiv. Ea susținea că termenul de examinare a recursului impus de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP, și a cărui caracter imperativ fusese constatat de decizia nr. 25/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție («decizia nr. 25/2008» și «Înalta Curt»), (§29 mai jos) nu fusese respectat în cauza de față.

Printr-o hotărâre din 29 iulie 2013, tribunalul județean a respins recursul reclamantei și a confirmat bunul-fond al sentinței din 23 iulie 2013 (§7 mai sus). De asemenea, a respins cererea reclamantei de a constata încetarea de drept a măsurii de arest preventiv. El a estimat că nici art. 140 din CPP (§27 mai jos), nici decizia nr. 25/2008 (§29 mai jos) nu menționau că o asemenea decizie era obligatorie în caz de nerespectare a acestui termen. El a adăugat că arestul preventiv avea ca fundament legal sentința contestată care prelungea măsura de arest preventiv (§7 mai sus). 3. Eliberarea reclamantei

Pe 20 august 2013, procuratura a cerut tribunalului de primă instanță să prelungească arestul preventiv al reclamantei. Printr-o sentință din 21 augusztus 2013, bazând pe art. 148 § 1 f) din CPP, tribunalul de primă instanță a prelungit arestul preventiv al reclamantei din 24 august la 22 septembrie 2013, cu motivația că existau indicii ale unui risc de recidivă și de tulburări la ordinea publică în caz de eliberare. În aceeași zi, reclamanta a format un recurs împotriva acestei sentințe.

Pe 22 august 2013, dosarul cauzei a fost transmis tribunalului județean și repartizat unei formații de judecată. Ședința a fost fixată pentru 26 august 2013.

Pe 23 august 2013, avocatul reclamantei a fost informat cu privire la data audierii, reclamanta a primit o notificare de prezență și formația de judecată a fost stabilită.

Pe 23 august 2013 la miezul nopții, durata arestului preventiv anterior ordonat împotriva reclamantei a expirat (§7 mai sus).

Zilele de 24 și 25 august 2013 erau zile nelucrătoare.

Cu ocazia audierii din 26 august 2013, reclamanta a observat, pe de o parte, că arestul preventiv al său a încheiat de drept pe 23 august 2013, dat fiind că termenul imperativ prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 CPP (§27 mai jos) nu fusese respectat, și pe de altă parte, că nu existau motive care să justifice menținerea ei în arest preventiv.

Printr-o hotărâre din 26 august 2013, tribunalul județean a judecat mai întâi, cu majoritate de voturi, că nerespectarea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP pentru judecarea recursului nu era menționată în mod expres de art. 140 din CPP în rândul cazurilor în care o măsură provizorie înceta de drept. El a observat, de asemenea, că, deși în decizia nr. 25/2008 (§29 mai jos), Înalta Curt observase caracterul imperativ al termenului sus-menționat, ea nu indicase nicio sancțiune pentru nerespectarea acestui termen. De aceea, tribunalul județean a respins acest mijloc de recurs al reclamantei.

Tribunalul județean a judecat apoi că, potrivit elementelor de probă din dosar, nu mai existau în cauza de față motive care să justifice arestul preventiv al persoanei în cauză și a ordonat eliberarea sa imediată. El a explicat că, deși existau indicii care tindeau să dovedească că reclamanta putea comite infracțiunea de fraude împotriva unei societăți comerciale, nu rezulta din dovezi că în prezent, eliberarea sa putea constitui o tulburare a ordinii publice. De aceea, tribunalul județean a anulat sentința din 21 august 2013 (§15 mai sus) și a ordonat înlocuirea măsurii de arest preventiv cu interzicerea de a ieși din țară.

Într-o opinie separată, unul din judecătorii formației de judecată a expus că nerespectarea termenului prevăzut de art. 159 § 8 din CPP trebuia să conducă la încetarea de drept a măsurii de arest preventiv, dat fiind caracterul imperativ al acestuia.

Pe 26 august 2013, reclamanta a fost eliberată. 4. Alte fapte relevante pentru cauză

Între timp, Inspecția Judiciară a Consilului Superior al Magistraturii («CSM») a realizat un control tematic care vizea verificarea respectării termenelor prevăzute în CPP pentru procedurile privind arestul preventiv. Acest control viza activitatea Înaltei Curți și a altor instanțe judiciare naționale pentru perioada din ianuarie 2011 la septembrie 2012. Rezultatele acestui control au fost prezentate într-un raport aprobat de CSM pe 12 februarie 2013.

Potrivit concluziilor raportului în cauză, existasesesereau situații izolate în care recursurile împotriva sentințelor care prelungeau arestul preventiv fuseseră examinate după expirarea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP (§27 mai jos). Potrivit Inspecției Judiciare, această practică nu respecta dispoziții deciziei nr. 25/2008 a Înaltei Curți (§29 mai jos). Privitor la efectele deciziei nr. 25/2008, raportul a indicat că, deși la o anumită epocă era constatată o practică divergentă la nivel de anumite instanțe, în prezent, după o nouă analiză a practicii în materie, putea fi concluzionat că omiterea de a studia recursul în termenul sus-menționat, din punct de vedere procedural, nu era de natură să conducă la încetarea de drept a măsurii privative de libertate. Această concluzie era justificată de faptul că o asemenea consecință nu era prevăzută nici de lege, nici indicată în mod explicit sau sugerat de Înalta Curt în decizia nr. 25/2008. B. Dreptul și practica internă relevante 1. Dreptul intern relevant

Articolele din CPP, după cum era în vigoare la momentul faptelor, erau formulate după cum urmează în părțile lor relevante în cauza de față: art. 140 – încetarea de drept a măsurilor preventive «(1) Măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare sau la expirarea termenului prevăzut de art. 160b § 1, dacă tribunalul nu a procedat la examinarea legalității sau bunului-fond al arestului preventiv în termenul respectiv; (...).» art. 159 – procedura de prelungire a arestului preventiv în cursul urmăririi penale «(...) (8) Sentința (...) care prelungește arestul poate fi contestată printr-un recurs de procuror și de inculpat, în termen de douăzeci și patru de ore de la pronunțare, pentru persoanele prezente, sau de la comunicare, pentru persoanele absente. Recursul este judecat înainte de expirarea duratei arestului preventiv anterior ordonat sentinței contestate. (9) Recursul format împotriva sentinței care a ordonat prelungirea arestului preventiv nu este suspensiv de execuție. (...).» art. 160b - controlul arestului preventiv al inculpatului [în cursul] procedurii de judecată «(1) În cursul procedurii de judecată, tribunalul verifică în mod regulat, dar cel puțin la fiecare șaizeci de zile, legalitatea și bunul-fond al arestului preventiv.»

Potrivit articolului 204 § 5 al noului cod de procedură penală (în continuare, «NCPP»), în vigoare din 1 februarie 2014, doar recursul formulat de procuror împotriva unei sentințe care respingea propunerea procuraturii de prelungire a arestului preventiv trebuie examinat înainte de expirarea duratei măsurii preventive anterior ordonată. Potrivit articolului 204 § 4 din NCPP, recursul împotriva unei sentințe care prelungea măsura preventivă trebuie studiat în termen de cinci zile de la data înregistrării acestuia. 2. Jurisprudența internă relevantă

Înalta Curt a fost sesizată de procurorul general cu un recurs în interesul legii pentru a decide cu privire la aplicarea și interpretarea celei de-a doua propoziții a articolului 159 § 8 din CPP. Printr-o decizie nr. 25/2008, publicată în Monitorul Oficial din 3 iunie 2009, Înalta Curt a hotărît după cum urmează: «Dispoziții articolului 159 alineatul (8) cea de-a doua propoziție din codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul următor: 1. sintagma folosită de legiuitor «înainte de expirarea duratei arestului preventiv anterior ordonat sentinței contestate» are caracter imperativ, și nu de recomandare; 2. recursul împotriva sentinței care a admis sau respins cererea de prelungire a măsurii de arest preventiv va fi întotdeauna judecat înainte de expirarea duratei arestului preventiv anterior ordonat sentinței anterioare cu cuvintele "înainte de a se pronunța contestată".»

Din exemplele de jurisprudență versate în dosar de Guvern rezultă că, în practica Înaltei Curți, depășirea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP nu a antrenat încetarea de drept a măsurii de arest preventiv. Astfel, într-o hotărâre din 4 noiembrie 2013, Înalta Curt a judecat după cum urmează: «Conform articolului 140 alineatul 1 litera a) din codul de procedură penală, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau de organele judiciare sau la expirarea termenului prevăzut de art. 160b alineatul 1, dacă tribunalul nu a verificat în termenul respectiv legalitatea și bunul-fond al măsurii. Privitor la inculpatul S.D., din documentele dosarului rezultă că tribunalul a examinat măsura de arest preventiv înainte de expirarea acestei măsuri, de sorte că nu poate fi concluzionat că a încheiat de drept. Încetarea de drept a măsurii de arest preventiv ar fi avut loc în ipoteza în care sentința care a examinat cauza în primă instanță ar fi respins propunerea procuraturii de prelungire a măsurii și recursul ar fi fost judecat după expirarea duratei anterior stabilite, dat fiind că doar o măsură în curs de valabilitate la momentul examinării sale poate fi prelungită. De aceea, nici dispoziții articolului 140 alineatul 1 litera a) din codul de procedură penală nici decizia nr. 25/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nu sunt aplicabile în cauza de față.»

În practica instanțelor judiciare naționale, anumite tribunale constataseseseseseți încetarea de drept a arestului preventiv ca efect al depășirii termenului prevăzut de art. 159 § 8, cea de-a doua propoziție din CPP (de exemplu, o decizie din 15 iulie 2009 a curții de apel Târgu-Mureș și o sentință din 5 martie 2010 pronunțată cu majoritate de voturi a curții de apel Brașov).

Pe baza articolului 5 § 4 al Convenției, se plânge că recursurile sale împotriva sentințelor din 23 iulie și 21 august 2013 ale tribunalului de primă instanță nu fuseseră judecate în termen scurt. PE DREPT A. Motiv de plângere bazat pe art. 5 § 1 c) al Convenției

Reclamanta se plânge că arestul preventiv din 25 la 29 iulie și din 24 la 26 august 2013 era lipsit de bază legală. Ea invocă art. 5 § 1 c) al Convenției formulat după cum urmează: «Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertate, decât în următoarele cazuri și potrivit căilor legale: (...) c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspiciona că a comis o infracțiune sau când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia.» 1. Argumentele părților a) Guvernul

Guvernul indică că, în virtutea dreptului intern și a jurisprudenței instanțelor judiciare naționale, nerespectarea cererii procedurale fixate de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP nu antrenau încetarea de drept a măsurii privative de libertate (paragrafele 27, 29 și 30 mai sus). El explică că scopul deciziei nr. 25/2008 era asigurarea celeritații procedurii relative la prelungirea arestului preventiv. b) Reclamanta

Reclamanta susține că a fost ilegal deținută dat fiind că, potrivit ei, măsura de arest preventiv încetase de drept, din faptul că tribunalul județean nu respectase termenul imperativ prevăzut de art. 159 § 8 din CPP. Ea estimează că nu i se poate opune omiterea autorităților interne de a indica sancțiunea care trebuie aplicată în caz de nerespectare a acestui termen și susține că există o jurisprudență divergentă la nivel de instanțe naționale privitor la consecințele nerespectării acestui termen. 2. Aprecierea Curții

Curtea se referă la principiile aplicabile în materie de regularitate a unui arest preventiv așa cum au fost prezentate în cauza Mooren c. Germania ([Marea Cameră], nr. 11364/03, §§ 72 la 81, 9 iulie 2009). Ea amintește că pentru a satisface cerința de regularitate, o detenție trebuie să aibă loc «potrivit căilor legale», adică trebuie să fie conformă normelor substantive cât și procedurale ale dreptului intern (Del Río Prada c. Spania [Marea Cameră], nr. 42750/09, § 125, CEDO 2013).

În cauza de față, Curtea observă mai întâi că arestul preventiv al persoanei în cauză a fost prelungit în conformitate cu dreptul intern pentru a acoperi perioadele în cauză. Într-adevăr, în cauza de față, printr-o sentință din 23 iulie 2013, tribunalul de primă instanță a prelungit arestul preventiv al reclamantei din 25 iulie la 23 august 2013, sentință al cărei bunul-fond a fost confirmat cu apel al persoanei în cauză (paragrafele 7 și 14 mai sus). De asemenea, printr-o sentință din 21 august 2013, tribunalul de primă instanță a prelungit plasarea în arest preventiv a reclamantei, care expira pe 23 august 2013, pentru o durată de treizeci de zile, și anume până pe 22 septembrie 2013 (§15 mai sus; a se vedea, a contrario, G.K. c. Polonia, nr. 38816/97, § 76, 20 ianuarie 2004, unde Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 1 cu motivul că autoritățile omiseseră de a cere prelungirea unui ordin de arest în termenul acordat de lege). Arestul preventiv pentru perioadele litigioase a fost prin urmare ordonat de tribunale a căror competență în materie nu este contestată în cauza de față. Deciziile acestor tribunale erau fundateîn fapt și drept (paragrafele 14 și 15 mai sus).

Apoi, cu apel al reclamantei, printr-o hotărâre definitivă din 26 august 2013, tribunalul județean a anulat sentința care ordonase plasarea reclamantei în arest și a înlocuit măsura de arest cu interzicerea de a ieși din țară (§22 mai sus). De aceea, reclamanta a fost eliberată în aceeași zi (§24 mai sus).

Curtea observă că, potrivit articolului 159 § 9 din CPP (§27 mai jos), recursul format împotriva deciziei care prelungea arestul preventiv nu era suspensiv de execuție. Rămâne deci de determinat dacă, potrivit dreptului intern, faptul că tribunalul județean nu examinase recursurile reclamantei împotriva sentințelor din 23 iulie și 21 august 2013 în termenul prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP, și anume înainte de «expirarea duratei arestului preventiv anterior ordonat sentinței contestate», afectase legalitatea detenției reclamantei.

La această privință, Curtea constată că nicio dispoziție legală internă nu indica în mod expres că nerespectarea acestui termen antrenau încetarea de drept a măsurii de arest preventiv (§27 mai sus). De asemenea, observă că decizia Înaltei Curți nr. 25/2008 nu menționa că o asemenea încetare de drept era obligatorie. Decizia în cauză se limita de fapt la sublinierea caracterului imperativ al obligației procedurale fixate de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP (§29 mai sus). De altfel, jurisprudența cu larg majoritate în materie și mai ales cea din perioada în care cauza reclamantei a fost judecată, interpreta dispoziții legale în lumina deciziei nr. 25/2008 ca neimpunând încetarea de drept a măsurii preventive în caz de nerespectare a termenului prevăzut de această dispoziție (paragrafele 26 și 30 mai sus). De altfel, Înalta Curt a explicat în care caz, diferit în raport cu al reclamantei, nerespectarea termenului sus-menționat putea conduce la încetarea de drept a arestului preventiv (§30 mai sus).

Este adevărat că, la o perioadă anterioară celei în care cauza reclamantei a fost hotărâtă, anumite instanțe interne au judecat că nerespectarea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP antrenau încetarea de drept a măsurii de arest preventiv (§31 mai sus). Cu toate acestea, Curtea amintește că posibilitatea divergenței de jurisprudență este în mod natural inerentă oricărui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra resortului lor teritorial și consideră că nu există elemente suficiente pentru a stabili că în cauza de față exista în jurisprudența instanțelor interne o «divergență profundă și persistentă» de natură a fi susceptibilă de a leza principiul securității juridice (a se vedea principiile generale expuse în Paroisse Gréco-Catholique Lupeni și alții c. România [Marea Cameră], nr. 76943/11, § 116 b) și e), CEDO 2016 (extrase)). De altfel, Curtea observă că sistemul judiciar român a luat măsuri rapide și a fost capabil să pună capăt acestei jurisprudență divergente, prin instrumentele care vizeau studierea și monitorizarea practicii diferitelor instanțe (§26 mai sus) – chiar înainte ca cauza reclamantei să fie judecată – și mai ales prin practica unitară a celei mai înalte instanțe a țării, și anume Înalta Curt – care s-a pronunțat în materie pe 4 noiembrie 2013, câteva luni după adoptarea deciziilor contestate de reclamantă (§30 mai sus).

Curtea consideră deci că nu este stabilit că dreptul intern prevedea încetarea de drept a unui arest preventiv în caz de nerespectare a termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP. Nu consideră nici stabilit că dispoziții legale în materie nu defineau clar condițiile privării de libertate sau că aplicarea lor nu era previzibilă.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamanta a fost privată de libertate «potrivit căilor legale» în sensul paragrafului 1 al articolului 5 al Convenției. Rezultă că acest motiv de plângere este manifestă rău fondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. B. Motiv de plângere bazat pe art. 5 § 4 al Convenției

Reclamanta susține că tribunalul județean nu a pronunțat «în termen scurt» pe recursurile sale împotriva sentințelor din 23 iulie și 21 august 2013 ale tribunalului de primă instanță. Ea invocă art. 5 § 4 al Convenției, formulat după cum urmează: «Orice persoană privată de libertate prin arrestare sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în termen scurt cu privire la legalitatea detenției și să ordone eliberarea dacă detenția este ilegală.» 1. Argumentele părților a) Guvernul

Guvernul susține că recursurile împotriva sentințelor care prelungeau arestul preventiv au fost judecate în cauza de față cu celeritatea cerută de jurisprudența Curții în materie. b) Reclamanta

Reclamanta susține că termenul prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP ar fi trebuit respectat. 2. Aprecierea Curții

Curtea se referă la principiile deja bine stabilite de jurisprudența sa pentru aprecierea termenului scurt al unui recurs privind regularitatea detenției (a se vedea, de exemplu, Mooren, sus-citat, § 106, și Rehbock c. Slovenia, nr. 29462/95, § 84, CEDO 2000-XII). Ea amintește că atunci când arestul preventiv a fost ordonat de tribunalul competent, după cum este cazul în cauza de față, cerința «termenului scurt» în procedura de recurs prevăzută de legea internă este mai puțin strictă (Starokadomski c. Rusia, nr. 42239/02, § 80, 31 iulie 2008).

Curtea observă că în cauza de față, fiecare din recursurile formate de reclamantă împotriva sentințelor din 23 iulie 2013 și 21 august 2013 a fost judecat de tribunalul județean competent în termen de cinci zile de la data introducerii recursului (paragrafele 8, 14, 15 și 21 mai sus). Acest termen nu pare excesiv în sine (a se vedea, de exemplu, cauza Toma c. România, nr. 42716/02, § 76, 24 februarie 2009, unde Curtea a considerat că un termen de douăzeci și doi de zile pentru judecarea unui recurs nu era excesiv în sine).

Cu toate acestea, Curtea amintește că o apreciere a duratei termenului în lumina circumstanțelor cauzei de față se impune (R.M.D. c. Elveția, 26 septembrie 1997, § 42, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VI). La această privință, constată că în circumstanțele de față autoritățile interne au acționat cu diligență în examinarea recursurilor persoanei în cauză: într-adevăr, de îndată ce au fost informate de recursurile reclamantei, autoritățile au transferat dosarul cauzei la instanța competentă, care le-a pus în ordinea de zi și a fixat rapid date ale audierii (paragrafele 9 și 16 mai sus; a se vedea, pentru o situație diferită, Toma, sus-citat, § 76, unde a fost nevoie de șapte zile pentru înregistrarea recursului reclamantului în fața tribunalului competent).

În lumina întregului ansamblu al circumstanțelor cauzei de față, Curtea estimează că tribunalul județean s-a pronunțat de fiecare dată «în termen scurt» pe recursurile reclamantei contestând sentințele care prelungeau arestul preventiv al acesteia. Rezultă că acest motiv de plângere este manifestă rău fondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactat în limba franceză apoi comunicat în scris pe 8 februarie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjoint Președinte

La requérante, M me Ana Lungu, est une ressortissante roumaine née en 1961 et résidant à Bucarest. Elle a été représentée devant la Cour par M e E. Niță, avocate à Bucarest.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le placement en détention provisoire de la requérante

Le 19 avril 2013, le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest (« le parquet ») entama des poursuites pénales contre la requérante des chefs de fraude aux dépens d’une société commerciale ( delapidare ) et de faux. 5. À la demande du parquet, par un arrêt définitif du 27 mai 2013, le tribunal départemental de Bucarest (« le tribunal départemental ») ordonna le placement de la requérante en détention provisoire. Se référant à l’article 148 § 1 f) du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits (« CPP »), ce tribunal jugea que cette mesure s’imposait tant par l’existence d’indices que la requérante avait commis les infractions reprochées que par le préjudice très élevé causé par l’activité frauduleuse exercée pendant quatre ans environ. 6 . Par un arrêt du 24 juin 2013, le tribunal départemental prolongea la détention provisoire de la requérante du 26 juin au 24 juillet 2013. 2. La prorogation de la détention provisoire de la requérante du 25 juillet au 23 août 2013 7 . Sur demande du parquet, par un jugement du 23 juillet 2013, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire de la requérante pour trente jours, à savoir du 25 juillet au 23 août 2013. 8 . Le 24 juillet 2013, la requérante forma un recours contre ce jugement. Selon la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP (paragraphe 27 ci ‑ dessous), le recours contre le jugement prolongeant la détention provisoire devait être examiné par le tribunal départemental avant l’expiration de la période de détention antérieurement ordonnée, soit avant le 24 juillet 2013 à minuit (paragraphe 6 ci-dessus). 9 . Le même jour, le dossier de l’affaire fut envoyé au tribunal départemental où il fut attribué à une formation de jugement. La date d’audience fut fixée au lundi 29 juillet 2013, le premier jour d’audience prévu pour l’examen des recours en matière de détention provisoire, selon le programme de travail du tribunal départemental.

Le 24 juillet 2013 à minuit, la durée de la détention provisoire antérieurement ordonnée contre la requérante expira (paragraphe 6 ci ‑ dessus).

Le 25 juillet 2013, la requérante fut informée de la date de l’audience.

Les 27 et 28 juillet 2013 étaient des jours non ouvrables.

La requérante demanda au tribunal de constater la cessation de droit de sa détention provisoire. Elle faisait valoir que le délai d’examen du recours imposé par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP et dont le caractère impératif avait été constaté par la décision n o 25/2008 de la Haute Cour de cassation et de justice (« la décision n o 25/2008 » et « la Haute Cour ») (paragraphe 29 ci-dessous) n’avait pas été respecté en l’espèce. 14 . Par un arrêt du 29 juillet 2013, le tribunal départemental rejeta le recours de la requérante et confirma le bien-fondé du jugement du 23 juillet 2013 (paragraphe 7 ci-dessus). Il rejeta également la demande de la requérante de constater la cessation de droit de la mesure de détention provisoire. Il estima que, ni l’article 140 du CPP (paragraphe 27 ci ‑ dessous), ni la décision n o 25/2008 (paragraphe 29 ci-dessous) ne mentionnaient qu’une telle décision s’imposait en cas de non-respect dudit délai. Il ajouta que la détention provisoire avait comme fondement légal le jugement contesté prolongeant la mesure de détention provisoire (paragraphe 7 ci-dessus). 3. La remise en liberté de la requérante 15 . Le 20 août 2013, le parquet demanda au tribunal de première instance de prolonger la détention provisoire de la requérante. Par un jugement du 21 août 2013, se fondant sur l’article 148 § 1 f) du CPP, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire de la requérante du 24 août au 22 septembre 2013, au motif qu’il y avait des indices d’un risque de récidive et de troubles à l’ordre public en cas de remise en liberté. Le même jour, la requérante forma un recours contre ce jugement. 16 . Le 22 août 2013, le dossier de l’affaire fut transmis au tribunal départemental et attribué à une formation de jugement. L’audience fut fixée au 26 août 2013.

Le 23 août 2013, l’avocat de la requérante fut informé de la date de l’audience, la requérante reçut une notification à comparaître et la formation de jugement fut établie.

Le 23 août 2013 à minuit, la durée de la détention provisoire antérieurement ordonnée contre la requérante expira (paragraphe 7 ci ‑ dessus).

Les 24 et 25 août 2013 étaient des jours non ouvrables.

Lors de l’audience du 26 août 2013, la requérante releva, d’une part, que sa détention provisoire avait cessé de droit le 23 août 2013, étant donné que le délai impératif prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 CPP (paragraphe 27 ci-dessous) n’avait pas été respecté, et d’autre part, qu’il n’y avait pas de raisons justifiant son maintien en détention provisoire. 21 . Par un arrêt du 26 août 2013, le tribunal départemental jugea d’abord, à la majorité des voix, que le non-respect du délai prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP pour le jugement du recours n’était pas mentionné expressément par l’article 140 du CPP parmi les cas où une mesure provisoire cessait de droit. Il nota également que, bien que dans sa décision n o 25/2008 (paragraphe 29 ci-dessous), la Haute Cour ait relevé le caractère impératif du délai susmentionné, elle n’avait indiqué aucune sanction pour le non-respect de ce délai. Dès lors, le tribunal départemental rejeta ce moyen de recours de la requérante. 22 . Le tribunal départemental jugea ensuite que, d’après les éléments de preuve du dossier, il n’y avait plus en l’espèce de raison justifiant la détention provisoire de l’intéressée et ordonna sa remise en liberté immédiate. Il expliqua que, bien qu’il y ait des indices tendant à prouver que la requérante aurait pu commettre l’infraction de fraude à l’encontre d’une société commerciale, il ne ressortait pas des preuves qu’à présent, sa remise en liberté pouvait constituer un trouble à l’ordre public. Dès lors, le tribunal départemental cassa le jugement du 21 août 2013 (paragraphe 15 ci ‑ dessus) et ordonna le remplacement de la mesure de détention provisoire par l’interdiction de quitter le pays.

Dans une opinion séparée, l’un des juges de la formation de jugement exposa que le non-respect du délai prévu par l’article 159 § 8 du CPP devait mener à la cessation de droit de la mesure de détention provisoire, étant donné son caractère impératif. 24 . Le 26 août 2013, la requérante fut remise en liberté. 4. Autres faits pertinents pour l’affaire

Entre temps, l’Inspection judiciaire du Conseil supérieur de la magistrature (« le CSM ») a réalisé un contrôle thématique visant à vérifier le respect des délais prévus dans le CPP pour les procédures concernant la détention provisoire. Ce contrôle visait l’activité de la Haute Cour et celle d’autres juridictions nationales pour la période allant de janvier 2011 à septembre 2012. Les résultats de ce contrôle ont été présentés dans un rapport approuvé par le CSM le 12 février 2013. 26 . Selon les conclusions du rapport en question, il y avait eu des situations isolées dans lesquelles les recours contre les jugements prolongeant la détention provisoire avaient été examinés après l’expiration du délai prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP (paragraphe 27 ci-dessous). Selon l’Inspection judiciaire, cette pratique ne respectait pas les dispositions de la décision n o 25/2008 de la Haute Cour (paragraphe 29 ci-dessous). Pour ce qui est des effets de la décision n o 25/2008, le rapport indiqua que, bien qu’à une certaine époque une pratique divergente au niveau de certaines juridictions soit constatée, à présent, après une nouvelle analyse de la pratique en la matière, il pouvait être conclu que l’omission d’étudier le recours dans ledit délai, d’un point de vue procédural, n’était pas de nature à aboutir à la cessation de droit de la mesure privative de liberté. Cette conclusion était justifiée par le fait qu’une telle conséquence n’était prévue, ni par la loi, ni indiquée de manière explicite ou suggérée par la Haute Cour dans sa décision n o 25/2008. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Le droit interne pertinent 27 . Les articles du CPP, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, étaient ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 140 – la cessation de droit des mesures préventives « (1) Les mesures préventives cessent de droit : a) à l’expiration des délais prévus par la loi ou établis par les organes judiciaires ou à l’expiration du délai prévu par l’article 160 b § 1, si le tribunal n’a pas procédé à l’examen de la légalité ou du bien-fondé de la détention provisoire dans ledit délai ; (...). » Article 159 – la procédure de prolongation de la détention provisoire pendant les poursuites pénales « (...) (8) Le jugement (...) qui prolonge la détention peut être contesté par un recours par le procureur et par l’inculpé, dans un délai de vingt-quatre heures à partir du prononcé, pour les personnes présentes, ou à partir de sa communication, pour les personnes absentes. Le recours est jugé avant l’expiration de la durée de la détention provisoire ordonnée antérieurement au jugement contesté. (9) Le recours formulé contre le jugement qui a ordonné la prolongation de la détention provisoire n’est pas suspensif d’exécution. (...). » Article 160 b - le contrôle de la détention provisoire de l’inculpé [pendant] la procédure de jugement « (1) Pendant la procédure de jugement, le tribunal vérifie régulièrement, mais au moins tous les soixante jours, la légalité et le bien-fondé de la détention provisoire. »

Selon l’article 204 § 5 du nouveau code de procédure pénale (ci ‑ après, « le NCPP »), en vigueur depuis le 1 er février 2014, seul le recours formé par le procureur contre un jugement rejetant la proposition du parquet de voir prolonger la détention provisoire doit être examiné avant l’expiration de la durée de la mesure préventive ordonnée antérieurement. Selon l’article 204 § 4 du NCPP, le recours contre un jugement prolongeant la mesure préventive doit être étudié dans un délai de cinq jours à compter de la date de son enregistrement. 2. La jurisprudence interne pertinente 29 . La Haute Cour fut saisie par le procureur général d’un recours dans l’intérêt de la loi pour décider de l’application et de l’interprétation de la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP. Par une décision n o 25/2008, publiée au Moniteur officiel du 3 juin 2009, la Haute Cour décida ce qui suit : « Les dispositions de l’article 159 aliéna (8) deuxième phrase du code de procédure pénale doivent être interprétées dans le sens suivant : 1. le syntagme utilisé par le législateur « avant l’expiration de la durée de la détention provisoire ordonnée antérieurement au jugement contesté » a un caractère impératif, et non pas de recommandation ; 2. le recours contre le jugement qui a accueilli ou rejeté la demande de prolongation de la mesure de détention provisoire sera toujours jugé avant l’expiration de la durée de la détention provisoire ordonnée antérieurement au jugement avant dire droit contesté. » 30 . Il ressort des exemples de jurisprudence versés au dossier par le Gouvernement que, dans la pratique de la Haute Cour, le dépassement du délai prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP n’a pas entraîné la cessation de droit de la mesure de détention provisoire. Ainsi, dans un arrêt du 4 novembre 2013, la Haute Cour a jugé ce qui suit : « Conformément à l’article 140 alinéa 1 lettre a) du code de procédure pénale, les mesures provisoires cessent de droit à l’échéance des délais prévus par la loi ou par les organes judiciaires ou à l’échéance du délai prévu par l’article 160 b alinéa 1, si le tribunal n’a pas vérifié dans ledit délai la légalité et le bien-fondé de la mesure. Pour ce qui est de l’inculpé S.D., il ressort des documents du dossier que le tribunal a examiné la mesure de détention provisoire avant l’expiration de ladite mesure, de sorte qu’il ne peut pas être conclu qu’elle a cessé de droit. La cessation de droit de la mesure de détention provisoire aurait opéré dans l’hypothèse où le jugement ayant examiné l’affaire en première instance avait rejeté la proposition du parquet de prolongation de la mesure et que le recours avait été jugé après l’expiration de la durée établie auparavant, étant donné que seule une mesure en cours de validité lors de son examen peut être prolongée. Dès lors, ni les dispositions de l’article 140 alinéa 1 lettre a) du code de procédure pénale ni la décision n o 25/2008 prononcée par la Haute Cour de cassation et de justice dans le recours dans l’intérêt de la loi ne sont applicables en l’espèce. » 31 . Dans la pratique des juridictions nationales, certains tribunaux avaient constaté la cessation de droit de la détention provisoire comme effet du dépassement du délai prévu par l’article 159 § 8, deuxième phrase du CPP (par exemple, une décision du 15 juillet 2009 de la cour d’appel de Târgu-Mureș et un jugement du 5 mars 2010 rendu à la majorité par la cour d’appel de Brașov). GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, la requérante se plaint de ce que sa détention provisoire du 25 au 29 juillet et du 24 au 26 août 2013 était dépourvue de base légale, étant donné que ses recours formés contre les jugements prolongeant cette mesure n’avaient pas été jugés dans le délai prévu par le droit interne.

Sur le terrain de l’article 5 § 4 de la Convention, elle se plaint de ce que ses recours contre les jugements des 23 juillet et 21 août 2013 du tribunal de première instance n’ont pas été jugés dans un bref délai. EN DROIT A. Grief tiré de l’article 5 § 1 c) de la Convention

La requérante se plaint de ce que sa détention provisoire du 25 au 29 juillet et du 24 au 26 août 2013 était dépourvue de base légale. Elle invoque l’article 5 § 1 c) de la Convention ainsi libellé : « Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci. » 1. Arguments des parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement indique qu’en vertu du droit interne et de la jurisprudence des juridictions nationales, le non-respect de l’exigence procédurale fixée par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP n’entraînait pas la cessation de droit de la mesure privative de liberté (paragraphes 27, 29 et 30 ci-dessus). Il explique que le but de la décision n o 25/2008 était d’assurer la célérité de la procédure relative à la prolongation de la détention provisoire. b) La requérante

La requérante soutient avoir été illégalement détenue étant donné que, selon elle, la mesure de détention provisoire avait cessé de droit, faute pour le tribunal départemental d’avoir respecté le délai impératif prévu par l’article 159 § 8 du CPP. Elle estime qu’il ne peut pas lui être opposé l’omission des autorités internes d’indiquer la sanction à appliquer en cas de non-respect dudit délai et allègue qu’il y a une jurisprudence divergente au niveau des instances nationales quant aux conséquences du non-respect dudit délai. 2. Appréciation de la Cour

La Cour renvoie aux principes applicables en matière de régularité d’une détention provisoire tels qu’ils ont été présentés dans l’affaire Mooren c. Allemagne ([GC], n o 11364/03, §§ 72 à 81, 9 juillet 2009). Elle rappelle que pour satisfaire à l’exigence de régularité, une détention doit avoir lieu « selon les voies légales », c’est-à-dire qu’elle doit être conforme aux normes de fond comme de procédure du droit interne ( Del Río Prada c. Espagne [GC], n o 42750/09, § 125, CEDH 2013).

En l’espèce, la Cour relève d’abord que la détention provisoire de l’intéressée a été prolongée conformément au droit interne pour couvrir les périodes en cause. En effet, en l’espèce, par un jugement du 23 juillet 2013, le tribunal de première instance a prolongé la détention provisoire de la requérante du 25 juillet au 23 août 2013, jugement dont le bien-fondé a été confirmé sur recours de l’intéressée (paragraphes 7 et 14 ci-dessus). De même, par un jugement du 21 août 2013, le tribunal de première instance a prolongé le placement en détention provisoire de la requérante, qui expirait le 23 août 2013, pour une durée de trente jours, soit jusqu’au 22 septembre 2013 (paragraphe 15 ci-dessus ; voir, a contrario , G.K. c. Pologne , n o 38816/97, § 76, 20 janvier 2004, où la Cour a conclu à la violation de l’article 5 § 1 au motif que les autorités avaient omis de demander la prorogation d’une ordonnance de détention dans le délai imparti par la loi). La détention provisoire pour les périodes litigieuses a été donc ordonnée par des tribunaux dont la compétence en la matière n’est pas contestée en l’espèce. Les décisions de ces tribunaux étaient fondées en fait et en droit (paragraphes 14 et 15 ci-dessus).

Par la suite, sur recours de la requérante, par un arrêt définitif du 26 août 2013, le tribunal départemental a cassé le jugement ordonnant le placement de la requérante en détention et a remplacé la mesure de détention par l’interdiction de quitter le pays (paragraphe 22 ci-dessus). En conséquence, la requérante a été remise en liberté le même jour (paragraphe 24 ci-dessus).

La Cour note que, selon l’article 159 § 9 du CPP (paragraphe 27 ci ‑ dessus), le recours formé contre la décision prolongeant la détention provisoire n’était pas suspensif d’exécution. Reste donc à déterminer si, selon le droit interne, le fait pour le tribunal départemental de ne pas avoir examiné les recours de la requérante contre les jugements des 23 juillet et 21 août 2013 dans le délai prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP, à savoir avant « l’expiration de la durée de la détention provisoire ordonnée antérieurement au jugement contesté », a affecté la légalité de la détention de la requérante. 41. À cet égard, la Cour constate qu’aucune disposition légale interne n’indiquait de manière expresse que le non-respect de ce délai entraînait la cessation de droit de la mesure de détention provisoire (paragraphe 27 ci ‑ dessus). Elle note également que la décision de la Haute Cour n o 25/2008 ne mentionne pas qu’une telle cessation de droit s’imposait. La décision en question se limitait en effet à souligner le caractère impératif de l’obligation procédurale fixée par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP (paragraphe 29 ci-dessus). Qui plus est, la jurisprudence largement majoritaire en la matière et surtout celle de l’époque où l’affaire de la requérante a été jugée, interprétait les dispositions légales à la lumière de la décision n o 25/2008 comme n’imposant pas la cessation de droit de la mesure préventive en cas de non-respect du délai prévu par cette disposition (paragraphes 26 et 30 ci-dessus). Par ailleurs, la Haute Cour a expliqué dans quel cas, différent par rapport à celui de la requérante, le non-respect dudit délai pouvait aboutir à la cessation de droit de la détention provisoire (paragraphe 30 ci-dessus).

Il est vrai que, à une période antérieure à celle où l’affaire de la requérante a été tranchée, certaines juridictions internes ont jugé que le non ‑ respect du délai prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP entraînait la cessation de droit de la mesure de détention provisoire (paragraphe 31 ci-dessus). Cependant, la Cour rappelle que l’éventualité de divergences de jurisprudence est naturellement inhérente à tout système judiciaire reposant sur un ensemble de juridictions du fond ayant autorité sur leur ressort territorial et considère qu’il n’y a pas d’éléments suffisants pour établir qu’en l’espèce il existait dans la jurisprudence des juridictions internes « une divergence profonde et persistante » de nature à être susceptible de porter atteinte au principe de la sécurité juridique (voir les principes généraux exposés dans Paroisse Gréco-Catholique Lupeni et autres c. Roumanie [GC], n o 76943/11, § 116 b) et e), CEDH 2016 (extraits)). En outre, la Cour note que le système judiciaire roumain a pris des mesures rapides et a été capable de mettre fin à cette jurisprudence divergente, par les instruments visant à étudier et surveiller la pratique des différentes juridictions (paragraphe 26 ci-dessus) ‑ cela avant même que l’affaire de la requérante soit jugée ‑ , et surtout par la pratique unitaire de la plus haute juridiction du pays, à savoir la Haute Cour – qui s’est prononcée en la matière le 4 novembre 2013, quelques mois après l’adoption des décisions contestées par la requérante (paragraphe 30 ci-dessus).

La Cour considère donc qu’il n’est pas établi que le droit interne prévoyait la cessation de droit d’une détention provisoire en cas de non ‑ respect du délai prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP. Elle ne considère pas établi non plus que les dispositions légales en la matière ne définissaient pas clairement les conditions de la privation de liberté ou que leur application n’était pas prévisible.

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut que la requérante a été privée de sa liberté « selon les voies légales » au sens du paragraphe 1 de l’article 5 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Grief tiré de l’article 5 § 4 de la Convention

La requérante allègue que le tribunal départemental n’a pas statué « à bref délai » sur ses recours contre les jugements des 23 juillet et 21 août 2013 du tribunal de première instance. Elle invoque l’article 5 § 4 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. » 1. Arguments des parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que les recours contre les jugements prolongeant la détention provisoire ont été jugés en l’espèce avec la célérité requise par la jurisprudence de la Cour en la matière. b) La requérante

La requérante affirme que le délai prévu par la deuxième phrase de l’article 159 § 8 du CPP aurait dû être respecté. 2. Appréciation de la Cour

La Cour renvoie aux principes déjà bien établis par sa jurisprudence pour apprécier le bref délai d’un recours concernant la régularité de la détention (voir, par exemple, Mooren , précité, § 106, et Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, § 84, CEDH 2000 ‑ XII). Elle rappelle que lorsque la détention provisoire a été ordonnée par le tribunal compétent, comme c’est le cas en l’espèce, l’exigence de « bref délai » dans la procédure de recours prévue par la loi interne est moins stricte ( Starokadomski c. Russie , n o 42239/02, § 80, 31 juillet 2008).

La Cour note qu’en l’espèce, chacun des recours formés par la requérante contre les jugements des 23 juillet 2013 et 21 août 2013 a été jugé par le tribunal départemental compétent dans un délai de cinq jours à partir de la date de l’introduction dudit recours (paragraphes 8, 14, 15 et 21 ci-dessus). Ce délai n’apparaît pas excessif en soi (voir, par exemple l’affaire Toma c. Roumanie , n o 42716/02, § 76, 24 février 2009, où la Cour a considéré qu’un délai de vingt-deux jours pour le jugement d’un recours n’était pas excessif en soi).

Cela étant, la Cour rappelle qu’une appréciation de la durée du délai à la lumière des circonstances de l’espèce s’impose ( R.M.D. c. Suisse , 26 septembre 1997, § 42, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VI). À cet égard, elle constate qu’en l’occurrence les autorités internes ont agi avec diligence dans l’examen des recours de l’intéressée : en effet, dès qu’elles ont été informées des recours de la requérante, les autorités ont transféré le dossier de l’affaire à l’instance compétente, qui les a mis à l’ordre du jour et a fixé rapidement des dates d’audience (paragraphes 9 et 16 ci-dessus ; voir, pour une situation différente, Toma , précité, § 76, où il a fallu sept jours pour l’enregistrement du recours du requérant auprès du tribunal compétent).

A la lumière de l’ensemble des circonstances de l’espèce, la Cour estime que le tribunal départemental a statué à chaque fois « à bref délai » sur les recours de la requérante contestant les jugements prolongeant sa détention provisoire. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 8 février 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président