- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 noiembrie 2018
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 10
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 10
Gürbüz împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GÜRBÜZ c. TURCIA (solicitarea nr. 4182/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2018 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Gürbüz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus dintr-un comitet compus din Paul Lumpres, președinte, Valeriu Gritco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak din secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 6 noiembrie 2018, hotărârea a fost adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 4182/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Șefika Gürbüz ( La 11 iunie 2010, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 29 septembrie 2017, a fost comunicat guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții.
Recurenta s-a nascut in 1960 si locuieste la Istanbul. La momentul faptei, ea era presedinta Asociatiei de Solidaritate Sociala si Cultură a Migrantilor. Printr-un act de punere sub acuzare din 13 august 2002, procurorul Republicii lângă curtea de securitate din statul în care se află statul a acuzat-o pe reclamantă cu privire la încălcarea dreptului de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de proprietate asupra unei rase și a unei regiuni.
În acest sens, el punea în discuție conținutul unui raport comandat de asociația menționată anterior, care se referea la migrația forțată care ar fi avut loc în Turcia și pe care l-a citit în timpul unei declarații către presă la 17 aprilie 2002. La 16 noiembrie 2009, tribunalul corecțional din Fatih a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de zece luni în temeiul articolului 312 alineatul (2) din la … În motivarea sa, el a menționat mai întâi afirmațiile conținute în raportul în litigiu, potrivit cărora statul ar fi comis violență împotriva cetățenilor care trăiesc în regiunea de sud-est a țării și i-ar fi forțat să emigreze prin arderea locuințelor lor și prin uciderea animalelor lor și conform căreia populațiile care trăiesc în diferite regiuni ar fi suferit astfel de practici din cauza originii lor.
El a considerat apoi că aceste afirmații incitau diferitele părți ale populației la ură și la dușmănie reciprocă din cauza rasei și a regiunii lor într-un mod care ar fi reprezentat o amenințare la adresa ordinii publice. La 17 decembrie 2009, Curtea de Casație a respins opoziția formulată de reclamantă împotriva deciziei instanței corecționale de suspendare a pronunțării hotărârii. La 15 decembrie 2010, Curtea de Casație, hotărând asupra unui recurs excepțional formulat de procurorul Republicii Fatih, aaaa la cauza rolului ca motiv de prescripție. II.
LEGĂTURA INTERNE PERTINENT La art. 312 alin. (2) lit. (Legea nr. 765 din 1 martie 1926 abrogată de noul cod penal intrat în vigoare la 1 iunie 2005), așa cum era în vigoare la momentul respectiv, dispunea de următoarele [...] Se aplică de la un an la trei ani de închisoare (...) oricine, pe baza unei distincții bazate pe o clasă socială, pe o rasă, pe o religie, pe o sectă sau pe o regiune, îi atrage pe oameni la dușmănie și la dușmănie, astfel încât să pună în pericol ordinea publică. (...) PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIE 10. Recurenta susține că procedura penală diligentă împotriva sa a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum se prevede la art. 10 din convenție.
Cu privire la admisibilitate 11. Constatând că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fond 12. Indicând faptul că procedura penală cu responsabilitate față de reclamantă și față de reclamantă nu a fost pronunțată și că nu s-a pronunțat nicio hotărâre de condamnare, nici nicio măsură de privare de libertate adoptată în ceea ce privește persoana în cauză, partea în cauză nu a avut nicio ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare. El adaugă că, în cazul în care existența unei interferențe ar trebui recunoscută, această interferență a fost prevăzută în art. 312 alineatul (2) din laiului și că urmărește scopurile legitime ale protecției securității naționale și a securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor.
În sfârșit, Comitetul consideră că procedura penală în litigiu, care a fost declarată dispărută prin prescripție, era necesară într-o societate democratică și proporțională cu obiectivele legitime urmărite. 13. Recurenta susține că procedura penală inițiată împotriva ei, care ar fi durat ani de zile, a reprezentat o amenințare la adresa libertății sale de exprimare și că aceasta a creat un efect disuasiv asupra activităților sale în cadrul asocierii sale și consideră că o astfel de ingerință nu era necesară într-o societate democratică și nu era proporțională cu obiectivele legitime urmărite.
14. Curtea amintește principiile care decurg din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, care sunt rezumate în special în Hotărârea Bedat c. Elveția ([GC], nr. 56925/08, § 48, 29 martie 2016) și Dilipak c. Turcia 29680/05, §§ 60-64, 15 septembrie 2015 15. În speță, Comisia constată că a fost inițiată o procedură penală împotriva recurentei pentru încălcarea dreptului de proprietate al poporului la ură și la crimă, pe baza unei distincții întemeiate pe motive de rasă și regiune, din cauza conținutului unui raport pe care l-a citit în cadrul unei declarații adresate presei și că această procedură, care a durat aproximativ opt ani și patru luni, a fost eliminată de la rolul pe motiv de prescripție (puncte) 5-8 de mai sus.
16. Comisia consideră că procedura penală diligentă împotriva recurentei, chiar dacă a fost declarată stinsă prin prescripție, a constituit o interferență în exercitarea de către aceasta din urmă a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 din Convenție (Dilipak, citată anterior, §§ 50 și 51. În continuare, Comisia constată că această interferență avea un temei juridic, și anume art. 312 alineatul (2) din laiul (punctul 9 de mai sus).
Ea poate admite că ingerința în litigiu urmărea obiectivele legitime ale protecției securității naționale și a securității publice, apărării ordinii și prevenirii criminalității 17. În ceea ce privește necesitatea unei ingerințe, Curtea constată că, prin intermediul raportului incriminat, recurenta își comunica ideile și opiniile cu privire la o chestiune care este fără îndoială de interes general într-o societate democratică, și anume acuzațiile de practici violente ale autorităților împotriva locuitorilor unei anumite regiuni în contextul migrației.
În urma unei analize a pasajelor reținute de instanțele judecătorești în susținerea condamnării recurentei (punctul 6 litera (c) sus), aceasta subliniază faptul că acestea pot fi considerate o critică acerbă față de politicile statului; consideră că textul în cauză nu conținea nici un apel la utilizarea violenței, rezistenței armate sau revoltei și că nu constituia un discurs de ură, ceea ce, în opinia sa, este elementul esențial care trebuie luat în considerare (Belek și Veliouic. Turcia, 44227/04, § 25, 6 octombrie 2015). 18. Prin urmare, Curtea consideră că procedura penală incriminată, care ar fi putut avea un efect disuasiv asupra voinței persoanei căreia i-a fost adresată o cale de atac asupra unor chestiuni care țin de interesul public, nu răspundea unei nevoi sociale impetuoase, pe care nu o reprezenta, în orice caz, proporțională cu scopurile legitime vizate și, prin urmare, nu era necesară într-o societate democratică.
19. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenția în speță. II. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 20. Recurenta se supune înțelepciunii Curții în ceea ce privește prejudiciul material care ar fi rezultat din încălcarea în cauză. În plus, aceasta solicită 10 000 EUR (EUR) pentru prejudicii morale. În plus, aceasta solicită 4 300 EUR pentru cheltuielile de avocatură și, în acest sens, prezintă baremul tarifar al barei de salariu pentru baroul de liber schimb. În cele din urmă, aceasta solicită, fără a prezenta niciun document justificativ, 125 EUR pentru costurile de traducere, 10 EUR pentru cheltuielile poștale și 10 EUR pentru cheltuielile de birou. 21. În opinia guvernului, recurenta nu a prezentat nicio cerere pentru prejudicii materiale și morale și nici pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată.
22. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 2 500 În ceea ce privește cererile referitoare la cheltuieli și cheltuieli de judecată, Curtea le respinge, întrucât reclamanta nu a prezentat nicio justificare în această privință. PE CES, CURTEA, ÎN L EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru daune morale, pentru a fi convertită în cărți turcești, la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 noiembrie 2018, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Hasan Bak
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE GÜRBÜZ c. TURQUIE (Requête n o 41982/10) ARRÊT STRASBOURG 27 novembre 2018 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Gürbüz c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de : Paul Lemmens, président, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2018, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 41982/10) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M me Șefika Gürbüz (« la requérante »), a saisi la Cour le 11 juin 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
La requérante a été représentée par M es R. Doğan Yıldız et Y. Aydın, avocats exerçant à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.
Le 29 septembre 2017, le grief concernant l’atteinte qui aurait été portée au droit à la liberté d’expression de la requérante a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT I.
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. La requérante est née en 1960 et réside à Istanbul. À l’époque des faits, elle était présidente de l’Association de solidarité sociale et de culture des migrants.
Par un acte d’accusation du 13 août 2002, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Istanbul inculpa la requérante de l’infraction d’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une race et à une région. Il mettait en cause à cet égard le contenu d’un rapport commandé par ladite association, qui portait sur les migrations forcées qui auraient eu lieu en Turquie et que l’intéressée avait lu lors d’une déclaration à la presse le 17 avril 2002. Il requit la condamnation de la requérante en application de l’article 312 § 2 de l’ancien code pénal (« l’ACP »), en vigueur à l’époque des faits.
Le 16 novembre 2009, le tribunal correctionnel de Fatih condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de dix mois en application de l’article 312 § 2 de l’ACP, jugé plus favorable à l’intéressée que les dispositions du nouveau code pénal entré en vigueur le 1 er juin 2005, avant de surseoir au prononcé de ce jugement. Dans sa motivation, il mentionna d’abord les allégations contenues dans le rapport litigieux, selon lesquelles l’État aurait commis des violences à l’encontre de citoyens vivant dans la région sud-est du pays et les aurait forcés à émigrer en brûlant leurs maisons et en tuant leurs animaux, et selon lesquelles les populations vivant dans différentes régions auraient subi de telles pratiques en raison de leurs origines. Il considéra ensuite que ces allégations incitaient les différentes parties de la population à la haine et à l’hostilité mutuelles en raison de leur race et de leur région d’une manière qui aurait représenté une menace pour l’ordre public.
Le 17 décembre 2009, la cour d’assises d’Istanbul rejeta l’opposition formée par la requérante contre la décision du tribunal correctionnel de surseoir au prononcé du jugement.
Le 15 décembre 2010, la Cour de cassation, statuant sur un pourvoi exceptionnel formé par le procureur de la République de Fatih, raya l’affaire du rôle pour cause de prescription. II.
LE DROIT INTERNE PERTINENT
9. L’article 312 § 2 de l’ACP (loi n o 765 du 1 er mars 1926 abrogée par le nouveau code pénal entré en vigueur le 1 er juin 2005), tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, disposait ce qui suit : « (...) Est passible d’un à trois ans d’emprisonnement (...) quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité de manière à mettre en péril l’ordre public. (...) » EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION
10. La requérante allègue que la procédure pénale diligentée à son encontre a porté atteinte à son droit à la liberté d’expression, tel que prévu par l’article 10 de la Convention. A. Sur la recevabilité
Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond
Indiquant que la procédure pénale diligentée à l’encontre de la requérante s’est soldée par la prescription de l’action et qu’aucun jugement de condamnation n’a été rendu ni aucune mesure de privation de liberté adoptée à l’égard de l’intéressé, le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans l’exercice par la requérante de son droit à la liberté d’expression. Il ajoute que, dans le cas où l’existence d’une ingérence devait être reconnue, cette ingérence était prévue par l’article 312 § 2 de l’ACP et qu’elle poursuivait les buts légitimes que sont la protection de la sécurité nationale et de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime. Il estime enfin que la procédure pénale litigieuse, qui a été déclarée éteinte par prescription, était nécessaire dans une société démocratique et proportionnée aux buts légitimes poursuivis.
La requérante soutient que la procédure pénale engagée contre elle, qui aurait duré de longues années, a constitué une menace pour sa liberté d’expression et qu’elle a créé un effet dissuasif sur ses activités dans le cadre de son association. Elle estime qu’une telle ingérence n’était pas nécessaire dans une société démocratique ni proportionnée aux buts légitimes poursuivis.
La Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression, lesquels sont résumés notamment dans les arrêts Bédat c. Suisse ([GC], n o 56925/08, § 48, 29 mars 2016) et Dilipak c. Turquie (n o 29680/05, §§ 60-64, 15 septembre 2015).
En l’espèce, elle note qu’une procédure pénale a été engagée contre la requérante pour l’infraction d’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une race et à une région en raison du contenu d’un rapport qu’elle avait lu lors d’une déclaration à la presse et que cette procédure, qui a duré environ huit ans et quatre mois, a été rayée du rôle pour cause de prescription (paragraphes 5-8 ci-dessus).
Elle considère que la procédure pénale diligentée à l’encontre de la requérante, même si elle a été déclarée éteinte par prescription, a constitué une ingérence dans l’exercice par cette dernière de son droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 de la Convention ( Dilipak , précité, §§ 50 et 51). Elle note ensuite que cette ingérence avait une base légale, à savoir l’article 312 § 2 de l’ACP (paragraphe 9 ci-dessus). Elle peut admettre que l’ingérence litigieuse poursuivait les buts légitimes que sont la protection de la sécurité nationale et de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime.
Quant à la nécessité de l’ingérence, la Cour constate que, par le biais du rapport incriminé, la requérante communiquait ses idées et opinions sur une question relevant incontestablement de l’intérêt général dans une société démocratique, à savoir les allégations de pratiques violentes des autorités à l’encontre des habitants d’une certaine région dans le contexte des migrations. Procédant à une analyse des passages retenus par les juridictions à l’appui de la condamnation de la requérante (paragraphe 6 ci ‑ dessus), elle relève qu’ils peuvent être considérés comme une critique acerbe à l’égard des politiques étatiques. Elle estime que le texte litigieux ne contenait aucun appel à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, et qu’il ne constituait pas un discours de haine, ce qui est à ses yeux l’élément essentiel à prendre en considération ( Belek et Velioğlu c. Turquie , n o 44227/04, § 25, 6 octobre 2015).
Par conséquent, la Cour estime que la procédure pénale incriminée, qui a pu avoir un effet dissuasif sur la volonté de l’intéressée de s’exprimer sur des sujets relevant de l’intérêt public, ne répondait pas à un besoin social impérieux, qu’elle n’était pas, en tout état de cause, proportionnée aux buts légitimes visés et que, de ce fait, elle n’était pas nécessaire dans une société démocratique.
Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention en l’espèce. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
20. La requérante s’en remet à la sagesse de la Cour en ce qui concerne le dommage matériel qui aurait résulté de la violation alléguée. Par ailleurs, elle réclame 10 000 euros (EUR) pour préjudice moral. Elle sollicite en outre 4 300 EUR pour les frais d’avocat et présente à cet égard le barème tarifaire du barreau d’Istanbul. Elle demande enfin, sans présenter aucun document justificatif, 125 EUR pour les frais de traduction, 10 EUR pour les frais de poste et 10 EUR pour les frais de bureau.
Aux dires du Gouvernement, la requérante n’a présenté aucune demande au titre des préjudices matériel et moral ni au titre des frais et dépens.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 2 500 EUR pour dommage moral. Quant aux demandes relatives aux frais et dépens, la Cour les rejette, aucun justificatif n’ayant été présenté par la requérante à cet égard. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral, à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement : b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Greffier adjoint Président