AFFAIRE AKARSUBAȘI ET ALÇİÇEK c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19620/12) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care doi cetățeni ai acestui Stat, d-l Mehmet Akarsubașı și d-l Yalçın Alçiçek („reclamanții"), au sesizat Curtea la 26 martie 2012 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați de Me S. Aracı Bek și T. Bek, avocate la Adana. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia.

În fața Curții, reclamanții se plângeau de faptul că li s-au dat amenzi pentru că au atârnat o pancartă de grevă pe zidul unui liceu. Ei susțin la aceasta o încălcare a dreptului lor la libertatea de reunire, garantat de art. 11 din Convenție.

La 11 septembrie 2015, pretenția derivată din art. 11 din Convenție a fost comunicată Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru restul în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții. PE FAPTE I.

Funcționari de stat, ei sunt membri ai secției locale a Eğitim-Sen (Eğitim ve Bilim Emekçiler Sendikası, sindicatul angajaților din educație și știință). Confederația Kesk căreia îi este atașat Eğitim-Sen a apelat membrii ei la o zi de mobilizare națională la 21 decembrie 2011, pentru a protesta împotriva politicilor guvernului.

La 21 decembrie 2011, în contextul acestei zile de mobilizare națională, reclamanții au participat la o adunare organizată în fața unui liceu profesional situat la Adana. Cu această ocazie, au atârnat pe gardul exterior al instituției o pancartă de aproximativ un metru pe doi, purtând logo-urile Kesk și Eğitim-Sen și pe care se putea citi „Grevă în acest loc de muncă" (Bu iș yerinde grev vardır). Pancarта a fost pusă în loc cu ajutorul benzilor adezive și a rămas acolo pe durata manifestației.

La 21 decembrie 2011, pe baza articolului 42 § 1 al legii nr. 5326, d-l Akarsubașı a primit o amendă de 500 de lire turce (TRY, aproximativ 200 EUR) și d-l Alçiçek o amendă de 154 TRY (aproximativ 60 EUR) pentru punerea în loc a pancartei în chestiune. D-l Akarsubașı a primit o amendă mai mare deoarece era recidivist.

Reclamanții au format fiecare o apel în fața tribunalului de instanță penală din Adana. Ei au susținut că faptul de a atârna o pancartă cu mențiunea „Grevă în acest loc de muncă" nu putea fi considerat o afișare supusă autorizării și au contestat aplicarea articolului 42 § 1 al legii nr. 5326 în contextul unei greve. Ei au susținut o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, reunire pașnică și asociere.

La 20 februarie 2012, tribunalul de instanță penală a respins, prin două decizii distincte, apelurile formulate de reclamanți pe motiv că amendele în cauză erau în conformitate cu art. 42 § 1 al legii nr. 5326. Judecătorul a considerat că amendele fuseseră date din cauza punerii în loc a pancartei și nu din cauza manifestației.

Aceste sentințe au fost notificate reclamanților la 6 și 7 martie 2012.

La o dată neprecizată, reclamanții au plătit suma amenzilor. II.

Fiind stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei, Curtea estimează că convine să examineze această pretenție din perspectiva articolului 11 din Convenție (Akarsubașı c. Turcia, nr. 70396/11, § 28, 21 iulie 2015), formulat după cum urmează: „ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de reunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a fonda cu alții sindicate și de a se afilia sindicatelor pentru apărarea intereselor sale. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea criminalității, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restricții legitime să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membri ai forțelor armate, ai poliției sau ai administrației Statului. " A. Privind admisibilitatea

Guvernul ridică o excepție derivată din lipsa prejudiciului semnificativ, în sensul articolului 35 § 3 b) din Convenție. El indică faptul că suma celor două amenzi date este respectiv de 154 TRY și 500 TRY, ceea ce nu ar reprezenta un prejudiciu semnificativ pentru reclamanți. El adaugă că nici o mențiune a dării amenzilor nu este înregistrată în cazierul judiciar al interesaților. Referindu-se la deciziile Kılıç și alții c. Turcia (nr. 33162/10, 3 decembrie 2013) și Görgün c. Turcia (nr. 42978/06, 16 septembrie 2014), el consideră că ambele clausule de salvgardare ale articolului 35 § 3 b) din Convenție au fost respectate în această cauză.

Reclamanții nu au răspuns acestei excepții a Guvernului.

Curtea reamintește că criteriul de admisibilitate prevăzut de art. 35 § 3 b) din Convenție a fost conceput pentru a favoriza tratamentul rapid al cererilor cu caracter futil pentru a-i permite să se concentreze pe misiunea sa esențială, care este de a asigura la nivel european protecția juridică a drepturilor garantate de Convenție și Protocoalele sale (Stefanescu c. România (decizie), nr. 11774/04, § 35, 12 aprilie 2011, și Liga Portuguesa de Futebol Professional c. Portugalia (decizie), nr. 49639/09, § 35, 3 aprilie 2012). Derivând din principiul de minimis non curat praetor, noua condiție de admisibilitate se referă la ideea că o încălcare a unui drept, oricare ar fi realitatea acesteia din punct de vedere strict juridic, trebuie să atingă un prag minim de severitate pentru a justifica examinarea de către o jurisdicție internațională (Korolev c. Rusia (decizie), nr. 25551/05, 1 iulie 2010). Pentru a verifica dacă o încălcare a unui drept atinge un asemenea prag, trebuie luate în considerare, în special, următoarele elemente: natura dreptului pretins încălcat, severitatea impactului încălcării pretinse în exercitarea unui drept și/sau consecințele eventuale ale încălcării asupra situației personale a reclamantului. În evaluarea acestor consecințe, Curtea va examina, în particular, miza procedurii naționale sau rezultatul acesteia (Hebat Aslan și Firas Aslan c. Turcia, nr. 15048/09, § 75, 28 octombrie 2014).

Curtea remarcă mai întâi că, dacă suma amendei date d-lui Alçiçek nu pare a priori foarte mare, aceasta nu este cazul amendei date d-lui Akarsubașı. Se poate ușor admite că amenda dată acestuia din urmă a avut un impact important asupra situației sale economice. De altfel, dincolo de aspectul financiar al litigiului, trebuie subliniat faptul că reclamanții sunt sindicalicți; ca atare, o încălcare pretinsă este susceptibilă de a avea o influență considerabilă în exercitarea de către ei a dreptului la libertatea de manifestare, în măsura în care amendele litigioase sunt de natură a-i descuraja de la participarea, din frică de sancțiuni, la alte manifestații în contextul activităților lor sindicale.

La lumina celor de mai sus, și având în vedere importanța crucială a libertății de reunire pașnică, care, asemenea libertății de exprimare, constituie una din fundamentele unei societăți democratice (v., inter alia, Lashmankin și alții c. Rusia, nr. 57818/09 și 14 altele, § 142, 7 februarie 2017), Curtea nu poate concluziona că reclamanții nu au suferit un „prejudiciu semnificativ" (Berladir și alții c. Rusia, nr. 34202/06, § 34, 10 iulie 2012). Prezenta pretenție nu poate deci fi declarată inadmisibilă pe baza articolului 35 § 3 b) din Convenție. Deci Curtea respinge excepția Guvernului pe acest punct.

Constatând că cererea nu este evaziv neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că ea nu se lovește de altfel de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Pe fond

Reclamanții reiau pretenții lor de încălcare a dreptului lor la libertatea de reunire pașnică. Ei indică că au atârnat pancarta litigiasă în conformitate cu decizia luată de sindicatul lor și în calitatea lor de membri ai acestui sindicat.

Guvernul estimează că ingerința litigiasă viza menținerea ordinii publice. El indică că, pancarта în chestiune fiind atârnată pe zidul unei instituții de învățământ, noțiunea de ordine publică trebuie interpretată mai strict. El adaugă că ingerința litigiasă viza, de asemenea, scopul legitim de protecție a drepturilor și libertăților altora, deoarece aproximativ 2 000 de elevi ar fi urmat cursuri atunci când reclamanții au atârnat pancarta în chestiune. El afirmă, în plus, că niciunul din reclamanți nu lucra în liceul în chestiune.

Guvernul expune apoi că reclamanții au fost sancționați nu pentru că au participat la o manifestație, ci pentru că au pus o pancartă pe peretele unui clădiri publice, și aceasta fără autorizare. El precizează că autoritățile nu au sancționat toate persoanele care au participat la mișcarea de grevă, ci doar persoanele care au atârnat pancarta litigiasă, din care reclamanții. El consideră că dreptul la libertatea de reunire nu împiedică sancționarea acțiunilor care încalcă drepturile altora atunci când asemenea acțiuni nu constituie aspecte esențiale ale exercitării dreptului la libertatea de reunire.

De altfel, ținând cont de natura lor (amendă administrativă care nu poate fi nici comutată într-o pedeapsă de închisoare nici înregistrată în cazierul judiciar) și de suma lor, Guvernul consideră că amendele litigioase erau proporționale și că nu au avut un efect intimidant asupra activităților sindicale ale reclamanților. Referindu-se la cauza Mișcarea Raelian Elvețiană c. Elveția ([GC], nr. 16354/06, CEDO 2012 (extrase)), el indică faptul că Statele se bucură de o marjă de apreciere în adoptarea unor reglementări privind afișajul în spații publice. Deci el estimează că amendele date reclamanților erau proporționale cu scopurile legitime urmărite.

În această cauză, nu este contestat între părți faptul că amendele în cauză au fost date reclamanților în aplicarea articolului 42 al legii nr. 5326 privind faptele administrative pe motiv că interesații aveau pus pe peretele unei instituții de învățământ, fără autorizare, o pancartă indicând o grevă. Această pancartă indica că o grevă era în curs.

Aceasta fiind spusă, Curtea observă că comportamentul pentru care reclamanții s-au văzut dați amenzi, și anume punerea unei pancarte de grevă pe gardul exterior al unei instituții de învățământ, nu ar trebui, în principiu, să fie susceptibil de a face obiectul unei sancțiuni în dreptul intern pe baza articolului 42 al legii nr. 5326 privind faptele administrative. Cu toate acestea, ținând cont de concluzia la care ajunge privitor la necesitatea ingerinței (paragraful §§ 29-36 de mai jos), Curtea consideră inutil să examineze mai departe această problemă.

Guvernul a indicat că ingerința viza protecția ordinii publice și protecția drepturilor altora. Reclamanții nu contestă că măsura litigiasă a fost adoptată în vederea atingerii acestor scopuri legitime. Deci Curtea admite că ingerința în chestiune urmărea scopurile legitime sus-menționate. Rezultă că principala problemă care rămâne de rezolvat în această cauză este dacă sancțiunile litigioase erau necesare într-o societate democratică.

Curtea remarcă că la 21 decembrie 2011, reclamanții au participat la o zi de mobilizare națională, la apelul confederației lor sindicale, pentru a protesta împotriva politicilor guvernului. Pentru aceasta, s-au reunit, cu alți manifestanți, în fața unui liceu profesional situat la Adana și au pus în loc, pe gardul exterior al acestei instituții, cu ajutorul benzilor adezive, o pancartă purtând mențiunea „Grevă în acest loc de muncă". Manifestația s-a desfășurat în mod perfect pașnic. Nu au existat depășiri care ar fi obligat autoritățile administrative sau de poliție să intervină pentru menținerea ordinii publice, nici chiar în materie de circulație. De asemenea, nu pare că, ocupând temporar acest spațiu, manifestanții au perturbat în vreun fel funcționarea acestei instituții.

Curtea constată, de asemenea, că ziua de acțiune națională în cauză a făcut obiectul unei declarații prealabile la scară națională și nu a fost interzisă. Participând la aceasta, reclamanții și-au exercitat dreptul la libertatea de reunire pașnică (Ezelin c. Franța, 26 aprilie 1991, § 41, seria A nr. 202). De asemenea, nu se reproșează reclamanților că au participat la această zi de acțiune organizată de confederația sindicală din care erau membri (v., a contrario, Karaçay c. Turcia, nr. 6615/03, 27 martie 2007).

Curtea ia nota argumentului Guvernului conform căruia reclamanții nu au fost sancționați pentru participarea la manifestație ca atare, ci din cauza unui comportament precis adoptat în cursul manifestației, și anume punerea în loc a unei pancarte pe gardul exterior al unui liceu. Cu toate acestea, ea estimează că în circumstanțele cauzei de prezent, nu se poate considera comportamentul reproșat interesaților separat de exercitarea de către ei a dreptului la libertatea de reunire pașnică.

Curtea reamintește că în pofida rolului autonom al articolului 11 din Convenție și a specificității sferei sale de aplicare, art. 11 trebuie privit și la lumina articolului 10. Protecția opiniilor și a libertății de a le exprima constituie unu din obiectivele libertății de reunire și asociere consacrate de art. 11 din Convenție (Stankov și Organizația Macedoniei Unite Ilinden c. Bulgaria, nr. 29221/95 și 29225/95, § 85, CEDO 2001-IX). Proporționalitatea cere să se cântărească imperativele scopurilor enumerate la art. 11 § 2 cu cele ale unei exprimări libere prin cuvânt, gest sau chiar tăcere, a opiniilor persoanelor reunite pe stradă sau în alte locuri publice (Ezelin, sus-citat, § 52, și Fáber c. Ungaria, nr. 40721/08, § 41, 24 iulie 2012). Protecția opiniilor și a libertății de a le exprima presupune deci o expresie liberă prin cuvânt, gest sau chiar tăcere, a opiniilor persoanelor participând la o manifestație publică.

Întorcându-se spre circumstanțele cauzei de prezent, Curtea constată că desfășurarea pancartei litigioase se încadrează exclusiv în contextul manifestației. Punerea în loc a acestei banniere era limitată în timp, deoarece reclamanții au făcut o utilizare temporară a gardului pe durata manifestației (§7 de mai sus), și aceasta în scopul de a atrage atenția opiniei publice asupra zilei naționale de mobilizare și de a o informa despre participarea lor la această zi. Ea observă că reclamanții nu s-au apucat de un afișaj sălbatic generând poluare vizuală și nici nu au degradat gardul instituției (pancarta pusă în loc cu ajutorul benzilor adezive), nici niciun alt material public de altfel. Privitor la conținutul ei, pancarta litigiasă nu conținea nimic care ar fi ilicit sau care ar putea șoca publicul sau incita la violență. Deci Curtea estimează că punerea în loc a pancartei în chestiune trebuie considerată un element legat de exercitarea dreptului la libertatea de reunire pașnică și că se încadrează în contextul unei utilizări normale a acestui drept (v., a contrario, Barraco c. Franța, nr. 31684/05, §§ 46-47, 5 martie 2009).

Curtea observă, de asemenea, că tribunalul de instanță penală a respins apelurile formulate de reclamanți pe motiv că amendele fuseseră date în conformitate cu art. 42 al legii privind faptele administrative. Se poate observa ușor că sfera controlului efectuat cu această ocazie de către judecător a fost foarte limitată; ea a constat în verificarea exactității faptelor reproșate interesaților. Nimic nu arată că judecătorul sesizat cu apelurile a încercat să cântărească interesele diferite în prezență, și anume exercitarea de către reclamanți a dreptului la reunire pașnică pe de o parte, și menținerea ordinii publice și protecția drepturilor și libertăților altora, pe de altă parte. Niciun motiv „relevant și suficient" nu a fost invocat pentru a justifica ingerința. De altfel, judecătorul a considerat că amendele fuseseră date pentru punerea în loc a pancartei, și nu din cauza participării reclamanților la manifestație.

Curtea constată, în final, că reclamanții au participat la această manifestație, și au pus în loc pancarta litigiasă, în conformitate cu decizia luată de sindicatul lor și în calitatea lor de membri ai acestui sindicat. Or ea estimează că amendele incriminate sunt de natură a descuraja membrii sindicatelor, și orice altă persoană dorind să facă, de a participa în mod legitim la o asemenea zi de grevă sau la acțiuni pentru apărarea intereselor membrilor lor (v., în acest sens, Urcan și alții c. Turcia, nr. 23018/04 și 10 altele, § 34, 17 iulie 2008).

Privitor la argumentul Guvernului conform căruia locul unde a fost pusă în loc pancarta este o instituție de învățământ, Curtea admite că aceasta este un element relevant. Ea observă, cu toate acestea, că reclamanții sunt dascăli și că manifestația litigiasă viza să protesteze împotriva politicilor guvernului în materie de educație. De altfel, banniera a fost pusă în loc pe partea exterioară a gardului, și pentru o scurtă perioadă de timp; nu pare că pancarta a perturbat în vreun fel învățământul în această instituție. Ea reiterează aici că darea amendelor litigioase era legată de exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de reunire pașnică și că ea a avut un efect intimidant asupra exercitării acestui drept.

La vedere a celor de mai sus, și ținând cont de locul eminent al libertății de reunire pașnică într-o societate democratică (Kudrevičius și alții c. Lituania [GC], nr. 37553/05, § 142, CEDO 2015), Curtea concluzionează că amendele date reclamanților nu erau „necesare într-o societate democratică".

Prin urmare, ea concluzionează asupra încălcării articolului 11 din Convenție. II.

Reclamanții cer fiecare 1 000 de euro (EUR) pentru prejudiciu material și 5 000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă pretenți reclamanților.

Curtea vede o anumită legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 11 din Convenție și prejudiciul material susținut. Ea estimează că suma prejudiciului corespunde cu cea a amendei pe care reclamanții au trebuit s-o plătească (Özbent și alții c. Turcia, nr. 56395/08 și 58241/08, § 60, 9 iunie 2015). Prin urmare, ea acordă la acest titlu suma de 200 EUR d-lui Akarsubașı și suma de 60 EUR d-lui Alçiçek, și anume suma amenzilor plătite de interesați.

Privitor la pretenții reclamanților pentru prejudiciu moral, Curtea estimează că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de interesați. B. Frais și depen

Reclamanții cer, de asemenea, 5 223 EUR pentru frais și depen angajate în procedura din fața Curții, fără a le justifica.

Guvernul contestă aceste pretenți.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și depen decât în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor sunt stabilite. Reclamanții nefiind justificat cererea lor, Curtea estimează că nu este cazul de a le acorda suma la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun de a stabili rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DECI, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară restul cererii admisibil; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție; 3. Spune că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți; 4. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verse, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât, la curs aplicabil la data reglementării: i. 200 EUR (două sute de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu material, d-lui Mehmet Akarsubașı, ii. 60 EUR (șaizeci de euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu material, d-lui Yalçın Alçiçek; b) că de la expirarea termenului și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 23 ianuarie 2018, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Hasan Bakırcı Robert Spano Grefier adjunct Președinte

Les requérants ont été représentés par M es S. Aracı Bek et T. Bek, avocats à Adana. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Devant la Cour, les requérants se plaignaient de s’être vu infliger des amendes pour avoir accroché une pancarte de grève sur le mur d’un lycée. Ils allèguent à cet égard une violation de leur droit à la liberté de réunion garanti par l’article 11 de la Convention.

Le 11 septembre 2015, le grief tiré de l’article 11 de la Convention a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT I.

Fonctionnaires de leur état, ils sont membres de la section locale de Eğitim-Sen ( Eğitim ve Bilim Emekçiler Sendikası , syndicat des salariés de l’éducation et de la science). La confédération Kesk à laquelle est rattaché Eğitim-Sen appela ses membres à une journée de mobilisation nationale le 21 décembre 2011, pour protester contre les politiques du gouvernement.

Le 21 décembre 2011, dans le cadre de cette journée de mobilisation nationale, les requérants participèrent à un rassemblement organisé devant un lycée professionnel situé à Adana. À cette occasion, ils accrochèrent sur la clôture extérieure de l’établissement, une banderole d’environ un mètre sur deux, arborant les logos de Kesk et de Eğitim-Sen et sur laquelle on pouvait lire « Grève dans ce lieu de travail » ( Bu iș yerinde grev vardır ). La banderole fut mise en place à l’aide de rubans adhésifs et elle y resta pendant la durée de la manifestation.

Le 21 décembre 2011, sur le fondement de l’article 42 § 1 de la loi n o 5326, M. Akarsubașı se vit infliger une amende de 500 livres turques (TRY, soit environ 200 EUR) et M. Alçiçek une amende de 154 TRY (soit environ 60 EUR) pour avoir mis en place la banderole en question. M. Akarsubașı se vit infliger une amende d’un montant plus élevé parce qu’il était récidiviste.

Les requérants formèrent chacun opposition devant le tribunal d’instance pénale d’Adana. Ils soutinrent que le fait d’accrocher une banderole avec la mention « Grève dans ce lieu de travail » ne pouvait pas être considéré comme un affichage soumis à autorisation et contestèrent à cet égard l’application de l’article 42 § 1 de la loi n o 5326 dans le cadre d’une grève. Ils alléguèrent une atteinte à leur droit à la liberté d’expression, de réunion pacifique et d’association.

Le 20 février 2012, le tribunal d’instance pénale rejeta, par deux décisions distinctes, les oppositions formées par les requérants au motif que les amendes en cause étaient conformes à l’article 42 § 1 de la loi n o 5326. Le juge considéra que les amendes avaient été infligées en raison de la mise en place de la banderole et non pas en raison de la manifestation.

Ces jugements furent notifiés aux requérants le 6 et le 7 mars 2012. 12. À une date non précisée, les requérants acquittèrent le montant des amendes. II.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime qu’il convient d’examiner ce grief sous l’angle du seul article 11 de la Convention ( Akarsubașı c. Turquie , n o 70396/11, § 28, 21 juillet 2015), lequel est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’État. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception tirée de l’absence de préjudice important, au sens de l’article 35 § 3 b) de la Convention. Il indique que le montant des deux amendes infligées est respectivement de 154 TRY et de 500 TRY, ce qui ne représenterait pas un préjudice important pour les requérants. Il ajoute qu’aucune mention de l’infliction des amendes n’est portée sur le casier judiciaire des intéressés. Se référant aux décisions Kılıç et autres c. Turquie (n o 33162/10, 3 décembre 2013) et Görgün c. Turquie (n o 42978/06, 16 septembre 2014), il considère que les deux clauses de sauvegarde de l’article 35 § 3 b) de la Convention ont été respectées en l’espèce.

Les requérants n’ont pas répondu à cette exception du Gouvernement.

La Cour rappelle que le critère de recevabilité prévu à l’article 35 § 3 b) de la Convention a été conçu pour favoriser un traitement rapide des requêtes à caractère futile afin de lui permettre de se concentrer sur sa mission essentielle, qui est d’assurer au niveau européen la protection juridique des droits garantis par la Convention et ses Protocoles ( Stefanescu c. Roumanie (déc.), n o 11774/04, § 35, 12 avril 2011, et Liga Portuguesa de Futebol Professional c. Portugal (déc.), n o 49639/09, § 35, 3 avril 2012). Issue du principe de minimis non curat praetor , la nouvelle condition de recevabilité renvoie à l’idée que la violation d’un droit, quelle que soit sa réalité d’un point de vue strictement juridique, doit atteindre un seuil minimum de gravité pour justifier un examen par une juridiction internationale ( Korolev c. Russie (déc.), n o 25551/05, 1 er juillet 2010). Afin de vérifier si la violation d’un droit atteint un tel seuil, il y a lieu de prendre en compte notamment les éléments suivants : la nature du droit prétendument violé, la gravité de l’incidence de la violation alléguée dans l’exercice d’un droit et/ou les conséquences éventuelles de la violation sur la situation personnelle du requérant. Dans l’évaluation de ces conséquences, la Cour examinera, en particulier, l’enjeu de la procédure nationale ou son issue ( Hebat Aslan et Firas Aslan c. Turquie , n o 15048/09, § 75, 28 octobre 2014).

La Cour note d’abord que, si le montant de l’amende infligée à M. Alçiçek ne semble pas a priori très élevé, cela n’est pas le cas de l’amende infligée à M. Akarsubașı. On peut aisément admettre que l’amende infligée à ce dernier a eu un impact important sur sa situation économique. Par ailleurs, au-delà de l’aspect financier du litige, il faut souligner que les requérants sont des syndicalistes ; à ce titre, la violation alléguée est susceptible d’avoir une incidence considérable dans l’exercice par eux du droit à la liberté de manifestation, dans la mesure où les amendes litigieuses sont de nature à les décourager de participer, par peur de sanctions, à d’autres manifestations dans le cadre de leurs activités syndicales. 20. À la lumière de ce qui précède, et étant donné l’importance cruciale de la liberté de réunion pacifique, qui, à l’instar de la liberté d’expression, constitue un des fondements d’une société démocratique (voir, entre autres, Lashmankin et autres c. Russie , n o 57818/09 et 14 autres, § 142, 7 février 2017), la Cour ne saurait conclure que les requérants n’ont pas subi un « préjudice important » ( Berladir et autres c. Russie , n o 34202/06, § 34, 10 juillet 2012). Le présent grief ne peut donc être déclaré irrecevable sur le fondement de l’article 35 § 3 b) de la Convention. Aussi la Cour rejette ‑ t ‑ elle l’exception du Gouvernement sur ce point.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond

Les requérants réitèrent leurs allégations d’atteinte à leur droit à la liberté de réunion pacifique. Ils indiquent avoir accroché la banderole litigieuse conformément à la décision prise par leur syndicat et en leur qualité de membres de ce syndicat.

Le Gouvernement estime que l’ingérence litigieuse poursuivait le but légitime du maintien de l’ordre public. Il indique que, la banderole en question ayant été accrochée sur le mur d’un établissement d’enseignement, la notion d’ordre public doit être interprétée de manière plus stricte. Il ajoute que l’ingérence litigieuse poursuivait aussi le but légitime de la protection des droits et libertés d’autrui, puisque près de 2 000 élèves auraient suivi des cours lorsque les requérants ont accroché la pancarte en question. Il affirme en outre qu’aucun des requérants ne travaillait dans le lycée en question.

Le Gouvernement expose ensuite que les requérants ont été sanctionnés non pas pour avoir participé à une manifestation, mais pour avoir mis en place une banderole sur le mur d’un bâtiment public, et ce sans autorisation. Il précise que les autorités n’ont pas sanctionné toutes les personnes ayant participé au mouvement de grève, mais uniquement les personnes ayant accroché la banderole litigieuse, dont les requérants. Il considère que le droit à la liberté de réunion n’empêche pas la sanction d’actes enfreignant le droit d’autrui lorsque de tels actes ne constituent pas des aspects essentiels de l’exercice du droit à la liberté de réunion.

Par ailleurs, eu égard à leur nature (amende administrative ne pouvant ni être commuée en une peine de prison ni inscrite au casier judiciaire) et à leur montant, le Gouvernement considère que les amendes litigieuses étaient proportionnées et qu’elles n’ont pas eu un effet dissuasif sur les activités syndicales des requérants. Se référant à l’affaire Mouvement raëlien suisse c. Suisse ([GC], n o 16354/06, CEDH 2012 (extraits)), il indique que les États jouissent d’une marge d’appréciation dans l’adoption de réglementations relatives à l’affichage dans les espaces publics. Aussi estime-t-il que les amendes infligées aux requérants étaient proportionnées aux buts légitimes poursuivis.

En l’espèce, il n’est pas contesté entre les parties que les amendes en cause ont été infligées aux requérants en application de l’article 42 de la loi n o 5326 sur les fautes administratives au motif que les intéressés avaient mis en place sur le mur d’un établissement d’enseignement, sans autorisation, une banderole indiquant une grève. Cette banderole indiquait qu’une grève était en cours.

Cela étant, la Cour observe que le comportement pour lequel les requérants se sont vu infliger des amendes, à savoir la pose d’une banderole de grève sur la clôture extérieure d’un établissement d’enseignement, ne devrait pas, en principe, être susceptible de faire l’objet d’une sanction en droit interne sur la base de l’article 42 de la loi n o 5326 sur les fautes administratives. Toutefois, eu égard à la conclusion à laquelle elle parvient quant à la nécessité de l’ingérence (paragraphes §§ 29-36 ci-dessous), la Cour juge inutile d’examiner plus en avant cette question.

Le Gouvernement a indiqué que l’ingérence visait la protection de l’ordre public et la protection des droits d’autrui. Les requérants ne contestent pas que la mesure litigieuse a été adoptée en vue d’atteindre ces buts légitimes. Aussi, la Cour admet-elle que l’ingérence en question poursuivait les buts légitimes précités. Il s’ensuit que la question principale qui reste à trancher en l’espèce est celle de savoir si les sanctions litigieuses étaient nécessaires dans une société démocratique.

La Cour note que le 21 décembre 2011, les requérants ont participé à une journée de mobilisation nationale, à l’appel de leur confédération syndicale, pour protester contre les politiques du gouvernement. À cette fin, ils se sont réunis, avec d’autres manifestants, devant un lycée professionnel situé à Adana et ils ont mis en place, sur la clôture extérieure de cet établissement, à l’aide de rubans adhésifs, une banderole portant la mention « Grève dans ce lieu de travail ». La manifestation s’est déroulée de manière parfaitement pacifique. Il n’y a pas eu de débordements qui auraient obligé les autorités administratives ou de police à intervenir pour le maintien de l’ordre public, pas même en matière de circulation. Il n’apparaît pas non plus que, en occupant temporairement cet espace, les manifestants aient perturbé d’une quelconque manière le fonctionnement de cet établissement.

La Cour relève ensuite que la journée d’action nationale en cause a fait l’objet d’une déclaration préalable à l’échelle nationale et qu’elle n’a pas été interdite. En s’y joignant, les requérants ont usé de leur droit à la liberté de réunion pacifique ( Ezelin c. France , 26 avril 1991, § 41, série A n o 202). Il n’est pas non plus reproché aux requérants d’avoir participé à cette journée d’action organisée par confédération syndicale dont ils étaient membres (voir, a contrario , Karaçay c. Turquie , n o 6615/03, 27 mars 2007).

La Cour prend note de l’argument du Gouvernement selon lequel les requérants n’ont pas été sanctionnés pour avoir participé à la manifestation en tant que telle, mais en raison d’un comportement précis adopté lors de la manifestation, à savoir la mise en place d’une banderole sur la clôture extérieure d’un lycée. Elle estime néanmoins que dans les circonstances de l’espèce, on ne saurait considérer le comportement reproché aux intéressés séparément de l’exercice par eux de leur droit à la liberté de réunion pacifique.

La Cour rappelle que malgré son rôle autonome et la spécificité de sa sphère d’application, l’article 11 de la Convention doit s’envisager aussi à la lumière de l’article 10. La protection des opinions et de la liberté de les exprimer constitue l’un des objectifs de la liberté de réunion et d’association consacrée par l’article 11 de la Convention ( Stankov et Organisation macédonienne unie Ilinden c. Bulgarie , n os 29221/95 et 29225/95, § 85, CEDH 2001 ‑ IX). La proportionnalité appelle à mettre en balance les impératifs des fins énumérées à l’article 11 § 2 avec ceux d’une libre expression par la parole, le geste ou même le silence, des opinions de personnes réunies dans la rue ou en d’autres lieux publics ( Ezelin , précité, § 52, et Fáber c. Hongrie , n o 40721/08, § 41, 24 juillet 2012). La protection des opinions et de la liberté de les exprimer suppose donc la libre expression par la parole, le geste ou même le silence, des opinions de personnes participant à une manifestation publique.

Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour relève que le déploiement de la banderole litigieuse s’inscrit exclusivement dans le cadre de la manifestation. La mise en place de cette bannière était limitée dans le temps, puisque les requérants ont fait un usage temporaire de la clôture pendant la durée de la manifestation (paragraphe 7 ci-dessus), et ce, dans le but d’attirer l’attention de l’opinion publique sur la journée nationale de mobilisation et de l’informer de leur participation à cette journée. Elle observe que les requérants ne se sont pas livrés à un affichage sauvage générant une pollution visuelle et ils n’ont pas non plus dégradé la clôture de l’établissement (banderole mise ne place à l’aide de rubans adhésifs), ni aucun autre matériel public d’ailleurs. Quant à son contenu, la banderole litigieuse ne comportait rien qui soit illicite ou qui puisse choquer le public ou inciter à la violence. Aussi, la Cour estime-t-elle que la mise en place de la banderole en question doit être considéré comme un élément lié à l’exercice du droit à la liberté de réunion pacifique et qu’elle s’inscrit dans le cadre d’un usage normal de ce droit (voir, a contrario , Barraco c. France , n o 31684/05, §§ 46-47, 5 mars 2009).

La Cour observe également que le tribunal d’instance pénale a rejeté les oppositions formées par les requérants au motif que les amendes avaient été infligées conformément à l’article 42 de la loi sur les fautes administratives. Force est de constater que la portée du contrôle opéré à cette occasion par le juge a été très limitée ; elle a consisté à vérifier l’exactitude des faits reprochés aux intéressés. Rien ne montre que le juge saisi des oppositions ait cherché à mettre en balance les différents intérêts en présence, à savoir, l’exercice du droit de réunion pacifique des requérants d’un côté, et le maintien de l’ordre public et la protection des droits et libertés d’autrui, de l’autre. Aucun motif « pertinent et suffisant » n’a été invoqué pour justifier l’ingérence. Au demeurant, le juge a considéré que les amendes avaient été infligées pour la mise en place de la banderole, et non pas en raison de la participation des requérants à la manifestation.

La Cour note enfin que les requérants ont participé à cette manifestation, et mis en place la banderole litigieuse, conformément à la décision prise par leur syndicat et en leur qualité de membres de ce syndicat. Or elle estime que les amendes incriminées sont de nature à dissuader les membres de syndicats, et toute autre personne souhaitant le faire, de participer légitimement à une telle journée de grève ou à des actions pour défendre les intérêts de leurs affiliés (voir, en ce sens, Urcan et autres c. Turquie , n os 23018/04 et 10 autres, § 34, 17 juillet 2008).

Quant à l’argument du Gouvernement selon lequel l’endroit où la banderole a été mise en place est un établissement d’enseignement, la Cour admet qu’il s’agit là d’un élément pertinent. Elle observe néanmoins que les requérants sont des enseignants et que la manifestation litigieuse visait à protester contre les politiques du gouvernement en matière d’éducation. De plus, la bannière a été mise en place sur la partie extérieure de la clôture, et pour un bref laps de temps ; il n’apparait pas que la banderole ait perturbé d’une quelconque manière l’enseignement dans cet établissement. Elle réitère ici que l’infliction des amendes litigieuses était liée à l’exercice par les requérants de leur droit à la liberté de réunion pacifique et qu’elle a eu un effet dissuasif sur l’exercice de ce droit.

Au vu de ce qui précède, et eu égard à la place éminente de la liberté de réunion pacifique dans une société démocratique ( Kudrevičius et autres c. Lituanie [GC], n o 37553/05, § 142, CEDH 2015), la Cour conclut que les amendes infligées aux requérants n’étaient pas « nécessaires dans une société démocratique ».

Partant, elle conclut à la violation de l’article 11 de la Convention. II.

Les requérants réclament chacun 1 000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 5 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste les prétentions des requérants.

La Cour aperçoit un certain lien de causalité entre la violation de l’article 11 de la Convention et le préjudice matériel allégué. Elle estime que le montant du préjudice correspond à celui de l’amende que les requérants ont dû payer ( Özbent et autres c. Turquie , n os 56395/08 et 58241/08, § 60, 9 juin 2015). Partant, elle accorde à ce titre la somme de 200 EUR à M. Akarsubașı et la somme de 60 EUR à M. Alçiçek, soit le montant des amendes acquittées par les intéressés.

Quant aux prétentions des requérants pour préjudice moral, la Cour estime que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les intéressés. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 5 223 EUR pour les frais et dépens engagés dans la procédure devant la Cour, sans les justifier.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Les requérants n’ayant pas justifié leur demande, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur accorder de montant à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 11 de la Convention ; 3. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les requérants ; 4. Dit , a) que l’État défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 200 EUR (deux cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel, à M. Mehmet Akarsubașı, ii. 60 EUR (soixante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel, à M. Yalçın Alçiçek ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 janvier 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Hasan Bakırcı Robert Spano Greffier adjoint Président