CASE OF SERTKAYA v. TURKEY

CASE OF SERTKAYA v. TURKEY (CtEDO, 2018)

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SERTKAYA v. TURKIE (Depunerea nr. 37315/10) JUDGMENT STRASBOURG 27 februarie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Sertkaya v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 6 februarie 2018, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 37315/10) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Abbas Sertkaya („reclamantul”), la 12 aprilie 2010. Reclamantul a fost reprezentat de dl İ. Akmeșe, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 27 martie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. La 12 octombrie 2016 vicepreședintele secțiunii a doua a invitat Guvernul să prezinte observații suplimentare, dacă doresc, în lumina hotărârii în Ibrahim și alții v. Regatul Unit ([GC], nr. 50541/08 și altele 3 CEDH 2016) Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției Guvernului, Curtea o respinge. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1974 și trăiește în Muș. La 30 octombrie 2001, reclamantul a fost arestat și arestat sub suspiciune de a fi membru al unei organizații ilegale, și anume PKK (Partiul muncitorilor din Kurdistan). La 1 noiembrie 2001, declarația reclamantului a fost luată de poliție în absența unui avocat. În timpul interogatoriului său, el a mărturisit fiind membru al PKK și a dat un cont detaliat al faptelor sale în cadrul organizației ilegale. La 3 noiembrie 2001, reclamantul a fost auzit de procurorul public și judecătorul de investigare la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, din nou în absența unui avocat. În declarațiile sale, atât în fața procurorului public, cât și în judecătorul de investigare, reclamantul a refuzat acuzațiile. În aceeași zi, după ordinul judecătorului de investigare, reclamantul a fost plasat în detenție preliminară. 10. La 6 noiembrie 2001, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus o acuzație în fața acestei instanțe, acuzând reclamantul în temeiul articolului 168 din fostul Cod Penal, care a fost membru al unei organizații armate ilegale. 11. Curtea de Securitate a statului a fost ulterior abolită prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, iar cazul a fost transferat la Curtea de Securitate din Istanbul. 12. La 6 octombrie 2006, Curtea din Istanbul Assize, care se bazează, printre altele , pe declarațiile reclamante la poliție, l-a condamnat că a fost membru al unei organizații ilegale în temeiul art. 314 § 2 din noul Cod Penal și l-a condamnat la șapte ani și șase luni de închisoare. 13. La 15 decembrie 2009, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. II. 14. O descriere a dreptului intern relevant privind dreptul de acces la un avocat poate fi găsită în Salduz c. Turcia ([GC] nr. 36391/02, §§ 31, CEDO 2008). 15. La 15 iulie 2003, Legea nr. 4928 a abrogat Secțiunea 31 din Legea nr. 3842, prin care restricția privind dreptul de acces al acuzat la un avocat în cadrul procedurilor înainte ca Tribunalele de Securitate de Stat să fie anulată HOTĂRÂREA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 §§ § 1 ȘI 3 litera (c) A CONVENȚIEI Lipsa de asistență juridică disponibilă reclamantului în cursul anchetei preliminare 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 alineatul (3) literele (b) și (c) din Convenție că drepturile sale de apărare au fost încălcate deoarece i s-a refuzat accesul la un avocat în cursul fazei de anchetă preliminară și că declarațiile sale adresate poliției, presupuse sub presiune, au fost utilizate pentru a-l condamna de către instanța de judecată. 17. Curtea decide să examineze plângerea în temeiul articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, al căror părți relevante prevăd: „1. În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ... Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistența juridică, să fie acordată gratuit atunci când interesele justiției așa cere; ...” Admisibilitate 18. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție. Reclamantul s-a plâns că a fost privat de asistență juridică în temeiul articolului 31 din Legea nr. 3842, deoarece a fost acuzat de comiterea unei infracțiuni care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat și că declarațiile sale luate de poliție în absența unui avocat au fost utilizate pentru condamnarea sa. 20. Se referă la hotărârea Curții în cazul Salduz v. Turcia ([GC], nr. 36391/02, ECHR 2008) și Dayan c. Turcia (n. 7377/03, § 32, 13 octombrie 2009), Guvernul a susținut că au fost conștienți de jurisprudența Curții în temeiul articolului 6 § 3 litera (c) din Convenție. 21. Curtea constată că accesul reclamantului la un avocat a fost restricționat în temeiul Legii nr. 3842 și a fost ca o astfel de restricție sistemică aplicabilă la momentul arestării reclamantului (a se vedea Salduz , citat mai sus § 56 . Curtea nu consideră necesar să examineze dacă natura sistematică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție, deoarece, în orice caz, Guvernul nu a oferit niciun motiv convingător pentru restricție sau a demonstrat că absența asistenței juridice în etapa inițială a anchetei nu a prejudecat în mod irreversibil drepturile de apărare ale reclamantului (a se vedea Salduz , citat mai sus § 58 și Ibrahim și alții c. Regatul Unit ([GC], nos. 50541/08 și 3 În acest sens, Curtea constată că, în condamnarea lui, instanța de primă instanță se baza pe declarațiile reclamanților adresate poliției. În plus, nu a examinat admisibilitatea probelor în cadrul procesului. De asemenea, Curtea de Casație a abordat această chestiune în mod formalist și nu a remediat această deficiență (a se vedea Bayram Koç c. Turcia) , nr. 38907/09, § 23, 5 septembrie 2017). 22. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concludă că a existat o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție. Lungimea procedurii penale împotriva reclamantului 23. Reclamantul s-a mai plâns că durata procedurii penale era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. 24. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, a fost înființată o comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurii și neexecuția hotărârilor. Acestea au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece nu a formulat o cerere în favoarea Comisiei de Compensare. Acest argument a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia ((dec.), nr. 4860/09, §§ 19-26, 26 martie 2013). 25. Curtea constată că în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (nr. 24240/07, 20 martie 2012) a subliniat că ar putea continua examinarea acestor plângeri în cadrul procedurii normale în cazurile care au fost deja comunicate guvernului înainte de intrarea în vigoare a noului remediu. 26. Cu toate acestea, ținând cont de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noii căi de recurs interne stabilite prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții Prin urmare, aceasta concluzionează că plângerea privind durata excesivă a procedurii penale trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și al articolului 4 din Convenția pentru neepuizare a căilor de recurs interne (a se vedea Rifat Demir c. Turcia , nr. 24267/07, § 35, 4 iunie 2013, și Yiğitdoğan c. Turcia (n. 2), nr. 72174/10, § 59, 3 iunie 2014). II. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 13 din Convenție că nu a existat nici un remediu eficace în ceea ce privește plângerile sale în temeiul articolului 6 din Convenție.28 Curtea constată, de la început, că reclamantul s-a plâns că nu a existat niciun remediu eficace în dreptul intern pentru a contesta durata procedurilor penale împotriva acestuia. 29. Guvernul susține că plângerea este inadmisibilă în funcție de înființarea Comisiei de Compensare menționate mai sus. 30. Curtea constată că, în decizia sa Turgut și alții (citată mai sus), a susținut că Comisia de Compensare instituită prin Legea nr. 6384 prevede o soluție eficace în sensul art. 13 din Convenție în ceea ce privește plângerile privind durata procedurii în temeiul art. 6 § 1. Rezulta că această plângere este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ §§ 3 a) și 4 din Convenție. 31. În sfârșit, reclamantul a susținut că nu a existat nici un remediu eficace în ceea ce privește plângerea sa de lipsa de asistență juridică care i-a fost pus la dispoziție în cadrul anchetei preliminare. 32. Curtea consideră că această plângere poate fi declarată admisibilă. Cu toate acestea, având în vedere raționamentul său care l-a condus la încheierea articolului 6 §§§ 1 și 3 (c) au fost încălcate în cazul în cauză, Curtea consideră că nu este necesar să examineze această plângere separat cu privire la fondul (a se vedea Güveç c. Turcia , nr. 70337/01 , §§ 134-135, ECHR 2009 (extracte). III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 33. Reclamantul a solicitat 15.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. El a solicitat, de asemenea, 4.672 lira turcă (TRY) (aproximativ 1.750) în ceea ce privește taxele avocaților și TRY 800 (aproximativ 300 EUR) pentru alte costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, cum ar fi cheltuielile de călătorie, pavilion, traducere, postare. În sprijinul cererii sale, reclamantul a prezentat scala de taxe a Asociației Barorilor Turci. Cheltuieli rămase nu au fost susținute cu documente. 34. Guvernul a contestat cererile de satisfacție ale reclamantului, precum și cererile sale de taxe juridice, susținând că acestea au fost excesive și neconvenționate. 35. Curtea observă că a constatat o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenția în acest caz, care nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procedurii împotriva reclamantului în cazul în care nu a existat încălcarea convenției (a se vedea Ibrahim și alții , citat mai sus § 315). 36. Curtea remarcă că art. 311 din Codul de Procedură Penală permite redeschiderea procedurii și consideră că cea mai adecvată formă de recurs ar fi reexaminarea reclamantului în conformitate cu cerințele articolului 6 din Convenție, dacă aceasta ar fi solicitată (a se vedea Salduz , citat mai sus, § 72 și Abdulgafur Batmaz c. Turcia , nr. 44023/09, § 58, în amendă, 24 mai 2016. Consideră, de asemenea, că, în aceste circumstanțe, constatarea unei încălcări constituie în sine suficientă satisfacție echitabilă (a se vedea Bayram Koç , citat mai sus, § 29). 37. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesie și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 850 EUR pentru costurile suportate în cadrul procedurii dinainte de Curte (a se vedea Bayram Koç , citat mai sus, § 30-32). plângerile referitoare la art. 6 §§ § 1 și 3 lit. (c) din Convenție admisibile și la restul cererii inadmisibile; declară că a existat o încălcare a art. 6 §§ §§ și 3 lit. (c) din Convenție; deține că nu este necesar să se examineze plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție în ceea ce privește plângerea reclamantului privind refuzul de acces la un avocat în cursul anchetei preliminare; deține că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de solicitant; deține (a) faptul că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma următoare, care urmează să fie convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 850 EUR (opt sute cincizeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 februarie 2018, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

SERTKAYA v. TURKEY

(Application no. 37315/10)

JUDGMENT

STRASBOURG

27 February 2018

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Sertkaya v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Ledi Bianku,

President,

Nebojša Vučinić,

Jon Fridrik Kjølbro,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 6 February 2018,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 37315/10) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Abbas Sertkaya (“the applicant”), on 12 April 2010.

2.

The applicant was represented by Mr İ. Akmeșe, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

On 27 March 2013 the application was communicated to the Government.

4.

On 12 October 2016 the Vice-President of the Second Section invited the Government to submit further observations, if they wish, in the light of the judgment in

Ibrahim and Others v. the United Kingdom

([GC], nos.

50541/08 and 3 others, ECHR

2016)

5.

The Government objected to the examination of the application by a Committee. After having considered the Government’s objection, the Court rejects it.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

6.

The applicant was born in 1974 and lives in Muș.

7.

On 30 October 2001 the applicant was arrested and taken into custody on suspicion of membership of an illegal organisation, namely the PKK (the Kurdistan Workers’ Party).

8.

On 1 November 2001 the applicant’s statement was taken by the police in the absence of a lawyer. During his interrogation, he confessed being a member of the PKK and gave a detailed account of his acts within the illegal organisation.

9.

On 3 November 2001 the applicant was heard by the public prosecutor and the investigating judge at the Istanbul State Security Court, again in the absence of a lawyer. In his statements before both the public prosecutor and the investigating judge, the applicant denied the accusations. On the same day, upon the order of the investigating judge, the applicant was placed in pre-trial detention.

10.

On 6 November 2001 the Public Prosecutor at the Istanbul State Security Court filed an indictment with that court, charging the applicant under Article 168 of the former Criminal Code, with membership of an illegal armed organisation.

11.

The state security courts were later abolished by Law no. 5190 of 16

June 2004, and the case was transferred to the Istanbul Assize Court.

12.

On 6 October 2006 the Istanbul Assize Court, relying on,

inter alia

, the applicant’s statements to the police, convicted him of membership of an illegal organisation under Article 314 § 2 of the new Criminal Code and sentenced him to seven years and six months’ imprisonment.

13.

On 15 December 2009 the Court of Cassation upheld the judgment of the first

‑

instance court.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14.

A description of the relevant domestic law concerning the right of access to a lawyer may be found in

Salduz v. Turkey

([GC] no.

36391/02, §§

27

‑

31, ECHR

2008).

15.

On 15 July 2003 Law no. 4928 repealed Section 31 of Law no.

3842, whereby the restriction on an accused’s right of access to a lawyer in proceedings before the State Security Courts was lifted

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 §§ 1 AND 3 (c) OF THE CONVENTION

A.

Lack of legal assistance available to the applicant during the preliminary investigation

16.

The applicant complained under Articles 6 § 3 (b) and (c) of the Convention that his defence rights had been violated as he had been denied access to a lawyer during the preliminary investigation stage and that his statements to the police, allegedly taken under duress, had been used in convicting him by the trial court.

17.

The Court decides to examine the complaint under Article 6 §§

1 and

3

(c) of the Convention, the relevant parts of which provide:

“1.

In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...

3.

Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights:

...

(c)

to defend himself in person or through legal assistance of his own choosing or, if he has not sufficient means to pay for legal assistance, to be given it free when the interests of justice so require;

...”

1.

Admissibility

18.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

2.

Merits

19.

The applicant complained that he had been deprived of legal assistance pursuant to section 31 of Law no. 3842, as he was accused of committing an offence that fell within the jurisdiction of the State Security Courts and that his statements taken by the police in the absence of a lawyer had been used for his conviction.

20.

Referring to the Court’s judgment in the case of

Salduz v.

Turkey

([GC], no. 36391/02, ECHR 2008), and

Dayanan v. Turkey

(no.

7377/03, §

32, 13 October 2009), the Government submitted that they were aware of the Court’s case-law under Article 6 § 3 (c) of the Convention.

21.

The Court notes that the applicant’s access to a lawyer was restricted by virtue of Law No. 3842 and was as such a systemic restriction applicable at the time of the applicant’s arrest (see

Salduz

, cited above, § 56). The Court does not consider it necessary to examine whether the systematic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, as, in any event, the Government have not offered any compelling reasons for the restriction or demonstrated that the absence of legal assistance at the initial stage of the investigation did not irretrievably prejudice the applicant’s defence rights (see

Salduz

, cited above, § 58, and

Ibrahim and Others v. the United Kingdom

([GC], nos. 50541/08 and 3

others, § 274, ECHR 2016). In that respect, the Court notes that in convicting him, the first-instance court relied on the applicant’s statements to the police. Moreover, it did not examine the admissibility of evidence at the trial. Likewise, the Court of Cassation dealt with this issue in a formalistic manner and failed to remedy this shortcoming (see

Bayram Koç v.

Turkey

, no. 38907/09, § 23, 5 September 2017).

22.

The foregoing considerations are sufficient to enable the Court to conclude that there has been a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention.

B.

Length of criminal proceedings against the applicant

23.

The applicant further complained that the length of the criminal proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention.

24.

The Government noted that, pursuant to Law no. 6384, a Compensation Commission has been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They maintained that the applicant had not exhausted the domestic remedies as he had not made an application to that Compensation Commission. This argument had also been recognised by the Court in its decision in the case of

Turgut and Others v. Turkey

((dec.), no. 4860/09, §§ 19-26, 26

March 2013).

25.

The Court notes that in its decision in the case of

Ümmühan

Kaplan

(no.

24240/07, 20 March 2012) it stressed that it could pursue the examination of such complaints under the normal procedure in cases which had already been communicated to the Government prior to the entry into force of the new remedy.

26.

However, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the applicants’ failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of

Turgut and Others

(cited above). It therefore concludes that the complaint in regard to the excessive length of the criminal proceedings must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non

‑

exhaustion of domestic remedies (see

Rifat Demir v.

Turkey

, no.

24267/07, § 35, 4 June 2013, and

Yiğitdoğan v. Turkey

(no.

2), no.

72174/10, § 59, 3 June 2014).

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION

27.

The applicant complained under Article 13 of the Convention that there had been no effective remedy in relation to his complaints under Article

6 of the Convention.

28.

The Court notes at the outset that the applicant complained that there had been no effective remedy in domestic law to challenge the length of criminal proceedings against him.

29.

The Government argued that the complaint was inadmissible in the light of the establishment of the above-mentioned Compensation Commission.

30.

The Court notes that in its

Turgut and Others

decision (cited above) it held that the Compensation Commission established by Law

no.

6384 provides an effective remedy within the meaning of Article 13 of the Convention with regard to complaints about the length of proceedings under Article

6 § 1. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

31.

Lastly, the applicant argued that there was no effective remedy in relation to his complaint of lack of legal assistance available to him during the preliminary investigation.

32.

The Court considers that this complaint may be declared admissible. However, having regard to its reasoning which led it to conclude Article

6 §§

1 and 3 (c) was breached in the present case, the Court deems it unnecessary to examine this complaint separately on the merits (see

Güveç v.

Turkey

, no. 70337/01, §§ 134-135, ECHR 2009 (extracts).

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

33.

The applicant claimed 15,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage. He also claimed 4,672 Turkish Liras (TRY) (approximately EUR 1,750) in respect of lawyers’ fees and TRY

800 (approximately EUR 300) for other costs and expenses incurred before the Court, such as travel expenses, stationery, translation, postage. In support of his claim the applicant submitted the Turkish Bar Association’s scale of fees. The remaining expenses were not supported with any documents.

34.

The Government contested the applicant’s just satisfaction claims as well as his claims for legal fees, submitting that they were excessive and unsubstantiated.

35.

The Court observes that it has found a violation of Article 6 §§

1 and

3

(c) of the Convention in the present case. It cannot speculate as to the outcome of the proceedings against the applicant if there had been no breach of the Convention (see

Ibrahim and Others

, cited above, § 315).

36.

The Court notes that Article 311 of the Code of Criminal Procedure allows the possibility to reopen proceedings. It considers that the most appropriate form of redress would be the retrial of the applicant in accordance with the requirements of Article 6 of the Convention, should he so request (see

Salduz

, cited above, § 72, and

Abdulgafur Batmaz v.

Turkey

, no.

44023/09, § 58, in fine, 24 May 2016). It further considers that in these circumstances the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction (see

Bayram Koç

, cited above, §

29).

37.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and its case-law, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 850 for costs incurred in the proceedings before the Court (see

Bayram

Koç

, cited above, §

30-32).

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the complaints concerning Articles 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention;

3.

Holds

that there is no need to examine the complaint under Article 13 of the Convention in relation to the applicant’s complaint concerning denial of access to a lawyer during the preliminary investigation;

4.

Holds

that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicant;

5.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months the following amount,

to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR

850 (eight hundred fifty euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

6.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 27 February 2018, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Ledi Bianku

Deputy Registrar

President