TACHE c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

06.12.2016

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

TACHE c. ROUMANIE (CtEDO, 2016)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 58925/12 Emilia Gina TACHE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 6 decembrie 2016 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 4 septembrie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Emilia Gina Tache, este o resortisantă română născută în 1975 și rezidentă în Iași. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul I.N. Nechita, avocat la Iași. A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 februarie 2012, Parchetul din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție a deschis împotriva reclamantei urmărirea penală a șefului corupției pasive și a utilizării datelor confidențiale pentru a aduce beneficii altora. Prin hotărârea din 2 martie 2012, tribunalul județ din București ( În cazul în care reclamantul a fost reținut temporar pentru o perioadă de douăzeci și nouă de zile, această măsură a fost prelungită de tribunalul departamental până la 29 aprilie 2012. În aceeași zi, DNA a solicitat tribunalului departamental să constate încetarea dreptului de detenție provizorie a recurentei, să revoce această măsură, urmăririle penale s-au încheiat și, în consecință, eliberarea imediată a recurentei. Această cerere a fost înregistrată la rolul Tribunalului departamental la 19 aprilie 2012. Printr-o hotărâre definitivă din 20 aprilie 2012, tribunalul departamental a constatat că procedurile penale împotriva recurentei încetaseră de la 18 aprilie 2012 și a revocat măsura de detenție provizorie; recurenta a fost eliberată în aceeași zi. 10. Recurenta nu a sesizat instanțele interne cu privire la o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul pe care consideră că l-a suferit ca urmare a detenției sale în perioada 18-20 aprilie 2012, ilegală în ochii săi. Dreptul și practica internă relevante la art. 504 din Codul de procedură penală (denumit în continuare CPP) În ceea ce privește hotărârea Curții Constituționale privind interpretarea acesteia, Curtea Constituțională este expusă în Hotărârea Oprea c. România 26765/05, §§ 10-11, 10 decembrie 2013) și Visan c. România 15741/03, § 17-18, 24 aprilie 2008).art. 504 din CPP prevede că, pentru a putea da naștere la despăgubiri, privarea sau restricția ilegală de libertate trebuie să fi fost constatată, după caz, printr-o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, printr-un refuz sau printr-o decizie a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate. Practica internă relevantă, la care face trimitere guvernul, referitoare la aplicarea directă de către instanțele române a dispozițiilor constituției și ale art. 5 alin. (5) din Convenție în proceduri inițiate pentru obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în timpul privărilor de libertate considerate ilegale, este descrisă în cauza Dragomir c. România ((dec.) n 59064/11, § 10-14, 3 iunie 2014). GRIEF 13. Invocând art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție, recurenta se plângea că a fost menținută în detenție în perioada 18-20 aprilie 2012. ÎN Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și reținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau dacă există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după executarea acesteia. 15. Guvernul ridică o excepție de neobosire a căilor de atac interne, întrucât recurenta ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne cu privire la o acțiune în despăgubire a prejudiciului pretins, fie în temeiul articolului 504 din CPP, pe baza articolelor 1349-1395 din noul cod civil care reglementează răspunderea civilă delictală. Reflectând la exemplele de jurisprudență furnizate (punctul 12 de mai sus Dragomir, decizia menționată anterior, §§ 10-14), consideră că prezenta cauză este similară cu cauzele Dragomir menționate anterior și Hutanu c. România (dec.), 50858/09, 3 februarie 2015), în care Curtea ar fi ajuns la concluzia că acțiunea prevăzută la art. 504 din CPP, interpretată în lumina Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale (punctul 11 de mai sus). 504 din CPP nu constituia o acțiune efectivă în circumstanțele speciale ale speței. Aceasta adaugă că Ö nu a demonstrat, cu exemple suficiente în fața Curții, că această acțiune era sigură la data faptelor. Curtea susține că acțiunea în răspundere civilă delictală nu constituia nici o acțiune eficientă care să poată remedia situația sa și că nu a prezentat exemple de jurisprudență pentru a demonstra contrariul. 17. Curtea face referire la principiile generale în materie de epuizare a căilor de atac interne, astfel cum au fost citate recent în cauza . Gherghina c. România ((dec.) [GC], nr. 42219/07, § 83-89, 9 iulie 2015). Aceasta reamintește în special că art. 1 impune, de asemenea, ridicarea în fața organismului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le vor formula ulterior în fața acesteia (a se vedea Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], n 17153/11 și 29 altele, § 72, 25 martie 2014 și cauzele menționate anterior. 18. Curtea constată apoi că la art. 504 din CPP se prevede ca o condiție de admisibilitate a unei acțiuni în despăgubire că caracterul ilegal al privării de libertate în cauză a fost stabilit printr-o ordonanță sau o hotărâre în limita cazurilor bine definite (punctul 11 de mai sus). Or, în cauza Dragomir , Comisia a considerat că, având în vedere exemplele de jurisprudență prezentate de guvern, o acțiune în despăgubire întemeiată pe art. 504 din CPP constituie o acțiune efectivă chiar și în cazul în care nu există nicio constatare formală a detenției (Dragomir, decizia menționată anterior, § 27 și 28). Curtea nu vede în speță niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. Într-adevăr, exemplele de jurisprudență prezentate au demonstrat că a existat o tendință a instanțelor interne de a interpreta art. 504 din CPP, și chiar direct la art. 5 alineatul (5) din Convenție, pentru a acoperi lacunele CPP și pentru a se conforma astfel Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale ( Dragomir, decizia menționată anterior, § 28, și Hutanu, decizia menționată anterior, § 27. Pe de altă parte, exemplele concrete de jurisprudență de care dispune Curtea Decizia menționată anterior, §§ 12-14) și sunt, prin urmare, contemporane cu faptele cauzei. În cele din urmă, trebuie remarcat faptul că, în cazul în care există o îndoială cu privire la eficacitatea unei acțiuni interne, aceasta se referă la un punct care trebuie supus instanțelor interne (Roseiro Bento c.Portugalial (dec.), n 29288/02, 30 noiembrie 2004, și Kirilov c. Bulgaria (dec.), n 15158/02, 29 aprilie 2008).În consecință, Curtea consideră că aceasta ar fi trebuit să exercite această cale de acțiune în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. 20. Prin urmare, Curtea salută excepția din partea guvernului și respinge cererea de neobosire a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 ianuarie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier Adjunct Președinte