În cauza Hatziiannidis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Anatoly Kovler, președinte, Linos-Alexre Sicilianos, Erik Møse, judecători și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii, După ce a intenționat în camera Consiliului la 27 martie 2012, Tribunalul a adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 51906/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Stavros Hatziiannidis ( 2009 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 18 octombrie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. Suspectat de comiterea unor infracțiuni reprimate de Legea antichităților, reclamantul a fost arestat la 9 noiembrie 2002 și pus în custodie provizorie la 13 noiembrie 2002. La 13 aprilie 2003, a fost eliberat sub condiție condiționată. Între timp, la 10 noiembrie 2002, s-au inițiat acțiuni penale împotriva sa și s-a inițiat o procedură de pronunțare a sentinței. Printr-o ordonanță a camerei de judecată a tribunalului corecțional al Edessa, procedura de pronunțare a fost prelungită cu șase luni din cauza complexității cauzei, a supraîncărcării de muncă a instanței judecătorești, precum și a depunerii ăstora a unei competențe. Procedura de pronunțare a luat sfârșit la data de 30 Septembrie 2005 și la 16 noiembrie 2005 reclamantul a fost trimis la judecată în fața tribunalului penal din Salonic. Lacul, stabilit inițial la 1 octombrie 2007, a fost amânat la 14 ianuarie, 5 noiembrie 2008 și 4 martie 2009, la cererea reclamantului. La această ultimă dată, tribunalul judecătoresc, cu trei membri și ca instanță de prim grad, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de paisprezece ani și nouă luni de condamnare (judecata nr. 638/2009). Prin hotărârea din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Penală din Salonic, la care au participat cinci membri, a redus sentința la 11 ani și trei luni de reculegere. La 14 octombrie 2010, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil ca fiind întârziat (hotărârea nr. 1639/2010). Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva sa este întemeiată. 11. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 9 noiembrie 2002 cu arestarea reclamantului și s ê a fost încheiată la 14 octombrie 2010 cu hotărârea nr. 1639/2010 a Curții de Casație. Prin urmare, a durat aproximativ opt ani pentru trei grade de jurisdicție. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 14. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II). 15. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi citată anterior). 16. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, chiar dacă se deduce din durata generală a procedurii întârzierile care îi pot fi atribuite reclamantului în cadrul procedurii în fața instanței judecătorești în primă instanță, aceasta rămâne excesivă. Curtea ia notă că a durat trei ani de la arestarea reclamantului pentru ca acesta să fie trimis înapoi în instanță în primă instanță. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a art. 6 alin. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 138,38 EUR (EUR) pentru prejudiciul material. Această sumă corespunde cheltuielilor sale la închisoare. De asemenea, solicită 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru prejudiciul material. De asemenea, acesta afirmă că suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 1 500 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. 543 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 22. Guvernul afirmă că suma solicitată nu este justificată și invită Curtea să respingă această cerere. 23. Curtea amintește că aceasta a constatat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din cauza faptului că a depășit termenul rezonabil al procedurii. În plus, Curtea constată că o alocare a cheltuielilor și cheltuielilor în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). Având în vedere lipsa oricărei justificări din partea reclamantului și a jurisprudenței sale în materie, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 24. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CESURI, CURȚA ÎN LÂNGĂ, Declara cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A se vedea că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va majora din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 aprilie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Anatoly Kovler Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
HATZIIOANNIDIS c. GRÈCE
(
Requête n
o
51906/09)
ARRÊT
17 avril 2012
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Hatziioannidis c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de
:
Anatoly Kovler,
président,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 mars 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
51906/09) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Stavros Hatziioannidis («
le requérant
»), a saisi la Cour le 7
septembre
2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») a été représenté par les délégués de son agent, M
me
me
3.
Le 18 octobre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement.
4.
Le requérant est né en 1954 et réside à Skydra, dans la région de Pella.
5.
Soupçonné d’avoir commis des infractions réprimées par la loi sur la protection des antiquités, le requérant fut arrêté le 9 novembre 2002 et placé en détention provisoire le 13 novembre 2002. Le 13 avril 2003, il fut libéré sous condition.
6.
Entre-temps, le 10 novembre 2002, des poursuites pénales furent engagées à son encontre et une procédure d’instruction fut entamée. Par une ordonnance de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Edessa, la procédure d’instruction fut prolongée de six mois en raison de la complexité de l’affaire, de la surcharge de travail du juge d’instruction ainsi que du dépôt tardif d’une expertise. La procédure d’instruction prit fin le 30
septembre 2005 et le 16 novembre 2005 le requérant fut renvoyé en jugement devant la cour d’appel criminelle de Thessalonique.
7.
L’audience, initialement fixée au 1er octobre 2007, fut ajournée aux 14
janvier, 5 novembre 2008 et 4 mars 2009 à la demande du requérant. A cette dernière date, la cour d’appel, siégeant à trois membres et comme juridiction de premier degré, condamna le requérant à une peine de quatorze ans et neuf mois de réclusion (jugement no 638/2009). Le requérant interjeta appel.
8.
Par un arrêt du 3 novembre 2009, la cour d’appel criminelle de Thessalonique, siégeant à cinq membres, diminua la peine à onze ans et trois mois de réclusion. Le requérant se pourvut en cassation.
9.
Le 14 octobre 2010, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable comme tardif (arrêt no 1639/2010).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
11.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.
La période à considérer a débuté le 9 novembre 2002 avec l’arrestation du requérant et s’est terminée le 14 octobre 2010 avec l’arrêt n
o
1639/2010 de la Cour de cassation. Elle a donc duré huit ans environ pour trois degrés de juridiction.
A.
Sur la recevabilité
13.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
14.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
15.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Pélissier et Sassi
précité).
16.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, même si on déduit de la durée globale de la procédure les retards attribuables au requérant lors de la procédure devant la cour d’appel criminelle en première instance, celle-ci demeure excessive. La Cour note qu’il a fallu trois ans à partir de l’arrestation du requérant pour que celui-ci soit renvoyé en jugement en première instance. Le Gouvernement ne fournit pas d’explication pertinente pour ce délai. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
17.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
18.
Le requérant réclame 7
138,38 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Cette somme correspond à ses dépenses à la prison. Il réclame également 50
000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
19.
Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre que la somme réclamée au titre du préjudice moral est excessive.
20.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1
500 EUR au titre du préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
21.
Le requérant demande également 38
543 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes.
22.
Le Gouvernement affirme que la somme réclamée n’est pas justifiée et invite la Cour à écarter cette demande.
23.
La Cour rappelle qu’elle a constaté une violation de l’article 6 § 1 en raison du seul dépassement du délai raisonnable de la procédure. Elle note en outre que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Compte tenu de l’absence de tout justificatif de la part de requérant et de sa jurisprudence en la matière, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
24.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 1
500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 avril 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
André Wampach
Anatoly Kovler
Greffier adjoint
Président