NIOTIS c. GRÈCE

Comunicat la 19 februarie 2018 Prima secțiune Cerere nr. 40497/12 Emmanouil-Lambros NIOTIS împotriva Greciei introdusă la 19 iunie 2012 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Emmanouil-Lambros Niotis, este un resortisant grec născut în 1948 și rezident în Atena. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Kleftodimos, avocat în Atena. La 27 aprilie 2010, tribunalul corecțional daltan l-a declarat pe reclamant vinovat de fraudă și corupție pasivă și l-a condamnat la o pedeapsă de patru ani de închisoare. ; La 20 septembrie 2010, tribunalul a confirmat hotărârea tribunalului corecțional, dar a redus sentința la 3 ani și 10 luni de închisoare. La arestarea instanței judecătorești a fost înregistrată în Cartea Specială a acestei instanțe la 17 ianuarie 2011. De la această dată ar fi aplicat termenul de 20 de zile pentru a formula un recurs în casație împotriva hotărârii menționate anterior.

La 4 februarie 2011, avocatul reclamantului a întocmit o declarație de recurs în casație și a solicitat unui aprod al justiției să depună această declarație la procurorul Curții de Casație. La 7 februarie 2011, adică ultima zi a termenului de depunere a recursului, și la ora 13:00, executorul justiției a mers la Curtea de Casație pentru a depune declarația, dar nu a putut intra în clădire. De fapt, intrarea era interzisă din cauza unei alerte cu bombă. După ce a așteptat în afara clădirii până la sfârșitul perioadei de lucru, executorul a părăsit locul fără să fi depus declarația. În același timp, el a întocmit un raport de semnificație a recursului (remis procurorului adjunct al Curții de Casație) în care prezenta motivele de forță majoră și la Atât raportul de semnificație, cât și certificatul de depozit menționat anterior făceau parte din recursul în Casație pe care a fost sesizată Curtea de Casație.

În pledoaria sa, avocatul reclamantului a rechemat la mai multe întrebări în fața Curții de Casație la data de 4 octombrie 2011. La 27 octombrie 2011, Curtea de Casație a respins recursul ca fiind întârziat și a arătat că, în declarația sa din 4 februarie 2011, reclamantul nu menționa niciun motiv de forță majoră și niciun obstacol insurmontabil care să justifice depunerea cu întârziere a recursului. Aceasta a subliniat faptul că a fost în culpă și în observațiile scrise ale reclamantului că reclamantul a făcut pentru prima dată un raport cu privire la motivele care au împiedicat depunerea recursului în termenul cerut. Aceste motive, care constituiau o forță majoră și un obstacol insurmontabil care justificau depunerea cu întârziere a recursului, erau cunoscute la 8 februarie 2011 de avocatul reclamantului.

Or, acesta din urmă, care a ales ultima zi a termenului de depunere a recursului, ar fi trebuit să dea dovadă de diligență specială, să se asigure că executorul la timp și să completeze textul recursului cu motivele menționate anterior care justifică depunerea cu întârziere. Dreptul intern relevant la art. 473 alineatul (2) din Codul de procedură penală dispune Recursul în casare împotriva unei hotărâri de condamnare poate fi formulat de cel care a fost condamnat, de asemenea, prin intermediul unei declarații-recurs (...) care este comunicată procurorului în apropierea Curții de Casație, în termen de 20 de zile, conform dispozițiilor alin. (1). Această declarație poate, de asemenea, să completeze un recurs (...) care nu conține motive detaliate.

GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, din cauza respingerii ca întârziere a recursului său de motive excesiv de formale. Curtea de Casație, prin respingerea, prin hotărârea sa, a recursului reclamantului ca târziu, în pofida explicațiilor privind forța majoră furnizate de reclamant în scris și în instanță, a respectat dreptul de acces la o instanță în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție?

Communiquée le 19 février 2018

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 40497/12 Emmanouil-Lambros NIOTIS contre la Grèce introduite le 19 juin 2012

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Emmanouil-Lambros Niotis, est un ressortissant grec né en 1948 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M e G. Kleftodimos, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Le 27 avril 2010, le tribunal correctionnel d’Athènes déclara le requérant coupable de faux et de corruption passive et le condamna à une peine de quatre ans d’emprisonnement ; Le 20 septembre 2010, la cour d’appel d’Athènes confirma le jugement du tribunal correctionnel mais réduisit la peine à 3 ans et dix mois d’emprisonnement. L’arrêt de la cour d’appel fut enregistré au Livre Spécial de cette juridiction le 17 janvier 2011. À partir de cette date courrait le délai de vingt jours pour former un pourvoi en cassation contre l’arrêt précité.

Le 4 février 2011, l’avocat du requérant rédigea une déclaration-pourvoi en cassation et demanda à un huissier de justice de déposer cette déclaration auprès du procureur de la Cour de cassation. Le 7 février 2011, soit le dernier jour du délai pour former le pourvoi, et à 13 h, l’huissier de justice se rendit à la Cour de cassation pour déposer la déclaration, mais il ne put entrer dans le bâtiment. En fait, l’entrée était interdite en raison d’une alerte à la bombe. Après avoir attendu à l’extérieur du bâtiment jusqu’à la fin de l’horaire du travail, l’huissier quitta les lieux sans avoir déposé la déclaration. L’huissier revint le lendemain, soit le 8 février 2011, et déposa la déclaration-pourvoi.

En même temps, il rédigea un rapport de signification du pourvoi (remis au procureur adjoint de la Cour de cassation) dans lequel il exposait les motifs de force majeure et l’obstacle insurmontable l’ayant empêché de déposer la déclaration-pourvoi la veille. Le greffe du parquet de la Cour de cassation lui délivra aussi un certificat de dépôt de la déclaration-pourvoi. Tant le rapport de signification et le certificat de dépôt précités faisaient partie du pourvoi en cassation dont était saisie la Cour de cassation. L’audience devant la Cour de cassation eut lieu le 4 octobre 2011. Dans sa plaidoirie, l’avocat du requérant rappela l’obstacle – évacuation du bâtiment et interdiction d’y entrer – survenu le dernier jour du délai pour déposer le pourvoi et demanda que la Cour de cassation pardonne le dépassement du délai.

Il se référa aussi au rapport de signification et au certificat de dépôt précités. Le 27 octobre 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi comme tardif. Elle releva que dans sa déclaration-pourvoi du 4 février 2011 le requérant ne mentionnait aucun motif de force majeure et aucun obstacle insurmontable justifiant le dépôt tardif du pourvoi. Elle souligna que c’était à l’audience et dans ses observations écrites que le requérant fit état pour la première fois des motifs qui l’avaient empêché de déposer le pourvoi dans le délai requis. Ces motifs, qui constituaient une force majeure et un obstacle insurmontable justifiant le dépôt tardif du pourvoi, étaient connus le 8 février 2011 de l’avocat du requérant.

Or, ce dernier, qui avait choisi le dernier jour du délai pour déposer le pourvoi, aurait dû faire preuve de diligence particulière, veiller à ce que l’huissier s’acquitte à temps de sa tâche, et compléter le texte du pourvoi avec les motifs précités justifiant le dépôt tardif. B. Le droit interne pertinent L’article 473 § 2 du code de procédure pénale dispose : « Le pourvoi en cassation contre un arrêt de condamnation peut être formé par celui qui a été condamné également au moyen d’une déclaration-pourvoi (...) qui est signifiée au procureur près la Cour de cassation, dans un délai de vingt jours qui court selon les prescriptions du paragraphe 1. Cette déclaration peut aussi compléter un pourvoi (...) qui ne contient pas des motifs détaillés.

» GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, en raison du rejet comme tardif de son pourvoi par des motifs excessivement formalistes.

QUESTION AUX PARTIES

La Cour de cassation, en rejetant par son arrêt le pourvoi du requérant comme tardif en dépit des explications relevant de la force majeure fournies par le requérant par écrit et à l’audience, a-t-elle respecté le droit d’accès à un tribunal au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ?