CHENEVAT c. FRANCE

Publicată pe 9 februarie 2026 SECȚIUNEA CINCI A DOUA RĂSPUNDE n 22195/24 Franck CHENEVAT și Marie-Paul CHENEVAT împotriva Franței, introdusă la 30 iulie 2024, comunicată la 20 ianuarie 2026 ECHIPAMENTUL DE LIMITARE Cererea se referă la decesul fiului reclamanților, R. C., urmările unei răni prin împușcare în timpul unei tentative de arestare de către un polițist. În seara de 14 În august 2018 la Paris, un echipaj de trei ofițeri de poliție a reperat vehiculul lui R. C. care circula fără focuri regulamentare și i-a ordonat să parcheze. Acesta a fugit pe o cale contrasens. După ce vehiculul a fost oprit de trafic, polițistul a coborât de pe scuter și i-a ordonat lui R.C. să-l oprească. C. la brațul stâng. Proiectilul a trecut prin brațul său înainte de a ajunge la plămânul său, provocând moartea sa pe drumurile publice. O informație judiciară a fost deschisă de către șeful violenței voluntare care a dus la moartea fără intenția de a o da de către persoana depozitară a autorității publice în exercițiu sau în timpul exercitării funcțiilor sale (art. 222-8, 7) La 21 martie 2022, judecătorii tribunalului judiciar din Paris au emis un ordin de punere sub acuzare a polițistului în fața instanței judecătorești. acționează în afara cadrelor formative ale poliției naționale și ale cadrului de reglementare, fără discernământ sau control, suferind efectul tunelului [datorit urmăririi], despre care vorbește el însuși Aceasta reține starea de autoapărare a polițistului pe motiv că, în cazul în care urmărirea intentată de acesta prin rechiziționarea scuterului ar putea constitui o abatere profesională sau o imprudență, această inițiativă ar putea fi justificată de riscurile pe care șoferul mașinii le-ar putea avea asupra utilizatorilor drumurilor. Pe de altă parte, ea s-a bazat pe existența unui pericol pentru conducătorul scuterului în momentul împușcării și a ajuns la concluzia că reacția prin folosirea unei arme de foc era proporțională cu gravitatea lacului. Aprilie 2024, Curtea de Casație l-a respins, considerând că instanța de apel a putut considera pe bună dreptate că polițistul a realizat un act pe care l-ar fi putut considera necesar pentru protecția unui individ împotriva unui pericol de moarte și că nu exista nici o disproporție între gravitatea agresorului și mijloacele de apărare utilizate pentru a-l întrerupe. Invocând art. 2 din Convenție, sub aspectul său material, reclamanții susțin că împușcarea polițistului nu era absolut necesară în circumstanțele cazului. Ei se plâng în special de faptul că instanțele interne, care au reținut apărarea legitimă în beneficiul polițistului, nu au luat în considerare faptul că acesta din urmă a contribuit el însuși la crearea situației de pericol la originea recursului la forța letală. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Dreptul la viață al fiului reclamanților, consacrat prin art. 2 din convenție, a fost încălcat în speță (a se vedea, printre altele, Makaratzis c. Grecia [GC], nr. 50385/99, § 59-72, CEDH 2004-XI, Natchova și alții c. Bulgaria [GC], nr. 43577/98 și 44579/98, §§ 93-97 și 107, CEDH 2005 VII, Toubache c. Franța, n 19510/15, § 35-39, 7 iunie 2018, Bouras c. Franța, nr. 31754/18, § 52-56, 19 mai 2022, și Ghaoui c. Franța, n 41208/21, § 101, 16 ianuarie 2025) În special, a fost moartea sa o utilizare a forței absolut necesare, în sensul alin. (2) din art. 2 din Convenție, ținând cont în special de circumstanțele care au precedat și înconjurat împușcătura letală?

Publié le 9 février 2026

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

22195/24

Franck CHENEVAT et Marie-Paule CHENEVAT

contre la France

introduite le 30 juillet 2024

communiquée le 20 janvier 2026

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne

le décès du fils des requérants, R.

C., des suites d’une blessure par arme à feu lors d’une tentative d’interpellation par un policier.

Dans la soirée du 14

août 2018 à Paris, un équipage de trois policiers repéra le véhicule de R.

C. qui circulait sans feux règlementaires et lui ordonna de se garer. Ce dernier prit la fuite en empruntant une voie à contresens. L’un des policiers monta à l’arrière du conducteur d’un scooter présent sur les lieux et lui demanda de suivre le véhicule. Une course

‑

poursuite s’ensuivit. Lorsque le véhicule fut stoppé par la circulation, le policier descendit du scooter et ordonna à R.

C. d’obtempérer. Ce dernier engagea une marche arrière en direction du scooter stationné derrière lui. Le policier tira une fois avec son arme de service, atteignant R.

C. au bras gauche. Le projectile traversa son bras avant d’atteindre son poumon, provoquant son décès sur la voie publique.

Une information judiciaire fut ouverte du chef de violences volontaires ayant entrainé la mort sans intention de la donner par personne dépositaire de l’autorité publique dans l’exercice ou à l’occasion de l’exercice de ses fonctions (article

222-8, 7

o

du code pénal). Les requérants se constituèrent parties civiles.

Le 21

mars 2022, les juges d’instruction du tribunal judiciaire de Paris rendirent une ordonnance de mise en accusation du policier devant la cour d’assises. Ce dernier interjeta appel. Le ministère public requit la confirmation de l’ordonnance de mise en accusation, relevant notamment que le policier avait «

agi hors des cadres formatifs de la police nationale et du cadre règlementaire, sans discernement ni contrôle, subissant l’effet tunnel [dû à la poursuite], dont il parle lui-même

». Le 3

novembre 2022, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris infirma l’ordonnance précitée et prononça un non-lieu. Elle retint l’état de légitime défense du policier aux motifs que si la poursuite engagée par celui-ci en réquisitionnant le scooter pouvait constituer une faute professionnelle ou une imprudence, cette initiative pouvait être justifiée par les risques que le conducteur de la voiture faisait peser sur les usagers de la route. Elle se fonda par ailleurs sur l’existence d’un danger pour le conducteur du scooter au moment du tir et conclut que la riposte par l’usage d’une arme à feu était proportionnée à la gravité de l’atteinte.

Les requérants formèrent un pourvoi en cassation. Le 4

avril 2024, la Cour de cassation le rejeta, jugeant que la cour d’appel avait à bon droit pu considérer que le policier avait accompli un acte qu’il avait raisonnablement pu croire nécessaire à la protection d’un individu contre un danger de mort, et qu’il n’existait aucune disproportion entre la gravité de l’atteinte commise par l’agresseur et les moyens de défense employés pour l’interrompre.

Invoquant l’article

2 de la Convention, sous son volet matériel, les requérants soutiennent que le tir du policier n’était pas absolument nécessaire dans les circonstances de l’espèce. Ils se plaignent en particulier du fait que les juridictions internes, qui ont retenu la légitime défense au bénéfice du policier, n’ont pas pris en considération que ce dernier avait lui-même contribué à créer la situation de danger à l’origine du recours à la force létale.

QUESTION AUX PARTIES

1.

Le droit à la vie du fils des requérants, consacré par l’article

2 de la Convention, a-t-il été violé en l’espèce (voir, parmi d’autres,

Makaratzis c.

Grèce

[GC], n

o

50385/99, §§

59-72, CEDH 2004-XI,

Natchova et autres c.

Bulgarie

[GC], n

os

43577/98 et

43579/98, §§

93-97 et

107, CEDH 2005

‑

VII,

Toubache c.

France

, n

o

19510/15, §

35-39, 7

juin 2018,

Bouras c.

France

, n

o

31754/18, §§

52-56, 19

mai 2022, et

Ghaoui c.

France

, n

o

41208/21, §

98

‑

101, 16

janvier 2025)

?

En particulier, son décès a-t-il résulté d’un usage de la force rendu absolument nécessaire, au sens du paragraphe

2 de l’article

2 de la Convention, compte tenu notamment des circonstances ayant précédé et entouré le tir létal ?