GHAOUI c. FRANCE

Publicat la 21 martie 2022 CINCEA SECȚIUNE Cererea nr. 41208/21 Ryad GHAOUI împotriva Franței introdusă la 6 august 2021, comunicată la 2 martie 2022 DE LA L În noaptea de 14-15 august 2009, reclamantul se afla într-o parcare a orașului Tours cu un alt individ. El deținea o pungă de sport care conținea peste o sută douăzeci și cinci de mii de euro, pe care trebuia să o transporte în cadrul unui trafic de droguri. Trei funcționari de poliție au intrat în parcare și au decis să efectueze un control. În timp ce unul dintre polițiști, Brigadier B., a scos arma, reclamantul s-a urcat în mașină și a încercat să fugă, în ciuda gesturilor unui alt polițist, R., poziționat în fața lui și făcând semn de oprire.

Brigadier B., considerând că colegul său R. urma să fie lovit de vehiculul condus de solicitant, a tras de două ori în direcția sa. R., în ciuda unei mișcări de recul, a fost lovit de vehicul și ușor rănit. Reclamantul a fost grav rănit, un glonț a atins măduva spinării, plămânii, precum și o vertebră. El a fost de atunci paraplegic, suferind de o boală permanentă cu deficit funcțional de 80%. La 6 mai 2009, reclamantul a depus o plângere la procurorul din Republica Tours. La 10 august 2009, considerând că raportul întocmit de Hotărârea Internă a Poliției Judiciare, consacrat exclusiv violenței comise de acesta și refuzului său de a-l acuza, era exclusiv răspunzător împotriva sa, reclamantul a depus de această dată o plângere cu constituirea unei părți civile pentru tentativă de omucidere voluntară.

Printr-o rechiziționare introductivă din 21 decembrie 2009, s-a deschis o informare judiciară și a fost încredințată unui judecător judecător judecătoresc din partea Tours. La 3 iulie 2015, Tribunalul a emis un aviz de încheiere a audierii de către acesta din urmă, reclamantul fiind în curs de examinare, la data de 4 În iunie 2015, pentru acte de violență voluntară împotriva unui polițist recalificat în cele din urmă în refuz de a obține mai mult.

Reclamantul a solicitat anumite acte, în special o confruntare cu polițiștii B. și R. După un refuz opus de către instanța de judecată, el a introdus apel și a obținut câștig de cauză în fața camerei de lămurire a instanței de judecată dinîl din Orleans, la 1 În decembrie 2016, confruntarea a avut loc la 10 aprilie și 12 septembrie 2017. La 31 octombrie 2018, la mai mult de nouă ani de la fapte, Brigadier B. a fost pus sub acuzare pentru fapte de violență care au condus la o infirmitate permanentă, comisă cu o armă de către un depozitar al autorității publice. Printr-o ordonanță din 27 decembrie 2019, instanța de judecată a trimis reclamantul și brigadierul B. în fața Tribunalului Penal. La 10 septembrie 2020, camera de l'inginerie a tribunalului din Orleans a infirmat ordonanța și a pronunțat un refuz în favoarea brigadierului B., considerând că acesta acționase în legitimă apărare pentru alții, acțiunea sa fiind absolut necesară și proporțională.

În schimb, Comisia a confirmat trimiterea reclamantului în fața instanței pentru refuzul de a obține o hotărâre agravată, considerând că faptele nu erau contestate de apărare. Prin hotărârea din 16 februarie 2021, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Invocând art. 2 din Convenție, sub aspectele sale materiale și procedurale, reclamantul se plânge de nejudiciul de care a beneficiat autorul împușcăturilor, criticând motivația reținută de camera de la zz și susținând că utilizarea forței prin utilizarea unei arme cu foc nu a fost nici absolut necesară, nici proporționată în circumstanțele speței. În plus, el denunță o instrucțiune neglijentă, lentă și incompletă, fără o examinare efectivă a argumentelor sale.

RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Dreptul la viață al reclamantului, consacrat prin art. 2 din Convenție, a fost încălcat în special în cazul în care, în sensul art. 2 alin. Având în vedere protecția procedurală a dreptului la viață (a se vedea, printre altele, Salman c. Turcia [GC], nr 2286/93, § 104, CEDO 2000-VII), investigațiile efectuate de autoritățile naționale în speță cu privire la acuzațiile reclamantului, conform cărora recurgerea la forță prin utilizarea unei arme n mai ar fi fost absolut necesară sau proporțională, au îndeplinit cerințele art. 2 din Convenție?

Publié le 21 mars 2022

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 41208/21 Ryad GHAOUI contre la France introduite le 6 août 2021 communiquée le 2 mars 2022

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne les tirs dont le requérant a été la cible lors d’un contrôle de police et la procédure qui s’en est suivie. Dans la nuit du 14 au 15 août 2009, le requérant se trouvait dans un parking de la ville de Tours avec un autre individu. Il détenait un sac de sport contenant plus de cent vingt-cinq mille euros, qu’il devait transporter dans le cadre d’un trafic de stupéfiants. Trois fonctionnaires de police entrèrent dans le parking et décidèrent de procéder à un contrôle. Voyant l’un des policiers, le brigadier B., sortir son arme, le requérant monta dans son véhicule et tenta de prendre la fuite, malgré les gestes d’un autre policier, R., positionné en face de lui et faisant signe de s’arrêter.

Le brigadier B., estimant que son collègue R. allait être percuté par le véhicule conduit par le requérant, tira à deux reprises dans sa direction. R., malgré un mouvement de recul, fut heurté par le véhicule et légèrement blessé. Le requérant fut quant à lui grièvement touché, une balle ayant atteint sa moelle épinière, ses poumons, ainsi qu’une vertèbre. Il est depuis paraplégique, souffrant d’une infirmité permanente avec déficit fonctionnel de 80%. Le 6 mai 2009, le requérant porta plainte auprès du procureur de la République de Tours. Le 10 août 2009, estimant que le rapport rédigé par la direction interrégionale de la police judiciaire, consacré aux seules violences commises par lui et à son refus d’obtempérer, était exclusivement à charge contre lui, le requérant déposa cette fois une plainte avec constitution de partie civile pour tentative d’homicide volontaire.

Par un réquisitoire introductif du 21 décembre 2009, une information judiciaire fut ouverte et confiée à un juge d’instruction de Tours. Le 3 juillet 2015, un avis de fin d’information fut délivré par ce dernier, le requérant ayant entretemps été mis en examen, le 4 juin 2015, pour des faits de violences volontaires contre un policier finalement requalifiés en refus d’obtempérer aggravé. Le requérant sollicita certains actes, en particulier une confrontation avec les policiers B. et R. Après un refus opposé par le juge d’instruction, il interjeta appel et obtint gain de cause devant la chambre de l’instruction de la cour d’appel d’Orléans, le 1 er décembre 2016. La confrontation intervint les 10 avril et 12 septembre 2017. Le 31 octobre 2018, plus de neuf ans après les faits, le brigadier B. fut mis en examen pour des faits de violence ayant entraîné une infirmité permanente, commis avec une arme par un dépositaire de l’autorité publique.

Par une ordonnance du 27 décembre 2019, le juge d’instruction renvoya le requérant et le brigadier B. devant le tribunal correctionnel. Le 10 septembre 2020, la chambre de l’instruction de la cour d’appel d’Orléans infirma l’ordonnance et prononça un non-lieu en faveur du brigadier B., estimant que celui-ci avait agi en état de légitime défense pour autrui, son action étant absolument nécessaire et proportionnée. En revanche, elle confirma le renvoi du requérant devant le tribunal pour refus d’obtempérer aggravé, estimant que les faits n’étaient pas contestés par la défense. Par un arrêt du 16 février 2021, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.

Invoquant l’article 2 de la Convention, sous ses volets matériel et procédural, le requérant se plaint du non-lieu dont a bénéficié l’auteur des tirs, critiquant la motivation retenue par la chambre de l’instruction et soutenant que le recours à la force par usage d’une arme à feu n’était ni absolument nécessaire ni proportionné dans les circonstances de l’espèce. Il dénonce en outre une instruction bâclée, lente et incomplète, sans examen effectif de ses arguments.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le droit à la vie du requérant, consacré par l’article 2 de la Convention, a-t-il été violé en l’espèce ? En particulier, était-il absolument nécessaire, aux fins de l’article 2 § 2, de faire un usage de la force emportant un risque pour la vie du requérant ? 2. Eu égard à la protection procédurale du droit à la vie (voir, notamment, Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 104, CEDH 2000-VII), les investigations effectuées par les autorités nationales en l’espèce quant aux allégations du requérant, aux termes desquelles le recours à la force par usage d’une arme n’aurait été ni absolument nécessaire ni proportionné, ont-elles satisfait aux exigences de l’article 2 de la Convention ?