PĂTULEANU ET AUTRES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

09.10.2018

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

PĂTULEANU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2018)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 22941/13 Victor Andrei PĂTULEANU împotriva României și alte trei cereri (a se vedea lista din anexă) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 9 octombrie 2018 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererile sus-menționate depuse la datele indicate în tabelul anexat, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, face următoarea decizie FACÂND lista reclamanților și detaliile relevante privind cererile sunt prezentate în tabelul din anexă. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele de afaceri în speță Toți reclamanții au făcut obiectul unor proceduri penale separate în urma cărora au fost condamnați pentru comiterea unor infracțiuni diferite. Reclamantul a fost condamnat în ultimă instanță pentru vătămare corporală gravă, în timp ce a fost achitat de același șef de către instanța din fond care a reținut un motiv penal, și anume legitimă apărare. În cazul în care instanța de primă instanță a considerat că răspunsul reclamantului a fost justificat și că a acționat pentru a evita un atac direct și grav împotriva sa, instanța de apel nu rețină această teză. Potrivit instanței de recurs, teza susținută inițial de solicitant, conform căreia a fost forțat să împingă victima pentru a putea părăsi locul, fusese infirmată de declarația de la . Pe baza faptelor reținute de prima instanță, instanța de recurs a analizat, de asemenea, capacitatea reclamantului de a se apăra împotriva atacului în cauză, care era cea a unei persoane în vârstă, bolnavă și în stare de ebrietate, și a constatat că reclamantul nu fusese victima niciunei vătămări grave în speță. În cele din urmă, după ce l-a auzit pe lai, ea a considerat că acesta ar fi putut evita confruntarea cu victima, dar că nu l-a făcut și a cauzat acesteia leziuni care au necesitat 70-80 de zile de îngrijire medicală. Procedura, care a dus la trei grade de jurisdicție, a început la 25 octombrie 2005 și s-a încheiat la 2 octombrie 2012. În cursul acestei proceduri, cauza a fost amânată de mai multe ori, dintre care aproximativ douăzeci și trei de ori la cererea reclamantului, fie pentru că a trebuit să angajeze un avocat, fie pentru că a fost absent în cadrul audierilor, precum și la cererea avocaților săi. Cererea nr 38671/13 (Danescu. România) Reclamanții au fost condamnați în ultimă instanță pentru furt după ce au fost achitați în primă instanță de același șef. Primii judecători consideraseră că faptul că, pentru reclamanții care au vândut un vehicul, de la cumpărătorii săi nu era, în sine, suficient pentru a-și atrage răspunderea penală pentru furt. Întrucât prețul vehiculului nu a fost achitat integral de cumpărători, Tribunalul de Primă Instanță a concluzionat că contractul de vânzare poate fi considerat ca fiind rezolvat și că bunul nu mai este în posesia legitimă a cumpărătorilor. După ce i-a ascultat pe reclamanți, instanța de apel a considerat că avansul plătit de cumpărători le atribuia posesia legitimă a vehiculului în cauză și a reamintit faptul că actul de proprietate asupra zborului constă în scăderea frauduloasă a unui bun deținut sau deținut în mod legitim de alții. Comisia a considerat că, în speță, cumpărătorii care au dobândit posesia vehiculului ca urmare a încheierii unui contract civil valabil, scăderea de către reclamanți a proprietății respective a răspunderii penale pentru furt. Cererea nr. 55485/13 (Davidescu c. România) Recurenta a fost condamnată în ultimă instanță a șefului denunțării calomnioase după un verdict din prima instanță. Tribunalul de Primă Instanță a hotărât că faptul, pentru reclamantă, că a denunțat furtul anumitor documente de către victimă în lipsa confirmării furtului respectiv printr-o hotărâre judecătorească nu își asumă răspunderea penală. Instanța de apel a amintit că o declarație putea fi calificată drept calomnioasă dacă se referea la un fapt real prezentat în mod inexact, care ar putea, ca în speță, să dea vina pe persoana vizată de sancțiuni judiciare. După ședința recurentei, Comisia a hotărât că, cu mult înainte de judecarea cauzei, a fost pronunțat un refuz împotriva victimei în legătură cu faptele denunțate de aceasta și că, în aceste condiții, acuzația formulată de aceasta avea un caracter mincinos, justificând condamnarea sa. Cererea nr. 523/16 (Cocea c. România) Recurentul, ofițer de poliție, este condamnat de instanța de apel pentru comportament abuziv față de o persoană terță după ce a fost achitat de același șef de către instanța de primă instanță. Potrivit primelor judecători, faptul că reclamantul a folosit o forță moderată pentru a expulza victima secției de poliție ca urmare a refuzului acesteia de a părăsi locul și de a deroga de la ordinele ofițerilor de poliție prezenți, provocând acesteia leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijire în conformitate cu un certificat medico-legal, a intrat în cadrul limitele acceptabile și rezonabile ale exercitării autorității de la: stat Instanța de apel, după audierea victimei și după ce i-a dat reclamantului posibilitatea de a fi ascultat, a considerat că acesta ar fi trebuit să aleagă o alternativă mai eficientă și mai sigură, astfel încât să nu provoace leziuni victimei. Pentru a ajunge la această concluzie, s-a bazat pe declarația victimei, adunată la apel, și pe certificatul medical, care confirma declarația lui H.M., fiica victimei. În cele din urmă, aceasta a respins declarația făcută în fața primilor judecători de către colegul reclamantului, ofițer de poliție P.G., deoarece acesta fusese condamnat pentru fals în scris după falsificarea semnăturii victimei pe procesul-verbal al amenzii pe parcursul aceluiași incident. Dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală (CPP) în vigoare înainte de 1 februarie 2014 de definire a domeniului de competență și de competență al instanțelor sesizate cu privire la o cale de atac sunt descrise în Hotărârea Găitanaru c. România 26082/05, §§ 17-18, 26 iunie 2012). 13. Dispozițiile relevante în speță ale noului CPP, intrat în vigoare la 1 În februarie 2014, sunt formulate astfel articolele 420 alineatele (5), (8) și (9) mai multe cuvinte: Instanța de apel Instanța de apel poate readministra dovezile care au fost administrate de prima instanță și poate, de asemenea, administra noi probe (...). Instanța de apel se referă la hotărârea atacată pe baza înscrisurilor din dosar (Lucrătorilor și materialului) (...). Instanța de apel se întemeiază pe înscrisurile din dosar (Lucrătorio și alții). ) și pe dovezile prezentate în fața ei. Pentru a se pronunța recursul, instanța de apel poate să procedeze, motivând-o, la o nouă interpretare a probelor. art. 421 Õ 2 anulează hotărârea primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre în conformitate cu normele privind examinarea acțiunii penale și a acțiunii civile cu ocazia hotărârii de fond; (...). Prin ordonanța de urgență a guvernului nr. 18/2016, intrată în vigoare la 23 mai 2016, textul următor a fost adăugat la art. 421 alineatul (2) litera (a) din CPP Instanța de apel preia din nou declarațiile [judecătorilor] care au întemeiat la data de executare pronunțate de prima instanță, dispozițiile articolelor 347 alineatul (7) - 383 alineatele (1) - (3) și (4) fiind aplicabile mutatis mutandis14. Dispozițiile și practica internă relevantă în materie de durată a procedurii sunt descrise în hotărârea Brudan c. România 75717/14, §§ 20-51, 10 aprilie 2018). GRIEFS 15. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, toți reclamanții se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil. 16. În cauza nr. 22941/13 (Patuleanu c. România), reclamantul denunță, de asemenea, durata excesivă a procedurii penale de care a făcut obiectul [art. 6 alineatul (1) din Convenție]. 17. Având în vedere similitudinea cererilor, Curtea consideră că este adecvat să se stabilească o legătură (art. 42 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). Griefs reieșit dintr-o lipsă de echitate a procedurilor 18. Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil și consideră că, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lor, instanțele de apel/recursul și-au pronunțat condamnarea penală în lipsa unei administrări directe a probelor, în timp ce instanțele de primă instanță le-au achitat pe baza acelorași elemente. Acestea sunt formulate astfel la art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui părți relevante în speță sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. 19. Guvernul consideră că toți reclamanții au beneficiat de un proces echitabil și susține că, spre deosebire de situația reținută de Curte în cauza Găitanaru c. România 26082/05, 26 iunie 2012), instanțele de ultimă instanță nu au fost obligate să procedeze la o nouă interpretare a mărturiilor administrate în primă instanță, ci au examinat numai chestiuni care aveau un caracter juridic predominant înainte de condamnarea reclamanților. 20. Curtea amintește că eligibilitatea probelor intră în prim-planul normelor dreptului intern (García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I), care este, în principiu, instanțelor naționale pe care trebuie să le aprecieze și pe care ea însăși are sarcina, conform Convenției, de a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, are un caracter echitabil (a se vedea, printre multe altele, Teixeira de Castro c. Portugalia. , 9 iunie 1998, § 34, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1998 IV). 21. Curtea constată, de asemenea, că normele de aplicare a articolului 6 din Convenia la procedurile de recurs depind de caracteristicile procedurii în cauză; trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul pe care îl joacă instana de apel în ordinea juridică naională ( Botten c. Norvegia, 19 februarie 1996, § 39, Rec., 1996 I). În special, atunci când o instanță de recurs este obligată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procedurii, să decidă cu privire la aceste chestiuni fără o apreciere directă a mărturiilor prezentate în persoană, fie de către pârâtul care susține că nu a comis actul considerat drept infracțiune (a se vedea, printre altele, Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, § 32, seria A n 134 Constantinescu c. România, n 28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII Dondarini c. San Marino, n 50545/99, § 27, 6 iulie 2004; și Igual Coll c. Spania, n 37496/04, § 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au depus în timpul procedurii și de declarațiile care doresc să dea o nouă interpretare (a se vedea, de exemplu, Dan c. Moldova, n 8999/07, § 30-35, 5 iulie 2011 Găitanaru, citată anterior, §§ 29-36; și Hogea c. România, n 31912/04, §§ 49-54, 29 octombrie 2013). Într-adevăr, chiar dacă este în principiu responsabilitatea instanței naționale de a decide cu privire la necesitatea sau la oportunitatea de a cita un martor, circumstanțele excepționale pot determina Curtea să încheie în mod incompatibil cu art. 6 din Convenția de neaudiție a unei persoane ca martor (a se vedea, printre multe altele, Bricmont c. Belgia , 7 iulie 1989, § 89, seria A n 158, și Lazu c. Moldova , n 46182/08, § 34, 5 iulie 2016 22. În alte cauze românești, Curtea a statuat că condamnarea reclamanților de către instanța de recurs a avut loc numai după ce a fost interpretat un aspect de drept și că instanțele naționale nu au adus atingere unor elemente care ar fi permis să se presupună că o nouă audiere a martorilor ar fi fost utilă. În aceste cazuri, reclamanții au avut posibilitatea de a fi audiați și de a-și prezenta argumentele în fața instanței de apel (Leș c. România (dec.) [Comitation], n 28841/09, § 18-22, 13 septembrie 2016 și Mujea c. România (dec.) [Comitetul], nr. 68964/13, § 22 25, 28 noiembrie 2017 23. În acest caz, Curtea constată că competența instanțelor de apel/recurs nu era limitată la problemele de drept și că procedura aplicabilă în cadrul exercitării acestei căi de atac era o procedură completă care urma aceleași norme ca și o procedură pe fond. Astfel, instanța de recurs putea decide fie să confirme executarea reclamanților pronunțați de instanțele inferioare, fie să îi declare vinovați în urma unei evaluări complete a problemei vinovăției sau a inocenței celor interesați, prin administrarea, dacă este cazul, a unor noi mijloace de probă (Danila c. România, nr. 53897/00, § 38, 8 martie 2007 Găitanaru , citată anterior, § ; și Marius Dragomir c. România , n 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015). 24. Curtea constată că, în cauzele în cauză, instanțele de ultimă instanță au inversat verdictele pronunțate de instanțele de fond și au apreciat problema vinovăției reclamanților după ascultarea lor în persoană (punctele 5, 7 și 9 Mai sus) sau după ce le-a dat posibilitatea de a fi audiați și de a-și exprima argumentele (punctul 11 de mai sus). Din acest punct de vedere, Comisia observă că prezentele cauze diferă de cazurile în care condamnarea este pronunțată fără a fi judecată directă de mărturiile prezentate în persoană de inculpați (a se vedea, de exemplu, Constantinescu, citată anterior, punctul 58 25). Curtea arată apoi că, în fiecare dintre cauze, instanțele de recurs au pronunțat verdicte de condamnare după ce au interpretat noțiunile de drept penal sau elementele constitutive ale infracțiunilor. 26. Ea observă și, în cauza nr. 22941/13 (Patuleanu c. România ), gestul de apărare al reclamantului nu ar intra, potrivit instanței de apel, în cadrul auto-apărării, având în vedere capacitatea acestuia de a se apăra împotriva unei victime în vârstă și în stare de ebrietate și a unor leziuni destul de grave ale acesteia (punctul 5 de mai sus). 27. În cauza nr 38671/13 (Danescu c. România ), deținerea vehiculului de către persoanele care au semnat un compromis de vânzare asupra acestuia a fost considerată de instanța de apel drept posesie legitimă, protejată de Codul penal în caz de furt. Prin urmare, scăderea frauduloasă a vehiculului de către solicitanți a fost considerată de către aceștia răspunderea penală a șefului de zbor (punctul 7 de mai sus). 28. 55485/13 (Davidescu c. România), faptul că reclamanta a denunțat anumite fapte care anterior au făcut obiectul unui refuz în favoarea victimei sa. În cele din urmă, în cauza nr. 523/16 ( Cocea c. România ), utilizarea forței de către solicitant, ofițer de poliție, pentru a expulza victima secției de poliție, ceea ce a cauzat leziuni, a fost calificată drept conducere abuzivă (punctul 11 de mai sus). 30. Curtea observă că în ultimele trei cazuri (n 38671/13, Danescu c. România 55485/13, Davidescu c. România și n 523/16, Cocea c. România ), instanțele de recurs nu au efectuat nici o nouă interpretare a faptelor, nici nu au dat o nouă conotație acțiunilor reclamanților. În ceea ce privește prima cauză (n 22941/13, Patuleanu c. România ) ia notă de faptul că, pe baza declarației reclamantului chiar făcută în fața instanței de recurs, a avut loc interpretarea noțiunii de legitimă apărare (punctul 5 de mai sus); a se vedea, în contradictoriu, Gaitanaru § 32-33. Curtea constată, de altfel, că existența faptelor reproșate reclamanților și a elementelor intenționate ale infracțiunilor au fost stabilite de instanțele de primă instanță (punctele 4, 6, 8 și 10 de mai sus). De asemenea, Curtea remarcă că, în afara primei cauze (n 22941/13, Patuleanu c. România ), în care interpretarea noțiunii de autoapărare a fost influențată de conținutul declarației reclamantului (punctul 5 de mai sus), în ultimele trei cauze instanțele de recurs s-au limitat numai la interpretarea juridică a chestiunilor de drept penal, cum ar fi legitimitatea unei posesiuni (punctul 7 de mai sus), prezumția de minciună în caz de necultivare a faptului că nu a fost săvârșită (punctul 9 de mai sus) sau limitele de utilizare a forței de către un ofițer de poliție (punctul 11 de mai sus). ; a se vedea, mutatis mutandis Leș, decizia menționată anterior, punctul 20 și Mujea, decizia menționată anterior, § 22.31. Pe de altă parte, Curtea constată că acest lucru nu se întâmplă decât după ce a respins concluziile instanțelor inferioare cu privire la aceste puncte de drept pe care instanțele de recurs le-au pronunțat cu privire la condamnarea penală a reclamanților (a se vedea, a contrario Gaitanaru , citată anterior, punctul 32). Or, Comisia subliniază în această privință că reclamanții, reprezentați de consiliile lor, nu au adus atingere faptului că o nouă audiere a martorilor ar fi fost utilă pentru clarificarea acestor puncte de drept. 32. În concluzie, având în vedere abordarea urmată de instanțele judecătorești de apel/de recurs în cauzele în speță și având în vedere procedurile luate în considerare în ansamblul lor, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a dreptului reclamanților la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Grief se bazează pe durata excesivă a procedurii 33. Reclamantul în cauza 22941/13 (Pătuleanu c. România ) se plânge, de asemenea, de durata excesivă a procedurii penale inițiate împotriva sa la 25 octombrie 2005 și închisă prin Hotărârea din 2 octombrie 2012 (punctul 5 de mai sus). 34. Guvernul arată că procedura în cauză nu a cunoscut perioade importante de inactivitate imputabile autorităților interne. Acesta susține că, în orice caz, durata procedurii în cauză nu a fost excesivă și a răspuns la cerința privind termenul rezonabil 35. Curtea amintește că durata procedurii în cauză nu a fost excesivă și a răspuns la cerința privind termenul rezonabil 35. (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, ê 67, CEDH 1999 II și Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH În speță, Curtea constată că procedura a durat șase ani, unsprezece luni și opt zile, pentru trei grade de jurisdicție. 37. Curtea consideră că, prin comportamentul său, reclamantul a contribuit la prelungirea duratei procedurii. Întradevăr, aceasta constată că acesta a fost la originea mai multor cereri de amânare a procedurii. : 23 de cereri de amânare au fost formulate în total, dintre care o parte de către reclamant însuși, în scopul de a angaja un avocat, și o altă parte de consilierea sa, pentru a nu putea să se prezinte la audieri, și că au fost decise mai multe amânări de încuviințare din cauza lipsei reclamantului (punctul 5 de mai sus, in fine) Comisia consideră că aceste amânări nu sunt imputabile statului și că durata generală a procedurii, având în vedere, de asemenea, comportamentul reclamantului, nu poate fi considerată excesivă. 38. Pe de altă parte, Curtea nu identifică perioade de inactivitate semnificative în desfășurarea procedurii (a se vedea, a contraro Cârstea și Grecu c. România, n 56326/00, § 42, 15 iunie 2006 și Marinice Tițian Popovici c. România , n 34071/06, § 28, 27 octombrie 2009) și consideră că durata acesteia, discutată în ansamblu, nu a încălcat cerințele de la termenul rezonabil de la art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Bâzgă c. România (dec.), nr. 34129/09, § 28-29, 17 decembrie 2013 și Farcaș și altele c. România , n 67020/01, § 31-33, 10 noiembrie 2005). 39. Prin urmare, Curtea este de părere că durata procedurii, examinată în ansamblu, nu identifică nicio aparență de depășire a termenului rezonabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție. 40. Prin urmare, această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște, să se alăture cererilor Declară cererile inadmisibile. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 8 noiembrie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Adjunct Președinte Anexă Lista reclamanților de interogare/ Data de introducere Cerere/ Data nașterii/Locul de reședință/ Reprezentant Decizia internă definitivă 22941/13 introdusă la 02/04/2013 Victor Andrei PÉTULEANU 17/11/1978 Vânju Mare Reprezentat de Raluca Maria Ticu Hotărârea din 2 octombrie 2012 a instanței judecătorești din Craiova du (recurs) Audivă în acțiune 38671/13 formulată de 07/06/2013 Nicolae DÃNESCU 04/07/1941 Ploiești Valentin Costin DÃNESCU 24/03/1974 Ploiești Reprezentați de Ion Ceapă Hotărârea din 13 decembrie 2012 a instanței de apel din Cluj (recursuri) În acțiune 55485/13 introdusă la 23/08/2013 Eli Elvira DAVIDESCU 23/09/1962 Craiova Hotărârea din 26 februarie 2013 a Tribunalului de apel din Craiova (recurs) Audivă în recurs 523/16 introdusă la 18/12/2015 Marius Lucian COCEA 21/04/1980 Horpaz reprezentat de Răzvan Cardonanu Hotărârea din 30 iunie 2015 a Curții Militare de Apel din București (appel)