Comunicat la 8 martie 2018 CINCEA SECȚIUNE Cerere nr. 19954/17 Larbi KEDIDAH împotriva Franței introdusă la 10 martie 2017 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, dl Larbi Kedidah, este un resortisant al Algerian născut în 1965 și rezident în Clamart. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Trei copii naște în Franța de la căsătoria reclamantului cu M. L.C. : N., în decembrie 1995, I., în iulie 1999, și F., în octombrie 2004. L.C. a depus o cerere de divorț la 16 mai 2005. De exemplu, din hotărârea din 1 iulie 2007, Tribunalul de Neconciliere a stabilit reședința obișnuită a copiilor la mama lor, a acordat dreptul de vizită și de cazare al reclamantului și a declarat că ieșirea copiilor de pe teritoriul francez era condiționată de acordul ambilor părinți. În iunie 2011 a fost condamnat la 4 iulie 2007 pentru nereprezentarea unui copil, că a fost arestat pe baza unui mandat de arestare internațional la 15 mai 2008 în Spania, unde a fost încarcerat până în august 2008, iar copiii au fost returnați mamei lor în decembrie 2008. Prin hotărârea din 14 mai 2007, judecătorul în cauzele familiale care a pronunțat divorțul la greșelile exclusive ale reclamantului, considerând că diverse fapte caracterizau o încălcare gravă sau reînnoită a obligațiilor și obligațiilor căsătoriei din partea celor care au făcut intolerabilă menținerea vieții comune. avea obiceiul de a-și amenința soția să răpească copiii și de a-i conduce în Algeria [și] și-a pus amenințarea la execuție și i-a educat pe copii acolo în ciuda a două hotărâri judecătorești care au încredințat reședința mamei. Judecătorul a constatat că autoritatea părintească era exercitată în comun, a stabilit reședința copiilor acasă la mama lor și a decis că, în absența unui acord mai bun amiabil, pe parcursul primelor șase luni, reclamantul s-ar întâlni cu copiii în prezența unei persoane considerate demne de încredere de ambii părinți trei după-amiezi pe lună și, la sfârșitul acestei perioade, trei săptămâni pe lună și o parte din vacanța școlară. Prin hotărârea din 5 martie 2008, Curtea de Apel din Paris, infirmând parțial această hotărâre, a atribuit autorității părintești exclusive mamei, a retras dreptul de vizită și de cazare al reclamantului și a declarat că, atunci când copiii vor fi returnați mamei, tatăl ar trebui să sesizeze justiția pentru a fi ordonate treptat modalitățile dreptului său de vizită și de cazare. La 22 ianuarie 2009, reclamantul sesizează judecătorul cu privire la cauzele familiale ale unei cereri de a obține exercitarea în comun a autorității părintești și de a restabili dreptul său de vizită și de cazare. Prin hotărârea din 30 martie 2009, judecătorul a dispus înainte de a pronunța dreptul de a efectua o anchetă socială și i-a acordat reclamantului un drept de vizitare de două ori pe lună prin intermediul unei asociații, în sarcina mamei de a lua copiii și de a merge să-i ia de la sediul acesteia. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2009, Tribunalul a confirmat exercitarea dreptului de vizită în conformitate cu aceste modalități, precum și exercitarea exclusivă a autorității părintești de către mamă. La 5 și 16 iulie 2010, reclamantul a depus o plângere împotriva M.C. pentru nereprezentarea copilului. La 18 octombrie 2010, reclamantul sesizează judecătorul cu privire la cauzele familiale pentru reformarea hotărârii din 10 noiembrie 2009, solicitând în special exercitarea în comun a autorității părintești și stabilirea dreptului său de vizită și de cazare în apartamentul său. Prin hotărârea din 17 decembrie 2010, judecătorul pentru afaceri familiale a respins cererea referitoare la exercitarea în comun a autorității părintești. În plus, a organizat dreptul de vizită al reclamantului față de I. și F., dar și-a rezervat dreptul de cazare și l-a exonerat pe M.L.C. de a-l prezenta pe N. în cazul în care [la] a avut] scufundare (...) în condiții de viață necorespunzătoare, ținând cont de incapacitatea sa, apoi de atitudinea hărțuitoare și distructivă pe care [reclamantul] a adoptat-o în [la] ei (...) de la întoarcerea în Franța constituiau El a precizat că N. avea libertatea de a-l vedea pe reclamant în cazul în care dorea. Hotărârea a fost confirmată în esență printr-o hotărâre a Tribunalului din Paris din 1 iunie 2011. printr-o hotărâre din 14 decembrie 2012, judecătorul în cauze familiale, sesizat de reclamant, menține dispozitivul instituit. La 23 mai și 17 octombrie 2012, reclamantul a depus o plângere împotriva M.C. pentru nereprezentarea unui copil. La 6 noiembrie 2013, tribunalul corecțional din Paris l-a condamnat pe M. L.C. pentru nereprezentarea unui copil, pentru o perioadă cuprinsă între 1 ianuarie 2011 și 7 mai 2013, a condamnat-o la pedeapsă, dar a condamnat-o să plătească 500 EUR reclamantului, partea civilă, pentru prejudicii morale. Prin hotărârea din 6 decembrie 2013, judecătorul în cauze familiale, sesizat de solicitant, a decis, printre altele, să mențină reședința I. și F. la domiciliul mamei lor și să elimine dreptul de vizită al reclamantului. Reclamantul nu produce decât extrase din această hotărâre, din care rezultă totuși că copiii au fost ascultați de judecător și că au confirmat refuzul lor de a-și vedea tatăl. Prin hotărârea din 3 martie 2016, tribunalul din Paris infirmă parțial această hotărâre : Aceasta menține dreptul de vizită al reclamantului asupra I. și F., spunând că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (...) Având în vedere că fiecare tată și mamă trebuie să mențină relații cu copilul și să respecte relațiile acestuia cu celălalt părinte; că este în interesul copilului și al obligației fiecăruia dintre părinți de a favoriza aceste relații ; că, în conformitate cu prevederile articolului 373-2-1 din Codul civil, exercitarea dreptului de vizită și de cazare nu poate fi refuzată altei rude decât din motive grave, având în vedere că [reclamantul] beneficiază de un drept de vizită pe suport de hârtie asupra copiilor săi minori în executarea unei hotărâri pronunțate la 30 martie 2009 de către judecător în afaceri familiale (...) ;că acest drept de vizită mediatizat a fost menținut prin hotărâri (...) din 10 noiembrie 2009 și 17 decembrie 2010, prin hotărârea Curții din 1 iunie 2011 și printr-o nouă hotărâre (...) din 14 decembrie 2012 având în vedere că faptul că acest drept de vizită mediatizat nu a fost respectat din 2011 și că M [L. C.] a fost declarat vinovat de infracțiunea de nereprezentare a copilului pentru perioada 1 decembrie 2012 ianuarie 2011 - 7 mai 2013 constituie un element nou care face ca cererea [reclamantului] să fie admisibilă prin modificarea dreptului său de vizită Întrucât refuzul exprimat de [I.] și [F.] de a se întâlni din nou cu [reclamantul] de a fi relocat ilicit de acesta nu poate constitui un motiv grav care să justifice privarea de exercitarea acestui drept, în măsura în care dreptul de vizită poate fi organizat în conformitate cu modalitățile adecvate de evitare a unei astfel de deplasări ilicite, având în vedere că teama exprimată de M. [L. C.] să fie din nou acuzată de nereprezentare a copilului în cazul menținerii unui drept de vizită în profit [reclamantului] nu mai poate justifica eliminarea acestui drept, aceasta trebuind, în cazul refuzului copiilor de a se întâlni cu tatăl lor, să dea dovadă de autoritatea sa pentru a asigura eficacitatea dreptului de vizită al acestuia din urmă, decât M. [L. C.] nu se mai poate prevala de mișcarea furiei de care a putut să dea dovadă în mod telefonic [reclamantul] în privința [asociației] însărcinată cu organizarea întâlnirilor mediate, la 9 martie 2011, care a determinat această asociație să refuze să continue punerea în aplicare a dreptului de vizită în loc neutru, această mișcare de dispoziție fiind numai ca urmare a refuzului succesive al M. [L. C.] de a deferi diverselor convocări care i-au fost adresate pentru a permite organizarea dreptului de vizită pe suport de hârtie și care și-au motivat condamnarea pentru nereprezentarea copilului Întrucât relațiile dintre [reclamantul] și copiii săi minori au fost rupte de la începutul anului 2011, nu se poate lua în considerare în mod serios acordarea unui drept de vizită și de cazare fără restabilirea prealabilă a legăturilor ; întrucât este necesar să se mențină (...) un drept de vizită mediatizat (...) [și] să se desemneze o altă asociație pentru organizarea vizitelor mediate; (...). L. C. nu a prezentat niciodată I. și F. La 12 iunie 2016, reclamantul a depus o plângere pentru nereprezentare a copilului, pe care o va reseta la 17 august, 19 octombrie, 22 octombrie, 26 noiembrie și 28 decembrie 2016. GRIEF Invoch la art. 8 din convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie. Invocând art. 5 din Protocolul nr. 7, reclamantul denunță o ruptură a egalității între soți ca urmare a faptului că a fost privat de orice relație cu copiii săi timp de mai mulți ani. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI A existat vreo încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private și familiale, în sensul art. 8 din Convenție ? În această privință, autoritățile au luat toate măsurile pe care le putea solicita în mod rezonabil pentru a menține legătura tată-copii? A existat vreo încălcare a articolului 5 din Protocolul nr. 7 în cauza reclamantului
Communiquée le 8 mars 2018
Requête n
o
19954/17
Larbi KEDIDAH
contre la France
introduite le 10 mars 2017
Le requérant, M. Larbi Kedidah, est un ressortissant algérien né en 1965 et résidant à Clamart.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Trois enfants naquirent en France du mariage du requérant avec M
me
L.C.
: N., en décembre 1995, I., en juillet 1999, et F., en octobre 2004.
L.C. déposa une requête en divorce le 16 mai 2005. Prise le 30 juin 2005 par le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance de Paris (ci
‑
après, «
le juge aux affaires familiales
»), l’ordonnance de non conciliation fixa la résidence habituelle des enfants chez leur mère, organisa le droit de visite et d’hébergement du requérant et dit que la sortie des enfants du territoire français était subordonnée à l’accord des deux parents.
Il ressort notamment de l’arrêt du 1
er
juin 2011 de la cour d’appel de Paris (ci-dessous) que le requérant retint ses enfants en Algérie à partir du 16
juillet 2006, qu’il fut condamné le 4 juillet 2007 pour non représentation d’enfant, qu’il fut arrêté sur mandat d’arrêt international le 15 mai 2008 en Espagne où il fut incarcéré jusqu’en août 2008, et que les enfants furent rendus à leur mère en décembre 2008.
Par un jugement du 14 mai 2007, le juge aux affaires familiales prononça le divorce aux torts exclusifs du requérant, considérant que divers faits caractérisaient «
une violation grave ou renouvelée des devoirs et obligations du mariage de la part de l’époux et rendant intolérable le maintien de la vie commune
». Il releva en particulier que le requérant «
avait pour habitude (...) de menacer sa femme d’enlever les enfants et de les conduire en Algérie [et qu’il avait] mis sa menace à exécution et scolarisé les enfants là-bas en dépit de deux décisions de justice ayant confié leur résidence à la mère
». Le juge constata que l’autorité parentale était exercée en commun, fixa la résidence des enfants chez leur mère et décida qu’à défaut de meilleur accord amiable, pendant les six premiers mois, le requérant rencontrerait les enfants en présence d’une personne considérée comme digne de confiance par les deux parents trois après-midis par mois et, à l’issue de cette période, trois fins de semaines par mois et une partie des vacances scolaires.
Par un arrêt du 5 mars 2008, la cour d’appel de Paris, infirmant partiellement ce jugement, attribua l’autorité parentale exclusive à la mère, supprima le droit de visite et d’hébergement du requérant et dit que lorsque les enfants auront été rendus à la mère, il appartiendrait au père de saisir la justice pour que soient progressivement ordonnées les modalités de son droit de visite et d’hébergement.
Le 22 janvier 2009, le requérant saisit le juge aux affaires familiales d’une demande tendant à l’obtention de l’exercice conjoint de l’autorité parentale et au rétablissement de son droit de visite et d’hébergement. Par un jugement du 30 mars 2009, le juge ordonna avant dire droit une enquête sociale et accorda au requérant un droit de visite s’exerçant deux fois par mois par l’intermédiaire d’une association, à charge pour la mère d’emmener les enfants et d’aller les chercher dans les locaux de celle-ci. Par un jugement du 10 novembre 2009, il confirma l’exercice du droit de visite selon ces modalités ainsi que l’exercice exclusif de l’autorité parentale par la mère.
Les 5 et 16 juillet 2010, le requérant déposa plainte contre M
me
L.C. pour non représentation d’enfant.
Le 18 octobre 2010, le requérant saisit le juge aux affaires familiales pour voir réformer le jugement du 10 novembre 2009. Il demandait en particulier l’exercice commun de l’autorité parentale et la fixation de son droit de visite et d’hébergement dans son appartement.
Par un jugement du 17 décembre 2010, le juge aux affaires familiales rejeta la demande relative à l’exercice commun de l’autorité parentale. Par ailleurs, il organisa le droit de visite du requérant à l’égard de I. et F. mais réserva son droit d’hébergement et dispensa M
me
L.C. de lui présenter N. – alors âgée de 15 ans –, au motif que «
l’enlèvement, qui [l’avait] plongée (...) dans des conditions de vie inadaptée compte tenue de son infirmité, puis l’attitude harcelante et destructrice que [le requérant] a[vait] adopté à [son] égard (...) depuis le retour en France constitu[aient] «
le motif grave
» au sens de l’article 373-2-1 du code civil, qui permet de refuser un droit de visite et d’hébergement à un parent
». Il précisa que N. demeurait libre de voir le requérant si elle le souhaitait. Le jugement fut confirmé pour l’essentiel par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 1
er
juin 2011. Par un jugement du 14 décembre 2012, le juge aux affaires familiales, saisi par le requérant, maintint le dispositif mis en place.
Le requérant indique qu’il a pu rencontrer I. et F. dans les locaux de l’association jusqu’en octobre 2010 mais que leur mère ne les a plus présentés par la suite. Quant à N., elle ne lui aurait jamais été présentée.
Les 23 mai et 17 octobre 2012, le requérant déposa plainte contre M
me
L.C. pour non représentation d’enfant.
Le 6 novembre 2013, le tribunal correctionnel de Paris condamna M
me
L.C. pour non représentation d’enfant, pendant une période allant du 1
er
janvier 2011 au 7 mai 2013. Il la dispensa de peine mais la condamna à payer 500 euros au requérant, partie civile, pour préjudice moral.
Par un jugement du 6 décembre 2013, le juge aux affaires familiales, saisi par le requérant, décida notamment de maintenir la résidence de I. et F. au domicile de leur mère et de supprimer le droit de visite du requérant. Le requérant ne produit que des extraits de ce jugement, dont il ressort toutefois que les enfants ont été entendus par le juge et qu’ils ont confirmé leur refus de voir leur père.
Par un arrêt du 3 mars 2016, la cour d’appel de Paris infirma partiellement ce jugement
: elle maintint le droit de visite du requérant sur I. et F., précisant qu’il s’exercerait par l’intermédiaire d’une association au rythme de deux rencontres par mois, et que cette mesure cesserait douze moins après la première rencontre, à charge pour les parties de saisir ensuite le juge pour que la situation soit revue. L’arrêt est ainsi libellé
:
«
(...) Considérant que chacun des père et mère doit maintenir des relations avec l’enfant et respecter les liens de celui-ci avec l’autre parent
; qu’il est de l’intérêt de l’enfant et du devoir de chacun des parents de favoriser ces relations
; que selon les dispositions de l’article 373-2-1 du code civil, l’exercice du droit de visite et d’hébergement ne peut être refusé à l’autre parent que pour des motifs graves
;
Considérant que [le requérant] bénéficie d’un droit de visite médiatisé sur ses enfants mineurs en exécution d’un jugement rendu le 30 mars 2009 par le juge aux affaires familiales (...)
; que ce droit de visite médiatisé a été maintenu par jugements (...) des 10 novembre 2009 et 17 décembre 2010, par arrêt de cette cour du 1
er
juin 2011 et par un nouveau jugement (....) du 14 décembre 2012
;
Considérant que le fait que ce droit de visite médiatisé ne soit pas respecté depuis 2011 et que M
me
[L. C.] ait été déclarée coupable du délit de non représentation d’enfant pour la période du 1
er
janvier 2011 au 7 mai 2013 constitue un élément nouveau rendant recevable la demande [du requérant] en modification de son droit de visite
;
Considérant que le refus exprimé par [I.] et [F.] de rencontrer [le requérant] de crainte d’être à nouveau illicitement déplacé par celui-ci ne peut constituer un motif grave justifiant de le priver de l’exercice de ce droit dès lors que le droit de visite peut être organisé selon des modalités propres à éviter un tel déplacement illicite
;
Considérant que la crainte exprimée par M
me
[L. C.] d’être à nouveau poursuivie pour non représentation d’enfant en cas de maintien d’un droit de visite au profit [du requérant] ne peut pas plus justifier la suppression de ce droit, celle-ci devant, en cas de refus des enfants de rencontrer leur père, faire preuve de son autorité pour assurer l’effectivité du droit de visite de ce dernier
;
Considérant que M
me
[L. C.] ne peut pas plus se prévaloir du mouvement de colère dont a pu faire preuve téléphoniquement [le requérant] à l’égard [de l’association] chargée d’organiser les rencontres médiatisées, le 9 mars 2011, qui a conduit cette association à refuser de poursuivre la mise en œuvre du droit de visite en lieu neutre, ce mouvement d’humeur étant uniquement consécutif aux refus successifs de M
me
[L. C.] de déférer aux diverses convocations qui lui ont été adressées pour permettre l’organisation du droit de visite médiatisé et qui ont motivé sa condamnation pour non représentation d’enfant
;
Considérant que les relations entre [le requérant] et ses enfants mineurs étant rompues depuis début 2011, il ne peut pas être sérieusement envisagé de lui accorder un droit de visite et d’hébergement sans rétablissement préalable de liens
; considérant dès lors qu’il convient de maintenir (...) un droit de visite médiatisé (...) [et] de désigner une autre association pour organiser les visites médiatisées
; (...). »
Le requérant indique que l’association chargée d’encadrer les visites a fixé un calendrier des visites pour 2016 et 2017, qu’il s’est rendu dans ses locaux aux dates et heures prévues mais que M
me
Le 12 juin 2016, le requérant déposa une plainte pour non représentation d’enfant, qu’il réitéra les 17 août, 19 octobre, 22 octobre, 26 novembre et 28
décembre 2016.
GRIEF
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale.
Invoquant l’article 5 du Protocole n
o
7, le requérant dénonce une rupture de l’égalité entre époux résultant du fait qu’il est privé de toute relation avec ses enfants depuis plusieurs années.
1.
Y a-t-il eu violation du droit du requérant au respect de sa vie privée et familiale, au sens de l’article 8 de la Convention
? À cet égard, les autorités ont-elles pris toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles pour préserver le lien père-enfants ?
2.
Y a-t-il eu violation de l’article 5 du Protocole no 7 en la cause du requérant
?