YELISEYEVY c. RUSSIE

Reclamanții, dl. Aleksey Viktorovich Yeliseyev și dna. Lyudmila Vladimirovna Yeliseyeva, sunt cetățeni ruși născuți respectiv în 1975 și 1984 și rezidând în Barych (regiunea Ulianovsk).

Guvernul rus („Guvernul") a fost inițial reprezentat de dl. G. Matiouchkine, fost reprezentant al Federației Rusiei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de reprezentantul actual, dl. M. Galperine. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții sunt soț și soție. Pe 17 septembrie 2008, comisia de locuințe a orașului Barych a înscris familia reclamanților pe lista participanților la subprogramul federal „Locuințe pentru tinere familii" pentru 2002-2010 (§18 de mai jos).

Pe 29 iulie 2009, reclamanții au cumpărat un apartament cu ajutorul unui credit bancar. Intenționau să ramburseze o parte a creditului datorită unei alocații pentru achiziționarea de locuințe (социальная выплата на приобретение жилья) pe care se așteptau să o primească ca participanți la subprogramul respectiv. În decembrie 2010, subprogramul s-a încheiat, fără ca reclamanții să fi obținut alocația.

Pe 10 martie 2011, reclamanții au cerut comisiei de locuințe să participe la noul subprogram, pus în aplicare din ianuarie 2011. Pe 21 martie 2011, comisia a respins cererea lor pe motiv că, reclamantul având 36 de ani pe 20 ianuarie 2011, familia lor nu mai îndeplinea una din condițiile pentru a participa la subprogram (§19 de mai jos).

Pe 26 septembrie 2012, reclamanții au declarat o acțiune în justiție contra administrației orașului Barych, cerând ca acesteia să li se ordoneze eliberarea unui certificat de alocare (свидетельство о праве на получение социальной выплаты).

Pe 6 octombrie 2012, tribunal Barych a respins acțiunea lor. A considerat următoarele cu privire la obținerea alocației în cadrul fostului subprogram: „(...) dispozițiile în vigoare la momentul înscrierii familiei [defenderului] ca participant la program prevedeau că faptul ca unu din soți să atingă vârsta de 36 de ani constituia o circumstanță care excludea posibilitatea de a continua să participe la program și de a obține alocația. " A considerat de asemenea că singura participare la fostul subprogram nu dădea nici dreptul de a obține alocația cerută, nici dreptul de a participa la noul subprogram și că, de altfel, familia reclamanților nu satisfăcea condiția de vârstă cerută de acesta din urmă.

Reclamanții au declarat apel asupra sentinței. Susțineau că, ca participanți la fostul subprogram, ar trebui să beneficieze de menținere a dreptului la alocare. În sprijinul recursului lor, se refereau la două hotărâri pronunțate în apel de curtea regională din Ulianovsk în două litigii similare (§20 de mai jos) în favoarea familiilor participante la fostul subprogram.

Pe 11 decembrie 2012, curtea regională din Ulianovsk a respins apelul reclamanților. A considerat că faptul ca unu din soți să fi atins vârsta de 36 de ani înainte ca autoritatea regională să decidă înscrierea familiei pe lista candidaților la obținere de alocare constituia o circumstanță care excludea posibilitatea pentru familie de a continua să participe la subprogram și de a obține alocația.

Pe 23 ianuarie 2013, reclamanții s-au pourvut în casație în fața prezidiumului curții regionale din Ulianovsk. Pe 20 februarie 2013, judecătorul unic al acestei curți a refuzat să transmită recursul lor prezidiumului pentru examinare. B. Dreptul și practica internă relevante 1. Dispozițiile relevante în cauza de față referitoare la Curtea Supremă a Federației Rusiei („Curtea Supremă") și la procedurile de casație și de control în revizuire

Conform articolului 126 al Constituției ruse cât și articolului 9 al legii federale constituționale nr. 1-FKZ din 7 februarie 2011 referitoare la tribunalele de drept comun ale Federației Rusiei, Curtea Supremă este cea mai înaltă jurisdicție în particular în materie civilă, efectuează o superviziune judiciară (судебный надзор) asupra practicii tribunalelor de drept comun, analizează și sintetizează practicile acestor tribunale și, pentru a asigura uniformitatea jurisprudenței, explică și clarifică aplicarea legii (разъяснения по вопросам применения законодательства) și a practicii judiciare (разъяснения по вопросам судебной практики).

Pe 1 ianuarie 2012, noile dispoziții ale codului de procedură civilă (CPC) au intrat în vigoare referitoare la procedurile de casație și de control în revizuire. Aceste dispoziții sunt rezumate în decizia Abramyan și alții c. Rusia (nr. 38951/13 și 59611/13, §§ 31-53, 12 mai 2015).

În particular, conform articolului 377 al CPC, în vigoare din 1 ianuarie 2012, recursul în casație trebuie trimis direct jurisdicției de casație (după caz, prezidiumului curții regionale sau camerei civile a Curții Supreme). Pe 11 decembrie 2012, plenul Curții Supreme a adoptat o directivă, nr. 29, referitoare la aplicarea procedurii de casație. În §7 al acestei directive, a precizat aria de aplicare a articolului 377 al CPC după cum urmează: „(...) recursurile în casație împotriva sentințelor și deciziilor judecătorilor de pace, împotriva ordonanțelor de plată, împotriva deciziilor de apel pronunțate de tribunalele de district pot fi trimise [Curții Supreme] dacă, după examinarea recursului în casație împotriva acestora [sentințelor, ordonanțelor și deciziilor] de prezidiumul curții regionale (...), o hotărâre a prezidiumului (постановление президиума) este pronunțată (...) "

În §8 al aceleiași directive, plenul Curții Supreme a expus aria de aplicare a articolului 376 al CPC, potrivit căruia termenul pentru ambii recursuri în casație (depuși la curtea regională și Curtea Supremă) era de șase luni de la pronunțarea hotărârii de apel. A precizat că acest termen nu include perioada în care recursul era examinat de jurisdicția competentă.

Potrivit articolului 387 al CPC, motivele pentru anulare sau infirmare ale deciziilor judiciare în casație sunt încălcări semnificative ale dispozițiilor materiale sau procedurali care au avut un impact asupra rezultatului litigului și care trebuie remediate pentru a restabili și apăra drepturile, libertățile și interesele legitime, precum și interesele publice protejate de legea. Potrivit articolului 390 § 3 al CPC, dacă jurisdicția de casație anulează decizia judiciară și trimite cauza pentru reexaminare, indicațiile sale cu privire la interpretarea legii se impun jurisdicției de renvoi.

Potrivit articolului 391.9 al CPC, o decizie judiciară poate fi anulată sau infirmată în control în revizuire dacă, printre altele, atinge uniformitatea (единообразие) interpretării și aplicării legii. 2. Dispozițiile referitoare la alocația pentru achiziționarea de locuințe

Printr-un decret din 13 mai 2006, Guvernul a adoptat un subprogram federal intitulat „Locuințe pentru tinere familii" pentru 2002-2010, care a expirat pe 31 decembrie 2010. Acest subprogram permitea anumitor familii să beneficieze de o alocare pentru achiziționarea de locuințe. Una dintre condițiile de participare la subprogramul respectiv consta în faptul că fiecare din soți trebuia să fie sub 35 de ani la data deciziei autorității regionale de a înscrie familia pe lista candidaților la obținere de alocare.

Printr-un decret din 17 decembrie 2010, Guvernul a adoptat un nou subprogram pentru 2011-2015, care comporta aceeași condiție de vârstă. 3. Practica judiciară în domeniul alocațiilor pentru achiziționarea de locuințe

Prin sentințe respective din 10 ianuarie 2012 și din 11 ianuarie 2012, tribunal districtului Leninski din Ulianovsk a admis recursurile a două familii contra administrației municipale și a ordonat, în primul caz, eliberarea unui certificat de alocare și, în al doilea caz, înscrierea familiei respective pe lista participanților la subprogramul pentru 2011-2015. Prin două hotărâri de apel din 20 martie 2012, curtea regională din Ulianovsk a confirmat aceste sentințe. În ambele cazuri, a considerat că familiile trebuiau să beneficieze de menținerea dreptului la alocare, în pofida faptului că, în fiecare din aceste cazuri, unu din soți atinsese limita de vârstă.

În observații, Guvernul a prezentat mai multe decizii pronunțate de tribunal districtului Leninski din Ulianovsk și de curtea regională din Ulianovsk în litigii similare cu cel al reclamanților, prin care aceste jurisdicții au aprobat excluderea familiilor din listele participanților la subprogramele –fostul sau noul – din motiv că, în fiecare caz, unu din soți atinsese limita de vârstă înainte ca autoritatea regională să procedeze la înscrierea familiei pe lista candidaților la obținere de alocare. Se agă de trei sentințe pronunțate pe 2 mai, 26 aprilie și 27 noiembrie 2012 și despre care nu exista informații cu privire la apelurile eventualmente declarate, cât și de trei sentințe pronunțate pe 26 ianuarie, 29 februarie și 28 august 2012, confirmate în apel respectiv pe 3 aprilie, 29 mai și 6 noiembrie 2012.

Guvernul a prezentat de asemenea șase hotărâri de apel pronunțate între septembrie 2012 și aprilie 2014 de diferite curți regionale aprobând excluderea familiilor din listele participanților la subprogramele datorită limitei de vârstă atinse de unu din soți. PLÂNGERI

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de o inechitate a procesului lor din cauza respingerii cererii pentru alocare pentru achiziționarea de locuințe de tribunal Barych și confirmării acestei respingeri de curtea regională din Ulianovsk, pe motiv că, în două hotărâri din 20 martie 2012, pronunțate în litigii similare, aceeași curte regională adoptase o soluție opusă. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng că nu au putut beneficia de alocația care le-ar fi fost cuvenită în virtutea dispozițiilor interne așa cum au fost interpretate de curtea regională din Ulianovsk în hotărârile sale din 20 martie 2012. ÎN DREPT

Reclamanții se plâng de o atinge la dreptul lor la proces echitabil și de o atinge la dreptul lor de a respecta bunurile lor din cauza respingerii de către justiție a cererii pentru alocare pentru achiziționarea de locuințe, și asta în absența unei luări în considerare a două hotărâri ale curții regionale din Ulianovsk care admiseră cereri similare. Invocă la acest sens art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, ale căror părți relevante în cazul de față sunt liberate după cum urmează: art. 6 § 1 „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) " art. 1 al Protocolului nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a respecta bunurile sale. Niciun nu poate fi privat de proprietate decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional. " A. Pozițiile părților

Guvernul semnalează, ca prim argument, o excepție de inadmisibilitate a cererei din cauza defectului de epuizare a căilor de atac interne, și anume un recurs în casație în fața Curții Supreme și, dacă este cazul, un recurs prin controlul în revizuire. Pentru a demonstra efectivitatea căii de casație, Guvernul prezintă unsprezece hotărâri ale Curții Supreme, pronunțate între iunie 2012 și octombrie 2013, care anulaseră în casație hotărâri de apel pentru cauza încălcărilor semnificative ale legii materiale sau procedurali. Guvernul sugerează de altfel că Curtea Supremă, ca jurisdicție responsabilă de supraveghere la coerența practicilor judiciare, era în cazul de față susceptibilă de a remedia direct încălcările susținute de reclamant.

De altfel, potrivit Guvernului, nici unu din articolele invocate de reclamant nu se aplică ratione materiae. Privitor la art. 6 § 1 din Convenție, elementul public ar prevala asupra elementului privat în domeniu alocațiilor de locuințe și, prin urmare, litigul nu ar fi „civil" în sensul acestei dispoziții. Privitor la art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, reclamanții nu ar avea „așteptări legitime" de a obține alocația cerută și deci nu au „buni".

În final, Guvernul consideră că plângerile sunt în orice caz manifestă nefundate, deoarece, din spusele sale, practica jurisdicțiilor din competența regiunii din Ulianovsk, cu excepția celor două hotărâri izolate din 12 martie 2012, cât și practica jurisdicțiilor din alte regiuni erau stabile și nefavorabile reclamanților.

Reclamanții expun în observațiile lor că nu critică efectivitatea căii de casație în sine, dar că, în cazul lor, recursul în casație în fața Curții Supreme s-a dovedit inaccesibil. Referindu-se la art. 377 al CPC și la directiva nr. 29 a plenului Curții Supreme (§14 de mai jos), susțin că faptul că judecătorul unic al curții regionale refuzase să transmită recursul lor prezidiumului acestei jurisdicții pentru examinare i-a împiedicat să se poarvă în casație în fața Curții Supreme. Consideră că ar fi putut să sesizeze Curtea Supremă doar dacă prezidiumul curții regionale ar fi pronunțat o hotărâre în cazul lor. Privitor la calea controlului în revizuire, reclamanții estimează că nu constituie o cale de atac eficace de exercitat în sensul articolului 35 din Convenție.

De altfel, reclamanții contestă argumentele Guvernului referitoare la aplicabilitatea ratione materiae a dispozițiilor convenție invocate. Afirmă că, având satisfăcut toate condițiile de participare la subprogram, au devenit titulari unui drept la alocare. De altfel, reprochează „organelor responsabile (...) de supraveghere la uniformitate a interpretării și aplicării dreptului de către tribunale" de a lăsa subsistă practici judiciare divergente în domeniu alocațiilor pentru achiziționarea de locuințe, și asta, potrivit spuselor lor, în încălcare a principiului de securitate juridică garantat de art. 6 § 1 din Convenție. B. Aprecierea Curții

Curtea observă că plângerile reclamanților privesc esențial întrebarea practicilor divergente în cadrul aceleiași curți regionale în privința interpretării condițiilor care trebuiau îndeplinite pentru a obține alocația pentru achiziționarea de locuințe.

Curtea reamintește la acest sens că, în analizarea plângerilor legate de divergențele de jurisprudență, determină dacă aceste divergențe erau „profunde și persistente" în cadrul unei jurisdicții statuând în ultimă instanță, dacă exista în sistemul intern un mecanism de resorire a conflictelor de jurisprudență, și dacă și cum acest mecanism de resorire a fost implementat (a se vedea, printre foarte mulți, Paroisse Greco-Catolică Lupeni și alții c. România [Marea Cameră], nr. 76943/11, § 116, CEDO 2016 (extrase)). Deci, problema divergențelor de jurisprudență fiind intrinsec legată de problema existenței unui recurs intern, Curtea le va analiza împreună.

Curtea reamintește de altfel că scopul articolului 35 din Convenție este să le ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia încălcările susținute împotriva lor înainte ca aceste susțineri să i se prezinte. Statele nu trebuie să răspundă de acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a avea posibilitatea de a remedia situația în ordinea juridică internă. Regula epuizării căilor de atac interne constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecție instituit de Convenție să revistă caracter secundar în raport cu sistemele naționale de garanție ale drepturilor omului. Deci, plângerea pe care cineva intenționează s-o sesizeze Curtea trebuie mai întâi semnalată, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața jurisdicțiilor naționale corespunzătoare. Aceste recourse trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, în practică ca și în teorie (a se vedea, de exemplu, Mamatas și alții c. Grecia, nr. 63066/14 și 2 altele, § 59, 21 iulie 2016, cu referencias citaților acolo), și trebuie să fie susceptibile de a preveni o încălcare a Convenției (Saghinadze și alții c. Georgia, nr. 18768/05, § 80, 27 mai 2010, cu referencias citaților acolo) sau de a remedia direct situația incriminată (MPP Golub c. Ucraina (decizie), nr. 6778/05, CEDO 2005-XI). Curtea reamintește de altfel că epuizarea căilor de atac interne se apreciază, cu excepție justificată de circumstanțele unei anumite cauze, la data introducerii cererei (Baumann c. Franța, nr. 33592/96, § 47, CEDO 2001-V (extrase)). Reamintește în final că simpla faptă de a avea îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unui recurs dat care nu e evident condamnat la eșec nu constituie motiv valid pentru a justifica nefolosirea acestui recurs (a se vedea, printre foarte mulți, MPP Golub, decizie precitată), și că examinează dacă, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, reclamantul a făcut tot ceea ce se putea rezonabil așteptat de la el pentru a epuiza recursurile interne (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, D.H. și alții c. Republica Cehă [Marea Cameră], nr. 57325/00, §§ 116-122 CEDO 2007-IV).

Apucandu-se de faptele cazului, Curtea observă, mai întâi, că nu e demonstrat că curtea regională din Ulianovsk a fost la originea divergențelor „profunde și persistente" (a se vedea, în același sens, Fazlı Aslaner c. Turcia, nr. 36073/04, §§ 49-51, 4 martie 2014), și că, chiar presupunând contrariul, această jurisdicție nestatuând în ultimă instanță, deciziile sale pot fi obiect al unui recurs în casație în fața Curții Supreme (§14 de mai jos, cât și Abramyan, decizie precitată, § 33) (a se vedea, a contrario, de exemplu, Ștefănică și alții c. România, nr. 38155/02, 2 noiembrie 2010).

Curtea observă de altfel că unu din rolurile esențiale ale Curții Supreme este precis să asigure interpretarea și aplicarea uniformă a legii de către numeroasele curți regionale (§12 de mai jos, cât și Abramyan, decizie precitată, § 90). Deci exista bine în sistemul judiciaire rus un mecanism de resorire a divergențelor de jurisprudență. Sigur, reiese din lectura dispozițiilor CPC că practicile divergente constituie un motiv pentru anulare al unei decizii în control în revizuire, și nu în casație (compara paragrafele 16 și 17 de mai jos), și că recursul prin calea controlului în revizuire în fața prezidiumului Curții Supreme nu este posibil decât dacă camera civilă a Curții Supreme a pronunțat o hotărâre de casație (Abramyan, decizie precitată, §§ 73 și 99). Cu toate acestea, nu sauría specul în cazul de față pe formularea plângerilor de reclamant în cadrul unui recurs în casație în fața Curții Supreme, pe rezultatul unui asemenea recurs și pe posibilitatea consecutivă, oferită interesaților, de a forma un recurs în control în revizuire. Reclamanții nefiind formator recurs în casație în fața jurisdicției supreme, nu au permis acesteia din urmă să clarifice aria de aplicare a dispozițiilor referitoare la alocația pentru achiziționarea de locuințe, și nici nu i-au permis să exercite rolul care-i revine în resorirea conflictelor de jurisprudență.

Tot despre sistemul judiciaire rus, Curtea reamintește că a calificat vechea procedură de control în revizuire existând înainte de 1 ianuarie 2012 cale de atac extraordinară necomptandu-se pentru scopuri de epuizare a căilor de atac interne (Tumilovich c. Rusia (decizie), nr. 47033/99, 22 iunie 1999, Denisov c. Rusia (decizie), nr. 21823/03, 21 ianuarie 2007, și Martynets c. Rusia (decizie), nr. 29612/09, 5 noiembrie 2009). Subliniază că e doar în mai 2015 – adică după surveniența faptelor la originea litigului obiect al prezentei cereri – că a calificat noua procedură de casație (care înlocuise vechea procedură de control în revizuire din 1 ianuarie 2012) cale de atac eficace în sensul articolului 35 din Convenție (Abramyan, decizie precitată). Curtea reamintește de altfel că, în cazurile ruse care ridicau aceeași întrebare a exercitării recursului în casație, nu a exigit reclamanților să facă uz de acest recurs la o epocă când această cale de drept nu era încă calificată eficace (Novruk și alții c. Rusia, nr. 31039/11 și 4 alte cereri, §§ 70-76, 15 martie 2016, și Kocherov și Sergeyeva c. Rusia, nr. 16899/13, §§ 64-69, 29 martie 2016).

Curtea estimează cu toate acestea că, ținând seama de natura particulară a plângerilor reclamanților, această abordare nu sauría fi aplicată în prezenta cauză. Într-adevăr, recursul în casație în fața Curții Supreme constituia bine o cale de atac eficace pe care reclamanții erau obligați s-o exercite pentru a face remediată încălcările susținute de ei, indiferent de faptul că, în 2013, la momentul introducerii prezentei cereri, Curtea însăși nu calificase încă acest recurs de „eficace" (a se vedea OOO Khabarovskaya Toplivnaya Kompaniya c. Rusia (decizie), nr. 10114/06, 12 octombrie 2017, și, mutatis mutandis, Kiiskinen c. Finlanda (decizie), nr. 26323/95, CEDO 1999-II, Nikula c. Finlanda (decizie), nr. 31611/96, 30 noiembrie 2000, Ahtinen c. Finlanda (decizie), nr. 48907/99, 31 mai 2005, și Melis c. Grecia, nr. 30604/07, §§ 18-19, 22 iulie 2010).

Privitor la accesibilitatea în prezenta cauză a căii de casație în fața Curții Supreme, Curtea ia notă de argumentul reclamanților potrivit căruia acest recurs nu ar fi fost disponibil decât dacă prezidiumul curții regionale acceptase să examineze cazul lor. Observă că interpretarea dispozițiilor CPC făcută de interesați este eronată. Într-adevăr, potrivit articolului 377 al CPC, recursul în casație împotriva unei hotărâri de apel a curții regionale poate fi format direct în fața Curții Supreme dacă un recurs în casație împotriva acestei hotărâri de apel fusese anterior introdus în fața prezidiumului curții regionale (Abramyan, decizie precitată, § 33). Deci, contrariu ceea ce susțin reclamanții, CPC nu cere ca o hotărâre a prezidiumului curții regionale să fie pronunțată. Privitor la referința interesaților la §7 al directivei nr. 29 a plenului Curții Supreme (§14 de mai jos), trebuie constatat că această dispoziție nu se aplică cazului reclamanților, deoarece privește doar recursurile în casație împotriva sentințelor și deciziilor judecătorilor de pace, ordonanțelor de plată și deciziilor de apel pronunțate de tribunalele de district.

În final, Curtea observă că hotărârea de apel în litigul reclamanților a fost pronunțată pe 11 decembrie 2012. Din acea dată, aceștia disponeau de un termen de șase luni (adică până pe 11 iunie 2013) majorat de perioada necesară examinării recursului în casație în fața curții regionale (perioada între 23 ianuarie și 20 februarie 2013, adică douăzeci și nouă de zile) pentru a forma cei doi recursuri consecutive în casație (§15 de mai jos). Interesații aveau deci până pe 9 iulie 2013 pentru a se pourvea în casație în fața Curții Supreme.

Curtea consideră deci că calea de casație în fața Curții Supreme a fost accesibilă reclamanților în teorie și în practică. Reamintește la acest sens că ignoranța de către reclamant a regulilor procedurali aplicabile căilor de atac interne nu-l scutește de obligația de a îndeplini criteriile de admisibilitate ale articolului 35 din Convenție (Fernie c. Regatul Unit (decizie), nr. 14881/04, 5 ianuarie 2006). Observând că reclamanții omiseră exercitarea acestui recurs, Curtea judecă că nu au făcut tot ceea ce se putea rezonabil așteptat de ei. Rezultă deci că petiția trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Această concluzie scutește Curtea de a se pronunța asupra altor excepții de inadmisibilitate semnalate de Guvern. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Întocmit în limba franceză apoi comunicat în scris pe 22 martie 2018. Fatoș Aracı Branko Lubarda Greffieră adjunctă Președinte

Les requérants, M. Aleksey Viktorovich Yeliseyev et M me Lyudmila Vladimirovna Yeliseyeva, sont des ressortissants russes nés respectivement en 1975 et en 1984 et résidant à Barych (région d’Oulianovsk).

Le gouvernement russe (« le Gouvernement ») a été représenté initialement par M. G. Matiouchkine, ancien représentant de la Fédération de Russie auprès de la Cour européenne des droits de l’homme, puis par son représentant actuel, M. M. Galperine. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont mari et femme. Le 17 septembre 2008, la commission de l’habitat de la ville de Barych inscrivit la famille des requérants sur la liste des participants au sous-programme fédéral « Logement aux jeunes familles » pour 2002-2010 (paragraphe 18 ci ‑ dessous).

Le 29 juillet 2009, les requérants achetèrent un appartement moyennant un prêt bancaire. Ils envisageaient de rembourser une partie du prêt grâce à une allocation pour acquisition de logement ( социальная выплата на приобретение жилья ) qu’ils pensaient recevoir en tant que participants audit sous-programme. En décembre 2010, le sous–programme prit fin, sans que les requérants eussent obtenu l’allocation.

Le 10 mars 2011, les requérants demandèrent à la commission de l’habitat à participer au nouveau sous-programme, mis en place dès janvier 2011. Le 21 mars 2011, la commission rejeta leur demande au motif que, le requérant ayant atteint l’âge de 36 ans le 20 janvier 2011, leur famille ne remplissait plus l’une des conditions pour participer au sous ‑ programme (paragraphe 19 ci-dessous).

Le 26 septembre 2012, les requérants formèrent une action en justice contre l’administration de la ville de Barych, demandant à ce qu’il fût ordonné à la défenderesse de leur délivrer un certificat d’allocation ( свидетельство о праве на получение социальной выплаты ).

Le 6 octobre 2012, le tribunal de Barych rejeta leur action. Il considéra ce qui suit au sujet de l’obtention par les intéressés de l’allocation dans le cadre de l’ancien sous-programme : « (...) les dispositions en vigueur au moment de l’inscription de la famille [des défendeurs] comme participante au programme prévoyaient que le fait pour l’un des époux d’atteindre l’âge de 36 ans constituait une circonstance excluant la possibilité de continuer à participer au programme et à obtenir l’allocation. » Il considéra également que la seule participation à l’ancien sous ‑ programme ne donnait ni le droit d’obtenir l’allocation demandée ni le droit de participer au nouveau sous ‑ programme et que, par ailleurs, la famille des requérants ne satisfaisait pas à la condition d’âge requise par celui-ci.

Les requérants firent appel du jugement. Ils arguaient que, en tant que participants à l’ancien sous-programme, ils devaient bénéficier d’un maintien du droit à l’allocation. À l’appui de leur recours, ils se référaient à deux arrêts rendus en appel par la cour régionale d’Oulianovsk dans deux litiges similaires (paragraphe 20 ci-dessous) en faveur de familles participant à l’ancien sous-programme.

Le 11 décembre 2012, la cour régionale d’Oulianovsk rejeta l’appel des requérants. Elle considéra que le fait pour l’un des époux d’avoir atteint l’âge de 36 ans avant que l’autorité régionale ne décidât d’inscrire la famille sur la liste des candidats à l’obtention de l’allocation constituait une circonstance excluant la possibilité pour la famille de continuer à participer au sous-programme et d’obtenir l’allocation.

Le 23 janvier 2013, les requérants se pourvurent en cassation devant le présidium de la cour régionale d’Oulianovsk. Le 20 février 2013, le juge unique de cette cour refusa de transmettre leur pourvoi au présidium pour examen. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Les dispositions pertinentes en l’espèce relatives à la Cour suprême de la Fédération de Russie (« la Cour suprême ») et aux procédures de cassation et de contrôle en révision 12 . Selon l’article 126 de la Constitution russe ainsi que l’article 9 de la loi fédérale constitutionnelle n o 1-FKZ du 7 février 2011 relative aux juridictions de droit commun de la Fédération de Russie, la Cour suprême est la juridiction supérieure notamment en matière civile, elle effectue un contrôle judiciaire ( судебный надзор ) sur les pratiques des juridictions de droit commun, elle analyse et synthétise les pratiques de ces juridictions, et, afin d’assurer l’uniformité de la jurisprudence, elle explique et clarifie l’application de la loi ( разъяснения по вопросам применения законодательства ) et de la pratique judiciaire ( разъяснения по вопросам судебной практики ).

Le 1 er janvier 2012, les nouvelles dispositions du code de procédure civile (CPC) sont entrées en vigueur concernant les procédures de cassation et de contrôle en révision. Ces dispositions sont résumées dans la décision Abramyan et autres c. Russie (n os 38951/13 et 59611/13, §§ 31-53, 12 mai 2015). 14 . En particulier, selon l’article 377 du CPC, en vigueur depuis le 1 er janvier 2012, le pourvoi en cassation doit être envoyé directement à la juridiction de cassation (selon le cas, au présidium de la cour régionale ou à la chambre civile de la Cour suprême). Le 11 décembre 2012, le plénum de la Cour suprême a adopté une directive, n o 29, relative à l’application de la procédure de cassation. Au paragraphe 7 de cette directive, il a précisé la portée de l’article 377 du CPC comme suit : « (...) les pourvois en cassation contre les jugements et décisions des juges de paix, contre les injonctions de payer, contre les décisions d’appel rendues par les tribunaux de district peuvent être envoyés [à la Cour suprême] si, à l’issue de l’examen du pourvoi en cassation contre ces [jugements, injonctions et décisions] par le présidium de la cour régionale (...), un arrêt du présidium ( постановление президиума ) est rendu (...) » 15 . Au paragraphe 8 de la même directive, le plénum de la Cour suprême a exposé la portée de l’article 376 du CPC, selon lequel le délai pour les deux pourvois en cassation (soumis à la cour régionale et à la Cour suprême) était de six mois à compter du prononcé de l’arrêt d’appel. Il a précisé que ce délai ne comprenait pas le laps de temps pendant lequel le pourvoi était examiné par la juridiction compétente. 16 . Selon l’article 387 du CPC, les fondements pour annulation ou infirmation des décisions judiciaires en cassation sont des violations significatives des dispositions matérielles ou procédurales qui ont eu un impact sur l’issue du litige et qui doivent être redressées pour rétablir et défendre les droits, libertés et intérêts légitimes, ainsi que les intérêts publics protégés par la loi. Selon l’article 390 § 3 du CPC, si la juridiction de cassation annule la décision judiciaire et renvoie l’affaire pour réexamen, ses indications quant à l’interprétation de la loi s’imposent à la juridiction de renvoi. 17 . Selon l’article 391.9 du CPC, une décision judiciaire encourt l’annulation ou la réformation en contrôle en révision si, entre autres, elle porte atteinte à l’uniformité ( единообразие ) de l’interprétation et l’application de la loi. 2. Les dispositions relatives à l’allocation pour acquisition de logement 18 . Par un décret du 13 mai 2006, le Gouvernement a adopté un sous ‑ programme fédéral intitulé « Logement aux jeunes familles » pour 2002-2010, arrivé à terme le 31 décembre 2010. Ce sous-programme permettait à certaines familles de bénéficier d’une allocation pour acquisition de logement. L’une des conditions de participation audit sous ‑ programme résidait dans le fait que chacun des époux devait être âgé de moins de 35 ans à la date de la décision de l’autorité régionale d’inscrire la famille concernée sur la liste des candidats à l’obtention de l’allocation. 19 . Par un décret du 17 décembre 2010, le Gouvernement a adopté un nouveau sous-programme pour 2011-2015, qui comportait la même condition d’âge. 3. La pratique judiciaire dans le domaine des allocations pour acquisition de logement 20 . Par des jugements respectifs en date du 10 janvier 2012 et du 11 janvier 2012, le tribunal du district Leninski d’Oulianovsk a accueilli les recours de deux familles contre l’administration municipale et a ordonné, dans le premier cas, la délivrance d’un certificat d’allocation et, dans le deuxième cas, l’inscription de la famille concernée sur la liste des participants au sous-programme pour 2011-2015. Par deux arrêts d’appel du 20 mars 2012, la cour régionale d’Oulianovsk a confirmé ces jugements. Dans les deux cas, elle a considéré que les familles devaient bénéficier du maintien du droit à l’allocation, malgré le fait que, dans chacun de ces cas, l’un des époux avait atteint l’âge limite. 21. Dans ses observations, le Gouvernement a fourni plusieurs décisions rendues par le tribunal du district Leninski d’Oulianovsk et par la cour régionale d’Oulianovsk dans des litiges similaires à celui des requérants, par lesquelles ces juridictions ont approuvé l’exclusion de familles des listes des participants aux sous ‑ programmes – l’ancien ou le nouveau – du fait que, dans chaque cas, l’un des époux avait atteint l’âge limite avant que l’autorité régionale n’eût procédé à l’inscription de la famille concernée sur la liste des candidats à l’obtention de l’allocation. Il s’agit de trois jugements rendus les 2 mai, 26 avril et 27 novembre 2012 et à propos desquels il n’y a pas d’informations quant aux appels éventuellement interjetés, ainsi que de trois jugements rendus les 26 janvier, 29 février et 28 août 2012, confirmés en appel respectivement les 3 avril, 29 mai et 6 novembre 2012. 22. Le Gouvernement a également fourni six arrêts d’appel rendus entre septembre 2012 et avril 2014 par différentes cours régionales approuvant l’exclusion de familles des listes des participants aux sous-programmes du fait de l’âge limite atteint par l’un des époux. GRIEFS 23. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention les requérants se plaignent d’une inéquité de leur procès en raison du rejet de leur demande d’allocation pour acquisition de logement par le tribunal de Barych et de la confirmation de ce rejet par la cour régionale d’Oulianovsk, au motif que, dans deux arrêts du 20 mars 2012, rendus dans des litiges similaires, la même cour régionale avait adopté une solution contraire. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, les requérants se plaignent de ne pas avoir pu bénéficier de l’allocation qui leur aurait été due en vertu des dispositions internes telles qu’interprétées par la cour régionale d’Oulianovsk dans ses arrêts du 20 mars 2012. EN DROIT 24. Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit à un procès équitable et d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison du rejet par la justice de leur demande d’allocation pour acquisition de logement, et ce en l’absence d’une prise en compte de deux arrêts de la cour régionale d’Oulianovsk ayant accueilli des demandes similaires. Ils invoquent à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, dont les parties pertinentes en l’espèce sont ainsi libellées : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. » A. Les thèses des parties 25. Le Gouvernement soulève, à titre principal, une exception d’irrecevabilité de la requête tirée d’un défaut d’épuisement des voies de recours internes, en l’occurrence un pourvoi en cassation devant la Cour suprême et, le cas échéant, un recours par la voie du contrôle en révision. Afin de démontrer l’effectivité de la voie de la cassation, le Gouvernement fournit onze arrêts de la Cour suprême, rendus entre juin 2012 et octobre 2013, ayant annulé en cassation des arrêts d’appel pour cause de violations significatives de la loi matérielle ou procédurale. Le Gouvernement suggère en outre que la Cour suprême, en tant que juridiction chargée de surveiller la cohérence des pratiques judiciaires, était en l’espèce susceptible de remédier directement aux violations alléguées par les requérants. 26. De plus, selon le Gouvernement, aucun des articles invoqués par les requérants ne s’applique ratione materiae . S’agissant de l’article 6 § 1 de la Convention, l’élément public prévaudrait sur l’élément privé dans le domaine des allocations au logement, et, par conséquent, le litige ne serait pas « civil » au sens de cette disposition. Quant à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, les requérants n’auraient pas d’« espérance légitime » d’obtenir l’allocation demandée et donc pas de « biens ». 27. Enfin, le Gouvernement considère que les griefs sont dans tous les cas manifestement mal fondés, car, à ses dires, la pratique des juridictions du ressort de la région d’Oulianovsk, à l’exception des deux arrêts isolés du 12 mars 2012, ainsi que celle des juridictions d’autres régions étaient stables et défavorables aux requérants. 28. Les requérants exposent dans leurs observations qu’ils ne critiquent pas l’effectivité de la voie de cassation en tant que telle, mais que, dans leur affaire, le pourvoi en cassation devant la Cour suprême s’est avéré inaccessible. Se référant à l’article 377 du CPC et à la directive n o 29 du plénum de la Cour suprême (paragraphe 14 ci-dessus), ils soutiennent que le fait que le juge unique de la cour régionale a refusé de transmettre leur pourvoi au présidium de cette juridiction pour examen les a empêchés de se pourvoir en cassation devant la Cour suprême. Ils considèrent qu’ils auraient pu saisir la Cour suprême uniquement si le présidium de la cour régionale avait rendu un arrêt dans leur affaire. Quant à la voie du contrôle en révision, les requérants estiment qu’il ne constitue pas une voie de recours effective à exercer au sens de l’article 35 de la Convention. 29. Par ailleurs, les requérants contestent les arguments du Gouvernement relatifs à l’applicabilité ratione materiae des dispositions conventionnelles invoquées. Ils affirment que, ayant satisfait à toutes les conditions de participation au sous-programme, ils sont devenus titulaires d’un droit à l’allocation. En outre, ils reprochent aux « organes chargés (...) de surveiller l’uniformité de l’interprétation et de l’application du droit par les tribunaux » de laisser subsister des pratiques judiciaires divergentes dans le domaine des allocations pour acquisition de logement, et ce, selon eux, en violation du principe de sécurité juridique garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. B. L’appréciation de la Cour 30. La Cour relève que les griefs des requérants concernent essentiellement la question de pratiques divergentes au sein de la même cour régionale relativement à l’interprétation des conditions à remplir pour obtenir l’allocation pour acquisition de logement. 31. La Cour rappelle à cet égard que, en analysant les griefs liés à des divergences jurisprudentielles, elle détermine si ces divergences étaient « profondes et persistantes » au sein d’une juridiction statuant en dernier ressort, s’il existait dans le système interne un mécanisme de résorption des conflits de jurisprudence, et si et comment ce mécanisme de résorption a été mis en œuvre (voir, parmi beaucoup d’autres, Paroisse Gréco-Catholique Lupeni et autres c. Roumanie [GC], n o 76943/11, § 116, CEDH 2016 (extraits)). Ainsi, la question relative aux divergences de jurisprudence étant intrinsèquement liée à la question relative à l’existence d’un recours interne, la Cour les analysera ensemble. 32. La Cour rappelle aussi que la finalité de l’article 35 de la Convention est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises. Les États n’ont pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. La règle de l’épuisement des voies de recours internes constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, en pratique comme en théorie (voir, par exemple, Mamatas et autres c. Grèce , n os 63066/14 et 2 autres, § 59, 21 juillet 2016, avec les références qui y sont citées), et ils doivent être susceptibles d’empêcher une violation de la Convention ( Saghinadze et autres c. Géorgie , n o 18768/05, § 80, 27 mai 2010, avec les références qui y sont citées) ou de remédier directement à la situation incriminée ( MPP Golub c. Ukraine (déc.), n o 6778/05, CEDH 2005 ‑ XI). La Cour rappelle également que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie, sauf exception justifiée par les circonstances d’une affaire donnée, à la date d’introduction de la requête ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 47, CEDH 2001 ‑ V (extraits)). Elle rappelle enfin que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de ce recours (voir, parmi beaucoup d’autres, MPP Golub , décision précitée), et qu’elle examine si, compte tenu de l’ensemble des circonstances de la cause, le requérant a fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les recours internes (voir, par exemple, mutatis mutandis , D.H. et autres c. République tchèque [GC], n o 57325/00, §§116 ‑ 122 CEDH 2007 ‑ IV). 33. Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note, tout d’abord, qu’il n’est pas démontré que la cour régionale d’Oulianovsk a été à l’origine de divergences « profondes et persistantes » (voir, dans le même sens, Fazlı Aslaner c. Turquie , n o 36073/04, §§ 49-51, 4 mars 2014), et que, même à supposer le contraire, cette juridiction ne statuant pas en dernier ressort, ses décisions peuvent faire l’objet d’un pourvoi en cassation devant la Cour suprême (paragraphe 14 ci-dessus, ainsi que Abramyan , décision précitée, § 33) (voir, a contrario , par exemple, Ștefănică et autres c. Roumanie , n o 38155/02, 2 novembre 2010). 34. La Cour observe en outre que l’un des rôles essentiels de la Cour suprême est précisément d’assurer l’interprétation et l’application uniformes de la loi par les nombreuses cours régionales (paragraphe 12 ci-dessus, ainsi que Abramyan , décision précitée, § 90). Ainsi il existe bien dans le système judiciaire russe un mécanisme de résorption des divergences de jurisprudence. Certes, il ressort de la lecture des dispositions du CPC que les pratiques divergentes constituent un fondement pour annulation d’une décision en contrôle en révision, et non pas en cassation (comparer paragraphes 16 et 17 ci-dessus), et que le recours par la voie de contrôle en révision devant le présidium de la Cour suprême n’est possible que si la chambre civile de la Cour suprême a rendu un arrêt de cassation ( Abramyan , décision précitée, §§ 73 et 99). Cependant, l’on ne saurait spéculer en l’espèce sur la formulation des griefs par les requérants dans le cadre d’un pourvoi en cassation devant la Cour suprême, sur l’issue d’un tel pourvoi et sur la possibilité consécutive, offerte aux intéressés, de former un recours en contrôle en révision. Les requérants n’ayant pas formé de pourvoi en cassation devant la juridiction suprême, ils n’ont pas permis à cette dernière de clarifier la portée des dispositions relatives à l’allocation pour acquisition de logement, et ils ne lui ont pas non plus permis d’exercer le rôle qui lui est dévolu dans la résorption des conflits de jurisprudence. 35. Toujours s’agissant du système judiciaire russe, la Cour rappelle avoir qualifié l’ancienne procédure de contrôle en révision existant avant le 1 er janvier 2012 de voie de recours extraordinaire ne comptant pas aux fins de l’épuisement des voies de recours internes ( Tumilovich c. Russie (déc.), n o 47033/99, 22 juin 1999, Denisov c. Russie (déc.), n o 21823/03, 21 janvier 2007, et Martynets c. Russie (déc.), n o 29612/09, 5 novembre 2009). Elle souligne que ce n’est qu’en mai 2015 – soit après la survenance des faits à l’origine du litige objet de la présente requête – qu’elle a qualifié la nouvelle procédure de cassation (qui a remplacé l’ancienne procédure de contrôle en révision à partir du 1 er janvier 2012) de voie de recours effective au sens de l’article 35 de la Convention ( Abramyan , décision précitée). La Cour rappelle également que, dans les affaires russes soulevant la même question de l’exercice du pourvoi en cassation, elle n’a pas exigé des requérants de faire usage de ce recours à une époque où cette voie de droit n’était pas encore qualifiée d’effective ( Novruk et autres c. Russie , n os 31039/11 et 4 autres requêtes, §§ 70 ‑ 76, 15 mars 2016, et Kocherov et Sergeyeva c. Russie , n o 16899/13, §§ 64-69, 29 mars 2016). 36. La Cour estime cependant que, compte tenu de la nature particulière des griefs des requérants, cette approche ne saurait être appliquée dans la présente affaire. En effet, le pourvoi en cassation devant la Cour suprême constituait bien une voie de recours effective que les requérants étaient tenus d’exercer afin de faire redresser les violations alléguées par eux, indépendamment du fait que, en 2013, au moment de l’introduction de la présente requête, elle-même n’avait pas encore qualifié ce recours d’« effectif » (voir OOO Khabarovskaya Toplivnaya Kompaniya c. Russie (déc.), n o 10114/06, 12 octobre 2017, et, mutatis mutandis , Kiiskinen c. Finlande (déc.), n o 26323/95, CEDH 1999-II, Nikula c. Finlande (déc.), n o 31611/96, 30 novembre 2000, Ahtinen c. Finlande (déc.), n o 48907/99, 31 mai 2005, et Melis c. Grèce , n o 30604/07, §§ 18-19, 22 juillet 2010). 37. S’agissant de l’accessibilité dans la présente affaire de la voie de la cassation devant la Cour suprême, la Cour prend note de l’argument des requérants selon lequel ce recours n’aurait été disponible que si le présidium de la cour régionale avait accepté d’examiner leur affaire. Elle relève que l’interprétation des dispositions du CPC ainsi faite par les intéressés est erronée. En effet, selon l’article 377 du CPC, le pourvoi en cassation contre un arrêt d’appel de la cour régionale peut être formé directement devant la Cour suprême si un pourvoi en cassation contre cet arrêt d’appel a été auparavant introduit devant le présidium de la cour régionale ( Abramyan , décision précitée, § 33). Ainsi, contrairement à ce qu’affirment les requérants, le CPC n’exige pas qu’un arrêt du présidium de la cour régionale soit rendu. Quant à la référence des intéressés au paragraphe 7 de la directive n o 29 du plénum de la Cour suprême (paragraphe 14 ci-dessus), force est de constater que cette disposition ne s’applique pas au cas des requérants, puisqu’elle concerne uniquement les pourvois en cassation contre les jugements et décisions des juges de paix, les injonctions de payer et les décisions d’appel rendues par les tribunaux de district. 38. Enfin, la Cour note que l’arrêt d’appel dans le litige des requérants a été rendu le 11 décembre 2012. À compter de cette date-là, ceux-ci disposaient d’un délai de six mois (soit jusqu’au 11 juin 2013) majoré du laps de temps nécessaire à l’examen du pourvoi en cassation devant la cour régionale (laps de temps compris entre le 23 janvier et le 20 février 2013, soit vingt-neuf jours) pour former les deux pourvois en cassation consécutifs (paragraphe 15 ci-dessus). Les intéressés avaient donc jusqu’au 9 juillet 2013 pour se pourvoir en cassation devant la Cour suprême. 39. La Cour considère ainsi que la voie de la cassation devant la Cour suprême a été accessible aux requérants en théorie et en pratique. Elle rappelle à cet égard que l’ignorance par un requérant des règles procédurales applicables aux voies de recours internes ne le dispense pas de l’obligation de remplir les critères de recevabilité de l’article 35 de la Convention ( Fernie c. Royaume-Uni (déc.), n o 14881/04, 5 janvier 2006). Notant que les requérants ont omis d’exercer ce recours, la Cour juge qu’ils n’ont pas fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre d’eux. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 40. Cette conclusion dispense la Cour de se prononcer sur les autres exceptions d’irrecevabilité soulevées par le Gouvernement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 22 mars 2018. Fatoș Aracı Branko Lubarda Greffière adjointe Président