CtEDO 16.01.2018 AI

LUNGU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
16.01.2018
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
LUNGU c. ROUMANIE (CtEDO, 2018)
HUDOC · oficial

Cererea nr. 65556/13

Ana LUNGU

împotriva Românei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședință pe 16 ianuarie 2018 într-un comitet alcătuit din:

Paulo Pinto de Albuquerque,

președinte,

Egidijus Kūris,

Iulia Motoc,

judecători,

și Andrea Tamietti,

grefier adjoint de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă pe 8 octombrie 2013,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate în răspuns de reclamantă,

După deliberare, pronunță decizia ce urmează:

1.

Reclamanta, Doamna Ana Lungu, este o cetățeană română născută în 1961 și rezidând la București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de Doamna E. Niță, avocat la București.

2.

Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agenta sa, Doamna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

A.

Circumstanțele cauzei

3.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Plasarea reclamantei în arest preventiv

4.

Pe 19 aprilie 2013, procuratura lângă tribunalul de primă instanță din București («procuratura») a inițiat o urmărire penală împotriva reclamantei pentru fraude cu pagube pentru o societate comercială (delapidare) și falsuri.

5.

La cererea procuraturii, printr-o hotărâre definitivă din 27 mai 2013, tribunalul județean din București («tribunalul județean») a ordonat plasarea reclamantei în arest preventiv. Referindu-se la art. 148 § 1 f) din codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor («CPP»), tribunalul a considerat că această măsură era necesară atât din cauza existenței unor indicii că reclamanta comisese infracțiunile pentru care era acuzată, cât și din cauza pagubei foarte mari cauzate de activitatea frauduloasă exercitată aproximativ patru ani.

6.

Printr-o hotărâre din 24 iunie 2013, tribunalul județean a prelungit arestul preventiv al reclamantei din 26 iunie la 24 iulie 2013.

2.

Prelungirea arestului preventiv al reclamantei din 25 iulie la 23 august 2013

7.

La cererea procuraturii, printr-o sentință din 23 iulie 2013, tribunalul de primă instanță a prelungit arestul preventiv al reclamantei pentru treizeci de zile, și anume din 25 iulie la 23 august 2013.

8.

Pe 24 iulie 2013, reclamanta a format un recurs împotriva acestei sentințe. Potrivit celei de-a doua propoziții a articolului 159 § 8 din CPP (§27 mai jos), recursul împotriva sentinței care prelungea arestul preventiv trebuia să fie examinat de tribunalul județean înainte de expirarea perioadei de arest anterior ordonată, și anume înainte de 24 iulie 2013 la miezul nopții (§6 mai sus).

9.

În aceeași zi, dosarul cauzei a fost trimis tribunalului județean unde a fost repartizat unei formații de judecată. Data audierii a fost fixată pentru luni 29 iulie 2013, prima zi de audiență prevăzută pentru examinarea recursurilor în materie de arest preventiv, potrivit programului de lucru al tribunalului județean.

10.

Pe 24 iulie 2013 la miezul nopții, durata arestului preventiv anterior ordonat împotriva reclamantei a expirat (§6 mai sus).

11.

Pe 25 iulie 2013, reclamanta a fost informată cu privire la data audierii.

12.

Zilele de 27 și 28 iulie 2013 erau zile nelucrătoare.

13.

Reclamanta a cerut tribunalului să constate încetarea de drept a arestului preventiv. Ea susținea că termenul de examinare a recursului impus de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP, și a cărui caracter imperativ fusese constatat de decizia nr. 25/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție («decizia nr. 25/2008» și «Înalta Curt»), (§29 mai jos) nu fusese respectat în cauza de față.

14.

Printr-o hotărâre din 29 iulie 2013, tribunalul județean a respins recursul reclamantei și a confirmat bunul-fond al sentinței din 23 iulie 2013 (§7 mai sus). De asemenea, a respins cererea reclamantei de a constata încetarea de drept a măsurii de arest preventiv. El a estimat că nici art. 140 din CPP (§27 mai jos), nici decizia nr. 25/2008 (§29 mai jos) nu menționau că o asemenea decizie era obligatorie în caz de nerespectare a acestui termen. El a adăugat că arestul preventiv avea ca fundament legal sentința contestată care prelungea măsura de arest preventiv (§7 mai sus).

3.

Eliberarea reclamantei

15.

Pe 20 august 2013, procuratura a cerut tribunalului de primă instanță să prelungească arestul preventiv al reclamantei. Printr-o sentință din 21 augusztus 2013, bazând pe art. 148 § 1 f) din CPP, tribunalul de primă instanță a prelungit arestul preventiv al reclamantei din 24 august la 22 septembrie 2013, cu motivația că existau indicii ale unui risc de recidivă și de tulburări la ordinea publică în caz de eliberare. În aceeași zi, reclamanta a format un recurs împotriva acestei sentințe.

16.

Pe 22 august 2013, dosarul cauzei a fost transmis tribunalului județean și repartizat unei formații de judecată. Ședința a fost fixată pentru 26 august 2013.

17.

Pe 23 august 2013, avocatul reclamantei a fost informat cu privire la data audierii, reclamanta a primit o notificare de prezență și formația de judecată a fost stabilită.

18.

Pe 23 august 2013 la miezul nopții, durata arestului preventiv anterior ordonat împotriva reclamantei a expirat (§7 mai sus).

19.

Zilele de 24 și 25 august 2013 erau zile nelucrătoare.

20.

Cu ocazia audierii din 26 august 2013, reclamanta a observat, pe de o parte, că arestul preventiv al său a încheiat de drept pe 23 august 2013, dat fiind că termenul imperativ prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 CPP (§27 mai jos) nu fusese respectat, și pe de altă parte, că nu existau motive care să justifice menținerea ei în arest preventiv.

21.

Printr-o hotărâre din 26 august 2013, tribunalul județean a judecat mai întâi, cu majoritate de voturi, că nerespectarea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP pentru judecarea recursului nu era menționată în mod expres de art. 140 din CPP în rândul cazurilor în care o măsură provizorie înceta de drept. El a observat, de asemenea, că, deși în decizia nr. 25/2008 (§29 mai jos), Înalta Curt observase caracterul imperativ al termenului sus-menționat, ea nu indicase nicio sancțiune pentru nerespectarea acestui termen. De aceea, tribunalul județean a respins acest mijloc de recurs al reclamantei.

22.

Tribunalul județean a judecat apoi că, potrivit elementelor de probă din dosar, nu mai existau în cauza de față motive care să justifice arestul preventiv al persoanei în cauză și a ordonat eliberarea sa imediată. El a explicat că, deși existau indicii care tindeau să dovedească că reclamanta putea comite infracțiunea de fraude împotriva unei societăți comerciale, nu rezulta din dovezi că în prezent, eliberarea sa putea constitui o tulburare a ordinii publice. De aceea, tribunalul județean a anulat sentința din 21 august 2013 (§15 mai sus) și a ordonat înlocuirea măsurii de arest preventiv cu interzicerea de a ieși din țară.

23.

Într-o opinie separată, unul din judecătorii formației de judecată a expus că nerespectarea termenului prevăzut de art. 159 § 8 din CPP trebuia să conducă la încetarea de drept a măsurii de arest preventiv, dat fiind caracterul imperativ al acestuia.

24.

Pe 26 august 2013, reclamanta a fost eliberată.

4.

Alte fapte relevante pentru cauză

25.

Între timp, Inspecția Judiciară a Consilului Superior al Magistraturii («CSM») a realizat un control tematic care vizea verificarea respectării termenelor prevăzute în CPP pentru procedurile privind arestul preventiv. Acest control viza activitatea Înaltei Curți și a altor instanțe judiciare naționale pentru perioada din ianuarie 2011 la septembrie 2012. Rezultatele acestui control au fost prezentate într-un raport aprobat de CSM pe 12 februarie 2013.

26.

Potrivit concluziilor raportului în cauză, existasesesereau situații izolate în care recursurile împotriva sentințelor care prelungeau arestul preventiv fuseseră examinate după expirarea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP (§27 mai jos). Potrivit Inspecției Judiciare, această practică nu respecta dispoziții deciziei nr. 25/2008 a Înaltei Curți (§29 mai jos). Privitor la efectele deciziei nr. 25/2008, raportul a indicat că, deși la o anumită epocă era constatată o practică divergentă la nivel de anumite instanțe, în prezent, după o nouă analiză a practicii în materie, putea fi concluzionat că omiterea de a studia recursul în termenul sus-menționat, din punct de vedere procedural, nu era de natură să conducă la încetarea de drept a măsurii privative de libertate. Această concluzie era justificată de faptul că o asemenea consecință nu era prevăzută nici de lege, nici indicată în mod explicit sau sugerat de Înalta Curt în decizia nr. 25/2008.

B.

Dreptul și practica internă relevante

1.

Dreptul intern relevant

27.

Articolele din CPP, după cum era în vigoare la momentul faptelor, erau formulate după cum urmează în părțile lor relevante în cauza de față:

art. 140 – încetarea de drept a măsurilor preventive

«(1) Măsurile preventive încetează de drept:

a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare sau la expirarea termenului prevăzut de art. 160b § 1, dacă tribunalul nu a procedat la examinarea legalității sau bunului-fond al arestului preventiv în termenul respectiv;

(...).»

art. 159 – procedura de prelungire a arestului preventiv în cursul urmăririi penale

«(...)

(8) Sentința (...) care prelungește arestul poate fi contestată printr-un recurs de procuror și de inculpat, în termen de douăzeci și patru de ore de la pronunțare, pentru persoanele prezente, sau de la comunicare, pentru persoanele absente. Recursul este judecat înainte de expirarea duratei arestului preventiv anterior ordonat sentinței contestate.

(9) Recursul format împotriva sentinței care a ordonat prelungirea arestului preventiv nu este suspensiv de execuție.

(...).»

art. 160b - controlul arestului preventiv al inculpatului [în cursul] procedurii de judecată

«(1) În cursul procedurii de judecată, tribunalul verifică în mod regulat, dar cel puțin la fiecare șaizeci de zile, legalitatea și bunul-fond al arestului preventiv.»

28.

Potrivit articolului 204 § 5 al noului cod de procedură penală (în continuare, «NCPP»), în vigoare din 1 februarie 2014, doar recursul formulat de procuror împotriva unei sentințe care respingea propunerea procuraturii de prelungire a arestului preventiv trebuie examinat înainte de expirarea duratei măsurii preventive anterior ordonată. Potrivit articolului 204 § 4 din NCPP, recursul împotriva unei sentințe care prelungea măsura preventivă trebuie studiat în termen de cinci zile de la data înregistrării acestuia.

2.

Jurisprudența internă relevantă

29.

Înalta Curt a fost sesizată de procurorul general cu un recurs în interesul legii pentru a decide cu privire la aplicarea și interpretarea celei de-a doua propoziții a articolului 159 § 8 din CPP. Printr-o decizie nr. 25/2008, publicată în Monitorul Oficial din 3 iunie 2009, Înalta Curt a hotărît după cum urmează:

«Dispoziții articolului 159 alineatul (8) cea de-a doua propoziție din codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul următor:

30.

Din exemplele de jurisprudență versate în dosar de Guvern rezultă că, în practica Înaltei Curți, depășirea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP nu a antrenat încetarea de drept a măsurii de arest preventiv. Astfel, într-o hotărâre din 4 noiembrie 2013, Înalta Curt a judecat după cum urmează:

«Conform articolului 140 alineatul 1 litera a) din codul de procedură penală, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau de organele judiciare sau la expirarea termenului prevăzut de art. 160b alineatul 1, dacă tribunalul nu a verificat în termenul respectiv legalitatea și bunul-fond al măsurii.

Privitor la inculpatul S.D., din documentele dosarului rezultă că tribunalul a examinat măsura de arest preventiv înainte de expirarea acestei măsuri, de sorte că nu poate fi concluzionat că a încheiat de drept.

Încetarea de drept a măsurii de arest preventiv ar fi avut loc în ipoteza în care sentința care a examinat cauza în primă instanță ar fi respins propunerea procuraturii de prelungire a măsurii și recursul ar fi fost judecat după expirarea duratei anterior stabilite, dat fiind că doar o măsură în curs de valabilitate la momentul examinării sale poate fi prelungită.

De aceea, nici dispoziții articolului 140 alineatul 1 litera a) din codul de procedură penală nici decizia nr. 25/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nu sunt aplicabile în cauza de față.»

31.

În practica instanțelor judiciare naționale, anumite tribunale constataseseseseseți încetarea de drept a arestului preventiv ca efect al depășirii termenului prevăzut de art. 159 § 8, cea de-a doua propoziție din CPP (de exemplu, o decizie din 15 iulie 2009 a curții de apel Târgu-Mureș și o sentință din 5 martie 2010 pronunțată cu majoritate de voturi a curții de apel Brașov).

32.

Invocând art. 5 § 1 c) al Convenției, reclamanta se plânge că arestul preventiv din 25 la 29 iulie și din 24 la 26 august 2013 era lipsit de bază legală, dat fiind că recursurile sale formate împotriva sentințelor care prelungeau această măsură nu fuseseră judecate în termenul prevăzut de dreptul intern.

33.

Pe baza articolului 5 § 4 al Convenției, se plânge că recursurile sale împotriva sentințelor din 23 iulie și 21 august 2013 ale tribunalului de primă instanță nu fuseseră judecate în termen scurt.

A.

Motiv de plângere bazat pe art. 5 § 1 c) al Convenției

34.

Reclamanta se plânge că arestul preventiv din 25 la 29 iulie și din 24 la 26 august 2013 era lipsit de bază legală. Ea invocă art. 5 § 1 c) al Convenției formulat după cum urmează:

«Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertate, decât în următoarele cazuri și potrivit căilor legale:

(...)

c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspiciona că a comis o infracțiune sau când există motive rezonabile de a crede în necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia.»

1.

Argumentele părților

a)

Guvernul

35.

Guvernul indică că, în virtutea dreptului intern și a jurisprudenței instanțelor judiciare naționale, nerespectarea cererii procedurale fixate de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP nu antrenau încetarea de drept a măsurii privative de libertate (paragrafele 27, 29 și 30 mai sus). El explică că scopul deciziei nr. 25/2008 era asigurarea celeritații procedurii relative la prelungirea arestului preventiv.

b)

Reclamanta

36.

Reclamanta susține că a fost ilegal deținută dat fiind că, potrivit ei, măsura de arest preventiv încetase de drept, din faptul că tribunalul județean nu respectase termenul imperativ prevăzut de art. 159 § 8 din CPP. Ea estimează că nu i se poate opune omiterea autorităților interne de a indica sancțiunea care trebuie aplicată în caz de nerespectare a acestui termen și susține că există o jurisprudență divergentă la nivel de instanțe naționale privitor la consecințele nerespectării acestui termen.

2.

Aprecierea Curții

37.

Curtea se referă la principiile aplicabile în materie de regularitate a unui arest preventiv așa cum au fost prezentate în cauza Mooren c. Germania ([Marea Cameră], nr. 11364/03, §§ 72 la 81, 9 iulie 2009). Ea amintește că pentru a satisface cerința de regularitate, o detenție trebuie să aibă loc «potrivit căilor legale», adică trebuie să fie conformă normelor substantive cât și procedurale ale dreptului intern (Del Río Prada c. Spania [Marea Cameră], nr. 42750/09, § 125, CEDO 2013).

38.

În cauza de față, Curtea observă mai întâi că arestul preventiv al persoanei în cauză a fost prelungit în conformitate cu dreptul intern pentru a acoperi perioadele în cauză. Într-adevăr, în cauza de față, printr-o sentință din 23 iulie 2013, tribunalul de primă instanță a prelungit arestul preventiv al reclamantei din 25 iulie la 23 august 2013, sentință al cărei bunul-fond a fost confirmat cu apel al persoanei în cauză (paragrafele 7 și 14 mai sus). De asemenea, printr-o sentință din 21 august 2013, tribunalul de primă instanță a prelungit plasarea în arest preventiv a reclamantei, care expira pe 23 august 2013, pentru o durată de treizeci de zile, și anume până pe 22 septembrie 2013 (§15 mai sus; a se vedea, a contrario, G.K. c. Polonia, nr. 38816/97, § 76, 20 ianuarie 2004, unde Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 1 cu motivul că autoritățile omiseseră de a cere prelungirea unui ordin de arest în termenul acordat de lege). Arestul preventiv pentru perioadele litigioase a fost prin urmare ordonat de tribunale a căror competență în materie nu este contestată în cauza de față. Deciziile acestor tribunale erau fundateîn fapt și drept (paragrafele 14 și 15 mai sus).

39.

Apoi, cu apel al reclamantei, printr-o hotărâre definitivă din 26 august 2013, tribunalul județean a anulat sentința care ordonase plasarea reclamantei în arest și a înlocuit măsura de arest cu interzicerea de a ieși din țară (§22 mai sus). De aceea, reclamanta a fost eliberată în aceeași zi (§24 mai sus).

40.

Curtea observă că, potrivit articolului 159 § 9 din CPP (§27 mai jos), recursul format împotriva deciziei care prelungea arestul preventiv nu era suspensiv de execuție. Rămâne deci de determinat dacă, potrivit dreptului intern, faptul că tribunalul județean nu examinase recursurile reclamantei împotriva sentințelor din 23 iulie și 21 august 2013 în termenul prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP, și anume înainte de «expirarea duratei arestului preventiv anterior ordonat sentinței contestate», afectase legalitatea detenției reclamantei.

41.

La această privință, Curtea constată că nicio dispoziție legală internă nu indica în mod expres că nerespectarea acestui termen antrenau încetarea de drept a măsurii de arest preventiv (§27 mai sus). De asemenea, observă că decizia Înaltei Curți nr. 25/2008 nu menționa că o asemenea încetare de drept era obligatorie. Decizia în cauză se limita de fapt la sublinierea caracterului imperativ al obligației procedurale fixate de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP (§29 mai sus). De altfel, jurisprudența cu larg majoritate în materie și mai ales cea din perioada în care cauza reclamantei a fost judecată, interpreta dispoziții legale în lumina deciziei nr. 25/2008 ca neimpunând încetarea de drept a măsurii preventive în caz de nerespectare a termenului prevăzut de această dispoziție (paragrafele 26 și 30 mai sus). De altfel, Înalta Curt a explicat în care caz, diferit în raport cu al reclamantei, nerespectarea termenului sus-menționat putea conduce la încetarea de drept a arestului preventiv (§30 mai sus).

42.

Este adevărat că, la o perioadă anterioară celei în care cauza reclamantei a fost hotărâtă, anumite instanțe interne au judecat că nerespectarea termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP antrenau încetarea de drept a măsurii de arest preventiv (§31 mai sus). Cu toate acestea, Curtea amintește că posibilitatea divergenței de jurisprudență este în mod natural inerentă oricărui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra resortului lor teritorial și consideră că nu există elemente suficiente pentru a stabili că în cauza de față exista în jurisprudența instanțelor interne o «divergență profundă și persistentă» de natură a fi susceptibilă de a leza principiul securității juridice (a se vedea principiile generale expuse în Paroisse Gréco-Catholique Lupeni și alții c. România [Marea Cameră], nr. 76943/11, § 116 b) și e), CEDO 2016 (extrase)). De altfel, Curtea observă că sistemul judiciar român a luat măsuri rapide și a fost capabil să pună capăt acestei jurisprudență divergente, prin instrumentele care vizeau studierea și monitorizarea practicii diferitelor instanțe (§26 mai sus) – chiar înainte ca cauza reclamantei să fie judecată – și mai ales prin practica unitară a celei mai înalte instanțe a țării, și anume Înalta Curt – care s-a pronunțat în materie pe 4 noiembrie 2013, câteva luni după adoptarea deciziilor contestate de reclamantă (§30 mai sus).

43.

Curtea consideră deci că nu este stabilit că dreptul intern prevedea încetarea de drept a unui arest preventiv în caz de nerespectare a termenului prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP. Nu consideră nici stabilit că dispoziții legale în materie nu defineau clar condițiile privării de libertate sau că aplicarea lor nu era previzibilă.

44.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamanta a fost privată de libertate «potrivit căilor legale» în sensul paragrafului 1 al articolului 5 al Convenției. Rezultă că acest motiv de plângere este manifestă rău fondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

B.

Motiv de plângere bazat pe art. 5 § 4 al Convenției

45.

Reclamanta susține că tribunalul județean nu a pronunțat «în termen scurt» pe recursurile sale împotriva sentințelor din 23 iulie și 21 august 2013 ale tribunalului de primă instanță. Ea invocă art. 5 § 4 al Convenției, formulat după cum urmează:

«Orice persoană privată de libertate prin arrestare sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în termen scurt cu privire la legalitatea detenției și să ordone eliberarea dacă detenția este ilegală.»

1.

Argumentele părților

a)

Guvernul

46.

Guvernul susține că recursurile împotriva sentințelor care prelungeau arestul preventiv au fost judecate în cauza de față cu celeritatea cerută de jurisprudența Curții în materie.

b)

Reclamanta

47.

Reclamanta susține că termenul prevăzut de cea de-a doua propoziție a articolului 159 § 8 din CPP ar fi trebuit respectat.

2.

Aprecierea Curții

48.

Curtea se referă la principiile deja bine stabilite de jurisprudența sa pentru aprecierea termenului scurt al unui recurs privind regularitatea detenției (a se vedea, de exemplu, Mooren, sus-citat, § 106, și Rehbock c. Slovenia, nr. 29462/95, § 84, CEDO 2000-XII). Ea amintește că atunci când arestul preventiv a fost ordonat de tribunalul competent, după cum este cazul în cauza de față, cerința «termenului scurt» în procedura de recurs prevăzută de legea internă este mai puțin strictă (Starokadomski c. Rusia, nr. 42239/02, § 80, 31 iulie 2008).

49.

Curtea observă că în cauza de față, fiecare din recursurile formate de reclamantă împotriva sentințelor din 23 iulie 2013 și 21 august 2013 a fost judecat de tribunalul județean competent în termen de cinci zile de la data introducerii recursului (paragrafele 8, 14, 15 și 21 mai sus). Acest termen nu pare excesiv în sine (a se vedea, de exemplu, cauza Toma c. România, nr. 42716/02, § 76, 24 februarie 2009, unde Curtea a considerat că un termen de douăzeci și doi de zile pentru judecarea unui recurs nu era excesiv în sine).

50.

Cu toate acestea, Curtea amintește că o apreciere a duratei termenului în lumina circumstanțelor cauzei de față se impune (R.M.D. c. Elveția, 26 septembrie 1997, § 42, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VI). La această privință, constată că în circumstanțele de față autoritățile interne au acționat cu diligență în examinarea recursurilor persoanei în cauză: într-adevăr, de îndată ce au fost informate de recursurile reclamantei, autoritățile au transferat dosarul cauzei la instanța competentă, care le-a pus în ordinea de zi și a fixat rapid date ale audierii (paragrafele 9 și 16 mai sus; a se vedea, pentru o situație diferită, Toma, sus-citat, § 76, unde a fost nevoie de șapte zile pentru înregistrarea recursului reclamantului în fața tribunalului competent).

51.

În lumina întregului ansamblu al circumstanțelor cauzei de față, Curtea estimează că tribunalul județean s-a pronunțat de fiecare dată «în termen scurt» pe recursurile reclamantei contestând sentințele care prelungeau arestul preventiv al acesteia. Rezultă că acest motiv de plângere este manifestă rău fondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Redactat în limba franceză apoi comunicat în scris pe 8 februarie 2018.

Andrea Tamietti

Paulo Pinto de Albuquerque

Grefier adjoint

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă