Sertkaya împotriva Turciei

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SERTKAYA v. TURKIE (Depunerea nr. 37315/10) JUDGMENT STRASBOURG 27 februarie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Sertkaya v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 6 februarie 2018, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 37315/10) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Abbas Sertkaya („reclamantul”), la 12 aprilie 2010. Reclamantul a fost reprezentat de dl İ.

Akmeșe, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 27 martie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. La 12 octombrie 2016 vicepreședintele secțiunii a doua a invitat Guvernul să prezinte observații suplimentare, dacă doresc, în lumina hotărârii în Ibrahim și alții v. Regatul Unit ([GC], nr. 50541/08 și altele 3 CEDH 2016) Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției Guvernului, Curtea o respinge. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1974 și trăiește în Muș. La 30 octombrie 2001, reclamantul a fost arestat și arestat sub suspiciune de a fi membru al unei organizații ilegale, și anume PKK (Partiul muncitorilor din Kurdistan).

La 1 noiembrie 2001, declarația reclamantului a fost luată de poliție în absența unui avocat. În timpul interogatoriului său, el a mărturisit fiind membru al PKK și a dat un cont detaliat al faptelor sale în cadrul organizației ilegale. La 3 noiembrie 2001, reclamantul a fost auzit de procurorul public și judecătorul de investigare la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, din nou în absența unui avocat. În declarațiile sale, atât în fața procurorului public, cât și în judecătorul de investigare, reclamantul a refuzat acuzațiile. În aceeași zi, după ordinul judecătorului de investigare, reclamantul a fost plasat în detenție preliminară. 10. La 6 noiembrie 2001, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus o acuzație în fața acestei instanțe, acuzând reclamantul în temeiul articolului 168 din fostul Cod Penal, care a fost membru al unei organizații armate ilegale.

11. Curtea de Securitate a statului a fost ulterior abolită prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, iar cazul a fost transferat la Curtea de Securitate din Istanbul. 12. La 6 octombrie 2006, Curtea din Istanbul Assize, care se bazează, printre altele , pe declarațiile reclamante la poliție, l-a condamnat că a fost membru al unei organizații ilegale în temeiul art. 314 § 2 din noul Cod Penal și l-a condamnat la șapte ani și șase luni de închisoare. 13. La 15 decembrie 2009, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. II.

14. O descriere a dreptului intern relevant privind dreptul de acces la un avocat poate fi găsită în Salduz c. Turcia ([GC] nr. 36391/02, §§ 31, CEDO 2008). 15. La 15 iulie 2003, Legea nr. 4928 a abrogat Secțiunea 31 din Legea nr. 3842, prin care restricția privind dreptul de acces al acuzat la un avocat în cadrul procedurilor înainte ca Tribunalele de Securitate de Stat să fie anulată HOTĂRÂREA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 §§ § 1 ȘI 3 litera (c) A CONVENȚIEI Lipsa de asistență juridică disponibilă reclamantului în cursul anchetei preliminare 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 alineatul (3) literele (b) și (c) din Convenție că drepturile sale de apărare au fost încălcate deoarece i s-a refuzat accesul la un avocat în cursul fazei de anchetă preliminară și că declarațiile sale adresate poliției, presupuse sub presiune, au fost utilizate pentru a-l condamna de către instanța de judecată.

17. Curtea decide să examineze plângerea în temeiul articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, al căror părți relevante prevăd: „1. În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ... Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției așa cere; ...” Admisibilitate 18. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție.

Reclamantul s-a plâns că a fost privat de asistență juridică în temeiul articolului 31 din Legea nr. 3842, deoarece a fost acuzat de comiterea unei infracțiuni care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat și că declarațiile sale luate de poliție în absența unui avocat au fost utilizate pentru condamnarea sa. 20. Se referă la hotărârea Curții în cazul Salduz v. Turcia ([GC], nr. 36391/02, ECHR 2008) și Dayan c. Turcia (n. 7377/03, § 32, 13 octombrie 2009), Guvernul a susținut că au fost conștienți de jurisprudența Curții în temeiul articolului 6 § 3 litera (c) din Convenție.

21. Curtea constată că accesul reclamantului la un avocat a fost restricționat în temeiul Legii nr. 3842 și a fost ca o astfel de restricție sistemică aplicabilă la momentul arestării reclamantului (a se vedea Salduz , citat mai sus § 56 . Curtea nu consideră necesar să examineze dacă natura sistematică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție, deoarece, în orice caz, Guvernul nu a oferit niciun motiv convingător pentru restricție sau a demonstrat că absența asistenței juridice în etapa inițială a anchetei nu a prejudecat în mod irreversibil drepturile de apărare ale reclamantului (a se vedea Salduz , citat mai sus § 58 și Ibrahim și alții c. Regatul Unit ([GC], nos.

50541/08 și 3 În acest sens, Curtea constată că, în condamnarea lui, instanța de primă instanță se baza pe declarațiile reclamanților adresate poliției. În plus, nu a examinat admisibilitatea probelor în cadrul procesului. De asemenea, Curtea de Casație a abordat această chestiune în mod formalist și nu a remediat această deficiență (a se vedea Bayram Koç c. Turcia) , nr. 38907/09, § 23, 5 septembrie 2017). 22. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concludă că a existat o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție. Lungimea procedurii penale împotriva reclamantului 23. Reclamantul s-a mai plâns că durata procedurii penale era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție.

24. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, a fost înființată o comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurii și neexecuția hotărârilor. Acestea au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece nu a formulat o cerere în favoarea Comisiei de Compensare. Acest argument a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia ((dec.), nr. 4860/09, §§ 19-26, 26 martie 2013). 25. Curtea constată că în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (nr. 24240/07, 20 martie 2012) a subliniat că ar putea continua examinarea acestor plângeri în cadrul procedurii normale în cazurile care au fost deja comunicate guvernului înainte de intrarea în vigoare a noului remediu.

26. Cu toate acestea, ținând cont de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noii căi de recurs interne stabilite prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții Prin urmare, aceasta concluzionează că plângerea privind durata excesivă a procedurii penale trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și al articolului 4 din Convenția pentru neepuizare a căilor de recurs interne (a se vedea Rifat Demir c. Turcia , nr. 24267/07, § 35, 4 iunie 2013, și Yiğitdoğan c. Turcia (n. 2), nr. 72174/10, § 59, 3 iunie 2014). II. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 13 din Convenție că nu a existat nici un remediu eficace în ceea ce privește plângerile sale în temeiul articolului 6 din Convenție.28 Curtea constată, de la început, că reclamantul s-a plâns că nu a existat niciun remediu eficace în dreptul intern pentru a contesta durata procedurilor penale împotriva acestuia.

29. Guvernul susține că plângerea este inadmisibilă în funcție de înființarea Comisiei de Compensare menționate mai sus. 30. Curtea constată că, în decizia sa Turgut și alții (citată mai sus), a susținut că Comisia de Compensare instituită prin Legea nr. 6384 prevede o soluție eficace în sensul art. 13 din Convenție în ceea ce privește plângerile privind durata procedurii în temeiul art. 6 § 1. Rezulta că această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ §§ 3 a) și 4 din Convenție. 31. În sfârșit, reclamantul a susținut că nu a existat nici un remediu eficace în ceea ce privește plângerea sa de lipsa de asistență juridică care i-a fost pus la dispoziție în cadrul anchetei preliminare.

32. Curtea consideră că această plângere poate fi declarată admisibilă. Cu toate acestea, având în vedere raționamentul său care l-a condus la încheierea articolului 6 §§§ 1 și 3 (c) au fost încălcate în cazul în cauză, Curtea consideră că nu este necesar să examineze această plângere separat cu privire la fondul (a se vedea Güveç c. Turcia , nr. 70337/01 , §§ 134-135, ECHR 2009 (extracte). III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 33. Reclamantul a solicitat 15.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. El a solicitat, de asemenea, 4.672 lira turcă (TRY) (aproximativ 1.750) în ceea ce privește taxele avocaților și TRY 800 (aproximativ 300 EUR) pentru alte costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, cum ar fi cheltuielile de călătorie, pavilion, traducere, postare.

În sprijinul cererii sale, reclamantul a prezentat scala de taxe a Asociației Barorilor Turci. Cheltuieli rămase nu au fost susținute cu documente. 34. Guvernul a contestat cererile de satisfacție ale reclamantului, precum și cererile sale de taxe juridice, susținând că acestea au fost excesive și neconvenționate.

35. Curtea observă că a constatat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenția în acest caz, care nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii împotriva reclamantului în cazul în care nu a existat încălcarea convenției (a se vedea Ibrahim și alții , citat mai sus § 315). 36. Curtea remarcă că art. 311 din Codul de Procedură Penală permite redeschiderea procedurii și consideră că cea mai adecvată formă de recurs ar fi reexaminarea reclamantului în conformitate cu cerințele articolului 6 din Convenție, dacă aceasta ar fi solicitată (a se vedea Salduz , citat mai sus, § 72 și Abdulgafur Batmaz c. Turcia , nr. 44023/09, § 58, în amendă, 24 mai 2016. Consideră, de asemenea, că, în aceste circumstanțe, constatarea unei încălcări constituie în sine suficientă satisfacție echitabilă (a se vedea Bayram Koç , citat mai sus, § 29). 37. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.

În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesie și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 850 EUR pentru costurile suportate în cadrul procedurii dinainte de Curte (a se vedea Bayram Koç , citat mai sus, § 30-32).

plângerile referitoare la art. 6 §§ § 1 și 3 lit. (c) din Convenție admisibile și la restul cererii inadmisibile; declară că a existat o încălcare a art. 6 §§ §§ și 3 lit. (c) din Convenție; deține că nu este necesar să se examineze plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție în ceea ce privește plângerea reclamantului privind refuzul de acces la un avocat în cursul anchetei preliminare; deține că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de solicitant; deține (a) faptul că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma următoare, care urmează să fie convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 850 EUR (opt sute cincizeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 februarie 2018, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF SERTKAYA v. TURKEY (Application no. 37315/10) JUDGMENT STRASBOURG 27 February 2018 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Sertkaya v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Ledi Bianku, President, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 6 February 2018, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

6. The applicant was born in 1974 and lives in Muș.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14. A description of the relevant domestic law concerning the right of access to a lawyer may be found in Salduz v. Turkey ([GC] no. 36391/02, §§ 27 ‑ 31, ECHR 2008).

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION

27. The applicant complained under Article 13 of the Convention that there had been no effective remedy in relation to his complaints under Article 6 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

33. The applicant claimed 15,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage. He also claimed 4,672 Turkish Liras (TRY) (approximately EUR 1,750) in respect of lawyers’ fees and TRY 800 (approximately EUR 300) for other costs and expenses incurred before the Court, such as travel expenses, stationery, translation, postage. In support of his claim the applicant submitted the Turkish Bar Association’s scale of fees. The remaining expenses were not supported with any documents.