SECȚIUNEA 3 CERINȚE CORONADO ȘI ALTELE c. SPANIA (solicitarea nr. 55517/14) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 martie 2018 DEFINITIVF 13/06/2018 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Vilches Coronado și alte c. Spania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Helena Jäderblom, președinte, Luis López Guerra, Helen Keller, Dmitry Dedov, Alena Poláčková, Georgios A. Serghides, Jolien Schuking, judecători, și Fatoș Arac PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (n 55517/14) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și dintre care patru resortisanți ai acestui stat Reclamanții au fost reprezentați de dl García Blanco, avocată la Madrid. Guvernul spaniol ( 1 din Convenție pe motiv că nu ar fi fost ascultate de instanța de apel. La 31 august 2015, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA 12 din Valencia au fost interogați, cu excepția reclamantei menționate în anexa la numărul 2, care și-a folosit dreptul de a nu face declarații. Pe de altă parte, judecătorul a primit martori experți, precum și inspectori de finanțe, precum și experți propuși de reclamanți. Acesta a considerat că toate elementele de probă administrate nu au permis să se demonstreze existența infracțiunii invocate de părțile pârâte, și anume ministerul public și agenția națională a administrației fiscale. În special, s-a considerat că inspectorii de finanțe nu puteau fi considerați martori obiectivi în măsura în care erau în serviciul Trezoreriei Publice. Procurorul public și avocatul de stat au făcut apel la această hotărâre și au solicitat nulitatea acesteia din cauza, în opinia lor, a unei erori grave în aprecierea dovezilor referitoare la rapoartele inspectorilor de finanțe. La 31 ianuarie 2013 a avut loc o audiere publică în fața tribunalului: Audiencia Provencial de Valencia (□ Audiencia Prin hotărârea din 6 februarie 2013, Audiencia a declarat nulitatea hotărârii contestate pentru eroare gravă în aprecierea probelor. Ea a trimis cauza judecătorului penal, astfel încât acesta să emită o nouă hotărâre. (...) d a aprecia toate mijloacele de probă declarate admisibile și de a recunoaște imparțialitatea inspectorilor de finanțe [care le-au adus contribuția] în timpul procesului public în calitate de martori experți10 printr-o hotărâre pronunțată la 27 februarie 2013 după desfășurarea unei audieri publice, judecătorul penal n 12 din Valencia a adresat încă o dată reclamanților infracțiunii împotriva Trezoreriei publice de care erau acuzați. Pentru a ajunge la concluzia sa, judecătorul i-a interogat pe reclamanți în cursul procedurii, cu excepția reclamantei menționate în anexa la numărul 2, care și-a folosit din nou dreptul de a nu face declarații. Pe de altă parte, el a auzit experți și martori propuși de fiecare dintre părți și a examinat documente relevante pentru dosar. După examinarea acestor elemente de probă, a ajuns la concluzia că nu era posibil să reproșeze inculpații că au creat o simulare pentru a scăpa de obligațiile fiscale, așa cum susțineau părțile acuzate. Or, existența unei astfel de simulări era necesară pentru a-i putea condamna pe reclamanți pentru o infracțiune împotriva Trezoreriei Publice. Astfel, judecătorul a făcut următoarele observații (...) toate indiciile sunt dovedite. Cu toate acestea, având în vedere lipsa de dovezi (...) care să permită să se concluzioneze că inculpații și-au simulat activitatea antreprenorială, în timp ce o astfel de dovadă era în măsură să fie stabilită, [nu este posibil să se considere că] aceste indicii îndeplinesc cerințele jurisprudenței pentru a putea invoca principiul prezumției de nevinovăție (...). (...) În acest caz, se poate ajunge la o concluzie diferită față de cea menținută de părțile acuzate, și anume că fiecare persoană acuzată are o activitate în calitate de întreprinzător individual (...) cu obiectivul de a face economii de costuri și de a obține mai multe profituri, dar fără a intenționa să fraudeze Trezoreria publică în declarațiile sale privind veniturile societăților (...) 11. Procuratura publică și avocatul de stat au recurs la această hotărâre. În timp ce primul s-a limitat la a solicita nulitatea hotărârii pe motiv că motivarea sa era insuficientă, al doilea, pe de altă parte, a solicitat condamnarea inculpaților. 12. a decis să țină o audiere publică la 17 mai 2013, în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale în această privință. 88/2013 al Înaltei Instanțe, ar fi contrar cerințelor procesului echitabil ca instanța judiciară să se adreseze unei acțiuni împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate să ajungă la o concluzie a vinovăției în absența unei audieri publice, în cazul în care aceasta ar proceda la o nouă apreciere a faptelor declarate dovedite pe baza unor dovezi a căror natură ar impune în mod necesar respectarea principiului immediat. Acesta ar fi cazul declarațiilor martorilor, experților și acuzaților. Reamintește, de asemenea, că jurisprudența constituțională a admis că absența de la culpă nu era contrară dreptului la un proces echitabil în cazul în care condamnarea la apel a avut loc după modificarea faptelor care rezultă din aprecierea unor probe a căror natură nu impunea prezență fizică pentru administrația lor, cum ar fi dovezile cu caracter documentar, sau în cazul în care modificarea în fapt a fost consecința unei înfățișări bazate pe aprecierea unor probe indiciare, instanța de apel limitându-se în astfel de cazuri să corecteze inferioritatea efectuată de către organism. a quo . Într-adevăr, în această ultimă ipoteză, este vorba despre aplicarea de reguli de experiență . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . s-a referit din nou la doctrina Tribunalului Constituțional pentru a observa că prezența pârâtului în fața instanței de apel era necesară în toate cazurile în care era necesar să se dezbată chestiuni de fapt legate de declarația sa de nevinovăție sau de vinovăție, astfel încât să-și poată expune versiunea sa personală cu privire la participarea sa la faptele care i-au fost reproșate. 14. Președintele celei de-a treia secțiuni a început să vorbească despre materialul scris de care dispunea și a declarat că dosarul era complet, sub rezerva noilor informații pe care părțile ar dori să le furnizeze. Atât ministerul public, cât și avocatul de stat au fost expuse la scurt timp pe baza temeiniciei acțiunilor lor. În ceea ce privește avocatul reclamanților, el s-a referit la memoriile sale scrise și a adăugat că părțile acuzatoare se limitau la contestarea motivării hotărârii a quo și la aprecierea probelor administrate și a considerat în această privință că procesul în fața instanței penale n 12 Valencia respectase toate garanțiile de drept la un proces echitabil. La sfârșitul procesului, judecătorul i-a întrebat pe reclamanți, care erau prezenți, dacă aveau argumente suplimentare pentru apărarea lor sau dacă ar fi preferat să se întoarcă la memoriile depuse de avocatul lor. Ei au păstrat tăcerea și nu au fost interogați mai mult. 15. printr-o hotărâre din 29 mai 2013, Audiencia a respins pretențiile procuraturii publice, dar le-a primit pe cele ale avocatului de stat: a anulat hotărârea atacată și l-a condamnat pe reclamantul inclus în anexa la numărul 1 al șefului de trei infracțiuni împotriva Trezoreriei Publice prevăzute la art. 305 din Codul penal și ceilalți trei reclamanți în calitate de complici la aceleași trei infracțiuni. nota că faptul că a avut loc o audiere publică, în cursul căreia inculpații au avut posibilitatea de a fi ascultați cu privire la acuzațiile părților pârâte, i-a permis să revizuiască faptele declarate dovedite și dovezile cu caracter documentar aduse de părțile solicitante, precum și inferioritatea efectuată de judecător din mai multe indicii. 16. Astfel, după ce a modificat faptele declarate dovedite de judecătorul a quo , la mai mult, Audiencia a considerat că, în speță, simularea prevăzută la art. 305 din Codul Penal a avut loc. Pentru a ajunge la concluzia sa, aceasta a efectuat la aprecierea probelor cu caracter documentar, precum și a probelor personale administrate în fața judecătorului penal, și anume declarațiile experților din primă instanță, precum și cele ale inculpaților. Cu privire la acest aspect, Comisia a considerat că nu a avut nici un motiv pentru o astfel de reinterpretare pe motiv că aprecierea elementelor de probă cu caracter documentar a permis, în sine, să se ajungă la o concluzie a vinovăției față de inculpați. Aceasta a considerat că, din acest motiv, reevaluarea probelor personale ar fi, în ceea ce o privește, utilizată în beneficiul reclamanților și le-ar permite eventual să deroge de la această responsabilitate penală inițială. 17. Audiencia a reamintit ulterior că, în conformitate cu o jurisprudență bine stabilită, infracțiunea împotriva Trezoreriei Publice se compunea din două elemente: [...] pe de o parte, nerespectarea unei obligații legale, și anume aceea de a declara veniturile (...) și [pe de altă parte] (...) intenția de a ascunde veniturile de administrația fiscală. [Atât timp cât este vorba de un] un delict, dorința de a nu plăti impozitul trebuie să fie prezentă. 18. În acest caz, audiencia trebuie să fie prezentă. 18. consideră că elementul obiectiv al infracțiunii a fost prezent deoarece, după examinarea declarației privind impozitul pe profit din 2002 și a celei privind impozitul pe valoarea adăugată din 2002 și 2004, a fost constatată o datorie fiscală cu o valoare mai mare de 120 000 EUR. 19. s-a referit la jurisprudența Tribunalului Suprem conform căreia existența acestui element trebuia să fie dedusă din fapte externe și obiective dovedite. Ea a reținut că, în speță, reprezentantul reclamanților a susținut că nu a fost dol pe motiv că cei interesați au făcut deja obiectul inspecțiilor fiscale anterior și că nu au fost niciodată condamnați. Potrivit acesteia, acest argument nu putea fi acceptat din următoarele motive: din documentația existentă [în dosar], furnizată de apărare că, în cursul inspecțiilor anterioare, faptele examinate nu au fost aceleași [în speță]. (...) Spre deosebire de ceea ce s-a produs în cursul prezentei inspecții, în cursul inspecțiilor anterioare, reclamanții au furnizat documente justificative privind facturile (...). Invocarea absenței unui dol este marcată în măsura în care cel care a făcut apel a semnat, în cursul inspecțiilor anterioare, un document care conține neregulile din declarația de TVA și [această persoană] comite din nou aceeași infracțiune (...). În orice caz, cel care [ca în cazul de față] primește dreptul de proprietate asupra vehiculelor (...) fără a plăti nici un ban nu poate pretinde că ignoră faptul că [acest comportament] este [un delict fiscal]. (...) 20. Reclamanții au solicitat nulitatea procedurii. Cererea lor a fost respinsă printr-o decizie din 23 iulie 2013, pe motiv că, contrar faptului că au făcut acest lucru în avans. (...) [numai elementele] care au fost apreciate pentru a ajunge la concluzia condamnării erau mijloacele de probă cu caracter documentar (...), afirmațiile părții acuzate și ale apărării cu privire la aceste mijloace de probă, datele faptice (și nu evaluările sau evaluările) incluse în rapoartele dosarului și, din nou, lipsa de dovezi prezentate de inculpați cu privire la problemele a căror răspundere le-a fost afectată. În realitate, hotărârea [contestată] nu a apreciat expertiza ca atare, ci documentația prezentată dosarului în lumina afirmațiilor lunii și a celeilalte părți și a tras consecințele pe care le-a considerat conforme cu legea. Dovezile aflate în întreținere [în prezenta cauză] au în esență un caracter documentar. În realitate, expertiza nu a permis să se facă o apreciere a acestei dovezi cu caracter documentar, ceea ce această instanță a putut, de asemenea, realiza. 21. Invocând art. 24 din Constituție, consacrând dreptul la un proces echitabil și la prezumția de nevinovăție, reclamanții au formulat o cale de atac în fața Tribunalului Constituțional. Printr-o decizie din 6 martie 2014, înalta instanță a declarat acțiunea inadmisibilă din cauza lipsei unei încălcări a unui drept fundamental. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 22. art. 305 alineatul (1) Cel care, prin acțiune sau omisiune, comite o fraudă împotriva Trezoreriei Publice (...) va fi pedepsit cu o pedeapsă cu închisoarea de la unu la patru ani și cu plata unei amenzi (...) în legătură cu violarea dispozițiilor art. 6 1 din Convenție 23. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții reproșează că au modificat faptele declarate în primă instanță după o apreciere a probelor cu caracter personal care, în opinia lor, nu respectaseră principiile immediate și contradictorii. Din punctul lor de vedere, instanța judecătorească nu a îndeplinit cerințele dreptului la un proces echitabil. Părțile relevante în speță ale dispoziției invocate prevăd că: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Cu privire la admisibilitate 24. În primul rând, guvernul reproșează instanțelor că nu și-a îndeplinit obligațiile de bună-credință prevăzute în articole. 34 și 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție pe motiv că nu au menționat, în cererea lor inițială, existența hotărârii din 31 octombrie 2012, anulată ulterior printr-o hotărâre din 6 februarie 2013 din cauza unei erori grave în aprecierea probelor. 25. Reclamanții contestă acest argument și susțin că hotărârea pronunțată la 27 februarie 2013 de judecătorul penal nr. 12 din Valencia, pe care le-au furnizat la introducerea cererii lor, menționează bine cele două hotărâri la care face referire guvernul. Ei nu au menționat aceste hotărâri în cererea lor inițială din simplul motiv că au încercat să se concentreze asupra hotărârilor care, din punctul lor de vedere, erau cele mai relevante în ceea ce privește încălcarea convenției denunțate. Prin urmare, ei neagă orice intenție de a deturna informații relevante la examinarea Curții. 26. Aceasta reamintește faptul că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție, o cerere poate fi declarată abuzivă, în special dacă se bazează în mod deliberat pe fapte care fac obiectul raportării (Gros c. Elveția [GC], nr. 67810/10, § 28, CEDH 2014, Keretchachvili c. Georgia (dec.), nr. 5667/02, 2 mai 2006, Miroļubovs și alții c. Letonia, nr. 798/05, § 63, 15 septembrie 2009 și Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano c. Italia [GC], n 38433/09, § 97, CEDH 2012). O informație incompletă și, prin urmare, înșelătoare poate, de asemenea, să analizeze printr-un abuz de dreptul la recurs individual, în special atunci când se referă la inima cauzei și că reclamantul nu explică în mod suficient de ce nu a divulgat informațiile relevante (Hüttner c. Germania (dec.), n 23130/04, 9 iunie 2006, Predescu c. România, n 21447/03, § 25-26, 2 decembrie 2008 și Kowal c. Polonia (dec.), n 2912/11, 18 septembrie 2012).Același lucru este valabil și în cazul în care apar noi evoluții importante în cursul procedurii urmate în fața Curții și că, în pofida obligației în temeiul articolului 47 alineatul (7) (fostul articol 47 alineatul (6)) din regulament, reclamantul nu informează Curtea în acest sens, prin care se pronunță asupra cauzei în deplină cunoștință de cauză (Centro Europa 7 S.r.l. și Stefano menționat anterior, ibidem, Miroļubovs și alții, menționați anterior, ibidem . Cu toate acestea, chiar și în astfel de cazuri, la adresa intenției de a deține o declarație în eroare a Curții trebuie să fie stabilită cu suficientă certitudine (Al-Nashif c. Bulgaria, nr. 50963/99, § 9, 20 iunie 2002, Melnik c. Ucraina, n 72286/01, §§ 58-60, 28 martie 2006, Nold c. Germania, n 27250/02, § 87, 29 iunie 2006 și Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano, citată anterior, ibidem 27. În speță, Curtea constată că, în pofida faptului că inculpații nu au menționat cele două hotărâri la care se referă Guvernul, existența acestora este menționată în hotărârea din 27 februarie 2013, care, în cererea lor inițială, i-a fost prezentată de reclamanți. Comisia este de părere că acest comportament al reclamanților nu permite să se ajungă la concluzia că părțile interesate au dorit să fie în eroare, cu atât mai mult cu cât aceste informații lipsă nu se referă la fapte luate în considerare. Constatând, pe de altă parte, că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d 21460/08, 13 decembrie 2011) sau Roman Zurdo și alții c. Spania 28399/09 și 51135/09, 8 octombrie 2013). În special, acesta declară că o audiere publică, la care au putut asista reclamanții, este ținută în speță. În plus, acesta indică faptul că, în conformitate cu art. 790 § 5 din Codul de procedură penală, reclamanții ar fi putut solicita administrarea de probe în cursul procedurii orale în fața tribunalului din Audiencia și ar fi refuzat să facă uz de acest drept. În sfârșit, acesta arată că, spre deosebire de hotărârea Valbuena Redondo menționată anterior, înregistrarea video a procedurii orale desfășurate în fața instanței de primă instanță era la dispoziția instanței de primă instanță. Audiencia . Astfel, prezenta cauză se apropie mai mult de Hotărârea Naranjo Acevedo c. Spania 35348/09, 22 octombrie 2013) Bazo González c. Spania 30643/04, 16 decembrie 2008), în care Curtea încheiase neviolarea articolului 6 din Convenție. 30. În ceea ce privește natura probelor care au fost examinate de instanța de apel, guvernul arată că expertiza fiscală mai precis, ratificată în cadrul procedurii orale, reprezintă doar interpretări juridice ale documentelor și, mai precis, aplicarea legislației fiscale la faptele examinate. 31. Pe baza acestor elemente de probă, guvernul consideră că hotărârea în cauza Audiencia nu a făcut decât să modifice indulgența juridică aplicabilă faptelor declarate dovedite. 32. Pe de altă parte, reclamanții contestă asemănările dintre prezenta cauză și hotărârile Naranjo Acevedo Bazo González (precious) evocate de guvern. Acestea susțin, în special, că, în aceste din urmă cauze, instanța de apel se pronunță asupra unor aspecte pur juridice, fără ca faptele declarate să fie modificate în primă instanță. În cazul de față, instanța de apel nu este limitată la o nouă apreciere a elementelor de natură juridică, ci este pronunțată asupra unor chestiuni de fapt și a luat poziție asupra unor evenimente decisive pentru a determina vinovăția lor, modificând astfel faptele declarate dovedite de judecătorul penal nr. 12 din Valencia. Prin urmare, reclamanții consideră că prezenta cauză se apropie mai mult de hotărârile Valbuena Redondo Román Zurdo menționate anterior, în măsura în care existența unei intenții frauduloase din partea acestora a făcut obiectul unei examinări efectuate de instanța de apel. 33. În ceea ce privește caracterul pur documentar al elementelor de probă examinate, reclamanții indică faptul că, în realitate, toate dovezile conțineau, printre altele, declarațiile și mărturiile funcționarilor Trezoreriei care, în opinia lor, își exprimau opiniile cu privire la aspecte tehnice și nu la aspecte juridice. Din punctul lor de vedere, era esențial să se audă direct acești funcționari în cursul procesului public de rejudecare, pentru a respecta principiile de orealitate, de immediatitate și de contradicție, cu atât mai mult cu cât, potrivit acestora, audiencia nu împărtășea concluzia instanței penale cu privire la insuficiența indicilor prezenți pentru a concluziona că există o simulare În ceea ce privește argumentul guvernului cu privire la lipsa unei cereri de probe din partea acestora, reclamanții susțin că, în măsura în care au fost achitați în primă instanță, nu le revine sarcina de a solicita administrarea de probe, sarcina în acest sens a părților pârâte. Aprecierea Curții Principii Generale 35. Curtea constată, pe de o parte, că problematica juridică ridicată în prezenta cauză corespunde celei abordate în Hotărârea Hernández Royo c. Spania 16033/12, § 32-35, 20 septembrie 2016). Prin urmare, aceasta face trimitere la principiile stabilite în aceasta. 36. Pe de altă parte, Comisia reamintește că nici litera, nici spiritul articolului 6 din Convenția nr. 6 împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit (Kwiatkowska c. Italia (dec.), 52868/99, 30 noiembrie 2000).Cu toate acestea, pentru a intra în evidență din unghi al Convenției, renunțarea la dreptul de a lua parte la instanță trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și înconjurată de un minim de garanții corespunzător gravitației sale (Poitrimol c. Franța, 23 noiembrie 1993, § 31, seria A n 277 A). În plus, aceasta nu trebuie să se confrunte cu niciun interes public important (Håkansson și Sturesson c. Suedia , 21 februarie 1990 , § 66, seria A n 171-A). Aplicarea acestor principii în speță 37. Curtea constată că, ca și în hotărârea Hernández Royo , citată anterior, nu se contestă faptul că o ședință a avut loc în speță în fața ui . 38, la care erau prezenți reclamanții. În această privință, Curtea arată că, la sfârșitul ședinței publice, judecătorul a solicitat întreprinderilor în cazul în care doresc să prezinte argumente suplimentare pentru apărarea lor sau dacă ar prefera să se refere la memoriile depuse de avocatul lor. Reclamanții au păstrat tăcerea și nu au fost interogați mai mult. 39. În opinia Curții, la AUdiencia Provence de Valencia Curtea constată că, pentru a ajunge la această concluzie, Curtea constată că, pentru a ajunge la această concluzie, se bazează, pe de o parte, pe un element obiectiv, și anume rezultatul dovezii cu caracter documentar care figurează atât în dosarul primei instanțe, cât și în dosarul instanței de apel și, pe de altă parte, pe un element subiectiv, fie dorința reclamanților de a comite o infracțiune împotriva Trezoreriei Publice prin acoperirea anumitor venituri. 40. În ceea ce privește elementul obiectiv, reclamanții se plâng că audiencia Provincial nu a ascultat, pentru aprecierea faptelor, experții care au declarat în fața instanței penale. Or Curtea constată că a subliniat în mod explicit că dovezile cu caracter documentar sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia vinovăției acuzatului (a se vedea § 16-18 de mai sus). Curtea nu vede niciun motiv valabil pentru a se abține de la această apreciere și reamintește că aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta faptele, Curtea neavând ca sarcină de a înlocui aprecierea lor. În speță, interpretarea nu poate în niciun caz să fie calificată drept arbitrară, de nerațional sau de natură să submineze echitatea procedurii. 41. Pe de altă parte, Curtea ia notă de argumentul regatului cu privire la lipsa cererii, din partea inculpaților, de prezentarea dovezii referitoare la martorii care se află în fața □ Audiencia . În această privință, Comisia amintește că, în ceea ce privește dreptul spaniol în vigoare în momentul faptelor, aceasta a considerat că a fost suficient de dovedit că jurisprudența constituțională spaniolă permite readministrarea probelor, cum ar fi mărturiile deja administrate în fața instanței de primă instanță în cazul unei contestații a faptelor stabilite (Hernández Royo, citată anterior, punctul 37). 42. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, în speță, reclamanții, care au beneficiat de asistența unui avocat, au luat cunoștință de conținutul căii de atac formulate de procurorul public și de avocatul de stat și, deși au fost conștienți de prerogativele audiencia în ceea ce privește capacitatea sa de a anula judecata din culpă, ei nu au solicitat audierea martorilor în timpul mailului în fața instanței judecătorești (a se vedea Kashlev c. Estonia, n 22574/08, § 46, 26 aprilie 2016 și, a ento, Destrehem c. Franța, n 56651/00, §§ 45-47, 18 mai 2004). 43. În ceea ce privește elementul subiectiv, Curtea revine apoi asupra chestiunii dacă, în speță, ședința inculpaților în apel constituia o cerință derivată din dreptul la apărare. În această privință, trebuie să se constate că, în cazul în care inferioritatea unui tribunal se referă la elemente subiective, cum ar fi, în speță, existența unei intenții de a ascunde venituri către administrația fiscală, nu este posibil să se procedeze la aprecierea juridică a comportamentului inculpaților fără a fi încercat în prealabil să demonstreze realitatea acestui comportament, ceea ce implică în mod necesar verificarea de către inculpați a faptului care le este imputat ( Lacadena Calero c. Spania, n 23002/07, § 47, 22 noiembrie 2011). 44. În acest sens, trebuie să se facă trimitere la raționamentul l Aceasta, după ce a citat în mod exhaustiv jurisprudența Curții Constituționale, a considerat că, pentru a putea efectua o nouă apreciere a faptelor stabilite de instanța penală, era necesar să se audieze reclamanții pentru a le permite să se pronunțe cu privire la afirmațiile părților pârâte. Prin urmare, Curtea ia notă de aceste elemente și consideră că nu poate fi criticată nicio lipsă de diligenă la adresa în ceea ce privește dreptul reclamanților de a-și asculta în mod echitabil cauza; aceasta observă că reclamanții înșiși au renunțat la exercitarea acestei posibilități oferite de către audiencia (a se vedea, mutatis mutandis Kashlev, citată anterior, §§ 45-46 și 51, și Hernández Royo, citată anterior, § 39). 45. În lumina argumentelor de mai sus, Curtea nu a primit niciun motiv întemeiat de la concluziile la care au ajuns instanțele interne. Într-adevăr, reclamanții aveau posibilitatea de a fi prezenți la tribunal și de a se exprima în această ocazie cu privire la noua apreciere a faptelor, dar nu au făcut uz de acest drept. Prin urmare, Comisia concluzionează că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Președintă LISTA REQUERANȚILOR Gregorio Ignacio VILCHES CORONADO este un cetățean spaniol născut în 1937, cu reședința în Valencia. Asunción MARCO CONEJERO este un cetățean spaniol născut în 1936, cu reședința în Valencia. José Ignacio VILICES MARCO este un cetățean spaniol născut în 1964, cu reședința în Valencia. Maria Ángeles VICHES MARCO este un cetățean spaniol născut în 1967, cu reședința în Valencia.
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE VILCHES CORONADO ET AUTRES c. ESPAGNE
(Requête n
o
55517/14)
ARRÊT
13 mars 2018
13/06/2018
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Vilches Coronado et autres c. Espagne,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Helena Jäderblom,
présidente,
Luis López Guerra,
Helen Keller,
Dmitry Dedov,
Alena Poláčková,
Georgios A. Serghides,
Jolien Schukking,
juges,
et de Fatoș Aracı,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 février 2018,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
55517/14) dirigée contre le Royaume d’Espagne et dont quatre ressortissants de cet État – dont les noms figurent sur la liste en annexe – («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 23 juillet 2014 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants ont été représentés par M
e
M.L. García Blanco, avocate à Madrid. Le gouvernement espagnol («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. R.-A. León Cavero, avocat de l’État et chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.
3.
Les requérants se plaignaient d’une violation de l’article 6
§
1 de la Convention au motif qu’ils n’auraient pas été entendus par la juridiction d’appel.
4.
Le 31 août 2015, la requête a été communiquée au Gouvernement.
I.
5.
Les requérants sont nés entre 1936 et 1967 et résident à Valence.
6.
Par une décision du 31 octobre 2012, le juge pénal n
o
12 de Valence acquitta les requérants du délit à l’encontre du Trésor public dont ils étaient accusés. Au cours de l’audience publique devant ce juge, les requérants furent interrogés, à l’exception de la requérante figurant à l’annexe sous le numéro 2, qui fit usage de son droit de ne pas faire de déclaration. Par ailleurs, le juge entendit des témoins experts – des inspecteurs des finances – ainsi que des experts proposés par les requérants. Il considéra que l’ensemble des éléments de preuve administrés n’avaient pas permis de démontrer l’existence du délit allégué par les parties accusatrices, à savoir le ministère public et l’Agence nationale de l’administration fiscale. Il estima en particulier que les inspecteurs des finances ne pouvaient pas être considérés comme des témoins impartiaux dans la mesure où ils étaient au service du Trésor public.
7.
Le ministère public et l’avocat de l’État firent appel de ce jugement et en sollicitèrent la nullité en raison, selon eux, d’une erreur grave dans l’appréciation des preuves relatives aux rapports des inspecteurs des finances.
8.
Le 31 janvier 2013 eut lieu une audience publique devant l’
Audiencia Provincial
de Valence («
l’
Audiencia
»), au cours de laquelle les requérants eurent l’occasion de présenter leurs arguments.
9.
Par un arrêt du 6 février 2013, l’
Audiencia
déclara la nullité du jugement contesté pour erreur grave dans l’appréciation des preuves. Elle renvoya l’affaire au juge pénal afin qu’il rende un nouveau jugement. Concrètement, elle enjoignit au juge
:
«
(...) d’apprécier la totalité des moyens de preuve déclarés recevables et de reconnaître l’impartialité des inspecteurs des finances [ayant apporté leur] contribution pendant l’audience publique en tant que témoins experts
».
10.
Par un jugement rendu le 27 février 2013 après la tenue d’une audience publique, le juge pénal n
o
12 de Valence acquitta une nouvelle fois les requérants du délit contre le Trésor public dont ils étaient accusés. Afin de parvenir à sa conclusion, le juge interrogea les requérants au cours de l’audience, à l’exception de la requérante figurant à l’annexe sous le numéro
2, qui fit de nouveau usage de son droit de ne pas faire de déclaration. Par ailleurs, il entendit des experts et des témoins proposés par chacune des parties et examina des documents pertinents pour le dossier. Après l’examen de ces éléments de preuve, il conclut qu’il n’était pas possible de reprocher aux accusés d’avoir créé une simulation pour échapper à leurs obligations fiscales, comme le soutenaient les parties accusatrices. Or l’existence d’une telle simulation était nécessaire pour pouvoir condamner les requérants pour un délit contre le Trésor public. Ainsi, le juge fit les observations suivantes
:
«
(...) tous les indices sont certes avérés. Cependant, eu égard à l’absence de preuve (...) permettant de conclure que les accusés simulaient leur activité entrepreneuriale, alors qu’une telle preuve était à même d’être établie, [il n’est pas possible de considérer que] ces indices remplissaient les exigences de la jurisprudence pour pouvoir prévaloir sur le principe de la présomption d’innocence (...).
(...) L’ensemble d’indices avérés dans le cas d’espèce permettent aussi d’arriver à une conclusion différente de celle maintenue par les parties accusatrices, à savoir que chacun des accusés exerçait une activité en tant qu’entrepreneur individuel (...) avec comme objectif celui d’économiser des frais et d’obtenir plus de bénéfices, mais sans l’intention de frauder le Trésor public dans ses déclarations d’impôts sur les revenus des sociétés (...)
»
11.
Le ministère public et l’avocat de l’État firent appel de ce jugement. Alors que le premier se limita à solliciter la nullité du jugement au motif que sa motivation était insuffisante, le deuxième, quant à lui, demanda la condamnation des accusés.
12.
La troisième section de l’
Audiencia
décida de tenir une audience publique le 17 mai 2013, en application de la jurisprudence du Tribunal constitutionnel à cet égard. Elle rappela en particulier que, conformément à l’arrêt
n
o
88/2013 de la haute juridiction, il serait contraire aux exigences du procès équitable que l’organe judiciaire chargé d’un recours contre un jugement d’acquittement parvienne à une conclusion de culpabilité en l’absence d’une audience publique, dans les cas où il procéderait à une nouvelle appréciation des faits déclarés prouvés se fondant sur des preuves dont la nature exigerait nécessairement le respect du principe d’immédiateté. Tel serait le cas des déclarations des témoins, des experts et des accusés. L’
Audiencia
rappela également que la jurisprudence constitutionnelle avait admis que l’absence d’audience n’était pas contraire au droit à un procès équitable lorsque la condamnation en appel était intervenue après la modification des faits résultant de l’appréciation de preuves dont la nature ne nécessitait pas de présence physique pour leur administration, telles que les preuves à caractère documentaire, ou encore lorsque la modification factuelle était la conséquence d’une divergence reposant sur l’appréciation de preuves indiciaires, le tribunal d’appel se limitant dans ces cas-là à rectifier l’inférence effectuée par l’organe
a quo
. En effet, dans cette dernière hypothèse, il s’agissait d’appliquer des «
règles de l’expérience
», lesquelles ne nécessitaient pas le respect du principe d’immédiateté.
13.
L’
Audiencia
se référa une nouvelle fois à la doctrine du Tribunal constitutionnel pour noter que la présence de l’accusé devant la juridiction d’appel était requise dans tous les cas où il convenait de débattre des questions de fait relatives à sa déclaration d’innocence ou de culpabilité, afin qu’il puisse exposer sa version personnelle sur sa participation aux faits qui lui étaient reprochés.
14.
Le président de la troisième section commença l’audience en se référant au matériel écrit dont il disposait et déclara que le dossier était complet, sous réserve des nouvelles informations que les parties souhaiteraient apporter. Tant le ministère public que l’avocat de l’État firent de brefs exposés sur le bien-fondé de leurs recours. Quant à l’avocat des requérants, il se référa à ses mémoires écrits et ajouta que les parties accusatrices se limitaient à contester la motivation du jugement
a quo
et l’appréciation des preuves administrées, et estima à cet égard que le procès devant le juge pénal n
o
12 de Valence avait respecté toutes les garanties du droit à un procès équitable. À la fin de l’audience, le juge demanda aux requérants, qui étaient présents, s’ils avaient des arguments additionnels pour leur défense ou bien s’ils préféraient renvoyer aux mémoires déposés par leur avocat. Ils gardèrent le silence et ne furent pas interrogés davantage.
15.
Par un arrêt du 29 mai 2013, l’
Audiencia
rejeta les prétentions du ministère public mais accueillit celles de l’avocat de l’État
: elle annula le jugement attaqué et condamna le requérant figurant à l’annexe sous le numéro 1 du chef de trois délits contre le Trésor public prévus à l’article
305 du code pénal et les trois autres requérants en tant que complices de ces trois mêmes délits. Elle infligea aux requérants une peine de trois ans d’emprisonnement chacun. Dans son arrêt, elle
nota que le fait d’avoir tenu une audience publique, au cours de laquelle les accusés avaient eu l’opportunité d’être entendus sur les allégations des parties accusatrices, l’autorisait à réviser les faits déclarés prouvés et les preuves à caractère documentaire apportées par les parties demanderesses, ainsi que l’inférence effectuée par le juge
a quo
à partir de plusieurs indices.
16.
Ainsi, après avoir modifié les faits déclarés prouvés par le juge
a quo
, l’
Audiencia
considéra que, en l’espèce, la simulation prévue à l’article
305 du code pénal avait bien eu lieu. Pour parvenir à sa conclusion, elle
procéda à l’appréciation des preuves à caractère documentaire ainsi que des preuves personnelles administrées devant le juge pénal, à savoir les déclarations des experts intervenues en première instance ainsi que celles des accusés. Sur ce point, elle considéra qu’il n’y avait pas d’obstacle pour une telle réinterprétation au motif que l’appréciation des éléments de preuve à caractère documentaire avait permis, à elle seule, de parvenir à une conclusion de culpabilité vis-à-vis des accusés. Elle estima que, de ce fait, la réappréciation des preuves personnelles serait, quant à elle, utilisée au bénéfice des requérants et leur permettrait éventuellement d’échapper à cette responsabilité pénale initiale.
17.
L’
Audiencia
rappela par la suite que, conformément à une jurisprudence bien établie, le délit contre le Trésor public se composait de deux éléments
:
«
(...) d’une part, le non-respect d’une obligation exigible juridiquement, à savoir celle de déclarer les revenus (...) et [d’autre part] (...) l’intention de cacher les revenus à l’administration fiscale. [Puisqu’il s’agit d’un] délit intentionnel, le désir de ne pas payer l’impôt doit être présent.
»
18.
En l’espèce, l’
Audiencia
considéra que l’élément objectif du délit était présent puisque, après examen de la déclaration de l’impôt sur les sociétés de 2002 et de celle concernant l’impôt sur la valeur ajoutée de 2002 et de 2004, une dette fiscale d’un montant supérieur à 120
000 euros avait été constatée.
19.
Afin de conclure à l’existence de l’élément subjectif, l’
Audiencia
se référa à la jurisprudence du Tribunal suprême selon laquelle l’existence de cet élément devait être déduite de faits externes et objectifs prouvés. Elle observa que, en l’espèce, le représentant des requérants avait soutenu qu’il n’y avait pas dol au motif que les intéressés avaient déjà fait l’objet d’inspections fiscales auparavant et qu’ils n’avaient jamais été condamnés. Selon elle, cet argument ne pouvait pas être accepté, pour les raisons suivantes
:
«
1.
Il découlait de la documentation existante [dans le dossier], fournie par la défense que, lors des inspections précédentes, les faits examinés n’avaient pas été les mêmes [qu’en l’espèce].
(...)
2.
À la différence de ce qui s’est produit lors de la présente inspection, au cours des inspections précédentes, les requérants avaient fourni des justificatifs des factures (...).
3.
L’invocation de l’absence d’un dol est frappante dans la mesure où celui qui l’invoque avait signé, lors des inspections précédentes, un document constatant les irrégularités dans la déclaration de la TVA, et [cette même personne] commet à nouveau la même infraction (...).
4.
En tout état de cause, celui qui [comme en l’espèce] reçoit la propriété de véhicules (...) sans payer le moindre centime ne peut prétendre ignorer que [ce comportement] est constitutif [d’un délit fiscal].
(...)
»
20.
Les requérants sollicitèrent la nullité de la procédure. Leur demande fut rejetée par une décision du 23 juillet 2013, au motif que, contrairement à ce qu’ils avaient avancé
:
«
(...) [les seuls éléments] qui ont été appréciés pour parvenir à la conclusion de condamnation étaient les moyens de preuve à caractère documentaire (...), les allégations de la partie accusatrice et de la défense quant à ces moyens de preuve, les données factuelles (et non pas des appréciations ou des évaluations) figurant dans les rapports du dossier et, encore une fois, l’absence de preuves apportées par les accusés quant aux questions dont la charge de la preuve leur incombait.
En réalité, l’arrêt [contesté] n’a pas apprécié les expertises en tant que telles, mais la documentation apportée au dossier à la lumière des allégations de l’une et l’autre partie, et en a tiré les conséquences qu’il a considérées comme conformes à la loi.
(...) La preuve à charge [dans la présente affaire] possède essentiellement un caractère documentaire. Les expertises, en réalité, n’ont permis d’effectuer qu’une appréciation de cette preuve à caractère documentaire, ce que ce tribunal a pu également réaliser lui-même.
»
21.
Invoquant l’article 24 de la Constitution, consacrant le droit à un procès équitable et à la présomption d’innocence, les requérants formèrent un recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel. Par une décision du 6
mars 2014, la haute juridiction déclara le recours irrecevable en raison de l’absence de violation d’un droit fondamental.
II.
22.
La disposition pertinente en l’espèce du code pénal se lit ainsi
:
Article 305 § 1
«
Celui qui, par action ou omission, commet une fraude contre le Trésor public (...) sera puni d’une peine d’emprisonnement de un à quatre ans et au paiement d’une amende (...)
»
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6
§
23.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants reprochent à l’
Audiencia
d’avoir modifié les faits déclarés prouvés en première instance après une appréciation des preuves à caractère personnel qui, selon eux, n’avait pas respecté les principes d’immédiateté et du contradictoire. De leur point de vue, l’audience ayant eu lieu devant la juridiction d’appel n’avait pas satisfait aux exigences du droit à un procès équitable. Les parties pertinentes en l’espèce de la disposition invoquée prévoient que
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
A.
Sur la recevabilité
24.
Premièrement, le Gouvernement reproche aux requérants d’avoir manqué à leur devoir de bonne foi prévu aux articles
34 et 35 § 3 a) de la Convention au motif qu’ils n’ont pas mentionné, dans leur requête initiale, l’existence du jugement du 31 octobre 2012, annulé ultérieurement par un arrêt du 6 février 2013 en raison d’une erreur grave dans l’appréciation des preuves.
25.
Les requérants contestent cet argument et arguent que le jugement rendu le 27 février 2013 par le juge pénal n
o
12 de Valence, qu’ils ont fourni lors de l’introduction de leur requête, mentionne bien les deux jugements auxquels fait référence le Gouvernement. Ils exposent qu’ils n’ont pas mentionné ces derniers dans leur requête initiale pour la simple raison qu’ils cherchaient à se focaliser sur les arrêts qui, de leur point de vue, étaient les plus pertinents eu égard aux violations de la Convention dénoncées. Par conséquent, ils nient toute intention de soustraire des informations pertinentes à l’examen de la Cour.
26.
Celle-ci rappelle que, en vertu de l’article 35 § 3 a) de la Convention, une requête peut être déclarée abusive notamment si elle se fonde délibérément sur des faits controuvés (
Gross c. Suisse
[GC], n
o
67810/10, §
Kérétchachvili c. Géorgie
(déc.), n
o
5667/02, 2 mai 2006,
Miroļubovs et autres c. Lettonie
, n
o
798/05, § 63, 15 septembre 2009, et
Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano c. Italie
[GC], n
o
2012). Une information incomplète et donc trompeuse peut également s’analyser en un abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le cœur de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante pourquoi il n’a pas divulgué les informations pertinentes (
Hüttner c. Allemagne
(déc.), n
o
23130/04, 9
juin 2006,
Predescu c. Roumanie
, n
o
21447/03, §§ 25-26, 2
décembre
2008, et
Kowal c. Pologne
(déc.), n
o
2912/11, 18
septembre
2012). Il en va de même lorsque des développements nouveaux importants surviennent au cours de la procédure suivie devant la Cour et que, en dépit de l’obligation expresse lui incombant en vertu de l’article 47 § 7 (ancien article 47 § 6) du règlement, le requérant n’en informe pas la Cour, l’empêchant ainsi de se prononcer sur l’affaire en pleine connaissance de cause (
Centro Europa 7 S.r.l. et
Di
Stefano
,
précité,
ibidem,
et
Miroļubovs et autres
, précité,
ibidem
). Toutefois, même dans de tels cas, l’intention de l’intéressé d’induire la Cour en erreur doit toujours être établie avec suffisamment de certitude (
Al-Nashif c. Bulgarie
, n
o
50963/99, § 9, 20 juin 2002,
Melnik c. Ukraine
, n
o
72286/01, §§ 58-60, 28 mars 2006,
Nold c. Allemagne
, n
o
27250/02, § 87, 29 juin 2006, et
Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano
, précité,
ibidem
).
27.
En l’espèce, la Cour note que, en dépit du fait que les requérants n’ont pas mentionné les deux jugements auxquels se réfère le Gouvernement, l’existence de ceux-ci est mentionnée dans l’arrêt du 27
février 2013 qui, lui, a été fourni par les requérants dans leur requête initiale. Elle est d’avis que ce comportement des requérants ne permet pas d’arriver à la conclusion selon laquelle les intéressés avaient voulu l’induire en erreur, d’autant plus que ces informations manquantes ne concernent pas des faits controuvés. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement tirée du caractère abusif de la requête doit être rejetée.
28.
Constatant par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
29.
Le Gouvernement attire l’attention sur les différences existant selon lui entre la présente affaire et les arrêts
Valbuena Redondo c. Espagne
(n
o
21460/08, 13 décembre 2011) ou encore
Roman Zurdo et autres c.
Espagne
(n
os
28399/09 et 51135/09, 8 octobre 2013). Il déclare en particulier qu’une audience publique, à laquelle ont pu assister les requérants, s’est tenue en l’espèce. En outre, il indique que, conformément à l’article
790 §
5 du code de procédure pénale, les requérants auraient pu demander l’administration de preuves au cours de la procédure orale devant l’
Audiencia
, et qu’ils auraient refusé de faire usage de ce droit. Il expose enfin que, à la différence de l’arrêt
Valbuena Redondo
précité, l’enregistrement vidéo de la procédure orale tenue devant la juridiction de première instance était à la disposition de l’
Audiencia
. Ainsi, la présente affaire se rapproche davantage à ses yeux des arrêts
Naranjo Acevedo c.
Espagne
(n
o
35348/09, 22 octobre 2013)
et
Bazo González c. Espagne
(n
o
30643/04, 16
décembre 2008), où la Cour avait conclu à la non-violation de l’article 6
de la Convention.
30.
Quant à la nature des preuves ayant été examinées par la juridiction d’appel, le Gouvernement expose que les expertises fiscales – rapports écrits ratifiés lors de la procédure orale – ne constituent que des interprétations juridiques de documents et, plus précisément, de l’application de la législation fiscale aux faits examinés.
31.
Sur la base de ces éléments de preuve, le Gouvernement considère que l’arrêt de l’
Audiencia
n’a fait que modifier l’inférence juridique applicable aux faits déclarés prouvés.
32.
De leur côté, les requérants contestent les similitudes entre la présente affaire et les arrêts
Naranjo Acevedo
et
Bazo González
(précités) évoqués par le Gouvernement. Ils allèguent en particulier que, dans ces dernières affaires, la juridiction d’appel s’est prononcée sur des aspects purement juridiques sans pour autant que les faits déclarés prouvés en première instance ne soient modifiés. À leurs yeux, dans le cas présent, la juridiction d’appel ne s’est pas limitée à une nouvelle appréciation des éléments de nature juridique mais elle s’est prononcée sur des questions de fait et a pris position sur des événements décisifs pour déterminer leur culpabilité, modifiant ainsi les faits déclarés prouvés par le juge pénal n
o
12 de Valence. Les requérants considèrent donc que la présente cause se rapproche davantage des arrêts
Valbuena Redondo
ou
Román Zurdo
susmentionnés, dans la mesure où l’existence d’une intention frauduleuse de leur part a fait l’objet d’un examen par la juridiction d’appel.
33.
S’agissant du caractère purement documentaire des éléments de preuve examinés, les requérants indiquent que, en réalité, l’ensemble des preuves contenait notamment les déclarations et les témoignages des fonctionnaires du Trésor public qui, selon eux, donnaient leur avis sur des aspects techniques et non sur des points juridiques. De leur point de vue, il était indispensable d’entendre directement ces fonctionnaires au cours de l’audience publique d’appel, afin de respecter les principes d’oralité, d’immédiateté et du contradictoire, d’autant plus que, d’après eux, l’
Audiencia
ne partageait pas la conclusion du juge pénal concernant l’insuffisance des indices présents pour conclure à l’existence de simulation – l’élément subjectif du délit –, réappréciant ainsi les éléments de preuve, dont ceux à caractère personnel, et allant au-delà d’une simple opération d’inférence juridique.
34.
Quant à l’argument du Gouvernement concernant l’absence de demande de preuves de leur part, les requérants rétorquent que, dans la mesure où ils ont été acquittés en première instance, il ne leur appartenait pas de demander l’administration de preuves, la charge à cet égard incombant aux parties accusatrices.
2.
Appréciation de la Cour
a)
Principes généraux
35.
La Cour observe d’une part que la problématique juridique soulevée dans la présente affaire correspond à celle examinée dans l’arrêt
Hernández
Royo c. Espagne
(n
o
16033/12, §§ 32 à 35, 20 septembre 2016). Par conséquent, elle renvoie aux principes qui y sont établis.
36.
Elle rappelle, d’autre part, que ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 de la Convention n’empêchent une personne de renoncer de son plein gré aux garanties d’un procès équitable de manière expresse ou tacite (
Kwiatkowska c. Italie
(déc.), n
o
52868/99, 30 novembre 2000). Cependant, pour entrer en ligne de compte sous l’angle de la Convention, la renonciation au droit de prendre part à l’audience doit se trouver établie de manière non équivoque et s’entourer d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité (
Poitrimol c. France
, 23 novembre 1993, §
31, série A n
o
277
‑
A). De plus, elle ne doit se heurter à aucun intérêt public important (
Håkansson et Sturesson c. Suède
, 21 février 1990, § 66, série A n
o
b)
Application de ces principes en l’espèce
37.
La Cour constate que, comme dans l’arrêt
Hernández Royo
, précité, il n’est pas contesté qu’une audience a eu lieu en l’espèce devant l’
Audiencia
, à laquelle étaient présents les requérants.
38.
À ce propos, la Cour relève que, à la fin de l’audience publique, le juge a demandé aux requérants s’ils souhaitaient présenter des arguments additionnels pour leur défense ou bien s’ils préféraient renvoyer aux mémoires déposés par leur avocat. Les requérants ont gardé le silence et n’ont pas été interrogés davantage.
39.
Aux yeux de la Cour,
l’Audiencia Provincial
de Valence
,
dans son arrêt, s’est écartée du jugement d’instance après s’être prononcée sur des éléments de fait et de droit qui lui ont permis de déterminer la culpabilité des accusés. La Cour observe que pour parvenir à cette conclusion, l’
Audiencia
s’est fondée, d’une part, sur un élément objectif, à savoir le résultat de la preuve à caractère documentaire figurant tant dans le dossier de la première instance que dans celui de la juridiction d’appel et, d’autre part, sur un élément subjectif, soit la volonté des requérants de commettre un délit contre le Trésor public moyennant l’occultation de certains revenus.
40.
Pour ce qui est de l’élément objectif, les requérants se plaignent que l’
Audiencia Provincial
n’a pas entendu, pour l’appréciation des faits, les experts ayant déclaré devant le juge pénal. Or la Cour observe que l’
Audiencia
a souligné expressément que la preuve à caractère documentaire était suffisante, à elle seule, pour parvenir à la conclusion de culpabilité des accusés (voir §§ 16 à 18 ci-dessus). La Cour ne voit pas de raison valable de s’écarter de cette appréciation, et rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter les faits, la Cour n’ayant pas pour tâche de se substituer à leur appréciation. En l’espèce, l’interprétation de l’
Audiencia
ne saurait en tout état de cause être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entacher l’équité de la procédure.
41.
Par ailleurs, la Cour prend note de l’argument du Gouvernement concernant l’absence de demande, de la part des requérants, d’administrer la preuve relative aux témoins devant l’
Audiencia
. À cet égard, elle rappelle qu’en ce qui concerne le droit espagnol en vigueur au moment des faits, elle a considéré qu’il était suffisamment avéré que la jurisprudence constitutionnelle espagnole permet de ré-administrer les preuves telles que les témoignages déjà administrés devant la juridiction de première instance en cas de contestation de faits établis (
Hernández Royo
, précité, §
37).
42.
Il convient également de relever que, en l’espèce, les requérants, qui ont bénéficié de l’assistance d’un avocat, avaient pris connaissance du contenu du recours formulé par le ministère public et l’avocat de l’État et, bien qu’ils aient été conscients des prérogatives de l’
Audiencia
quant à sa capacité d’annuler le jugement d’acquittement, ils n’ont pas demandé l’audition des témoins lors de l’audience devant la juridiction d’appel (voir
Kashlev c. Estonie
, n
o
22574/08, § 46, 26 avril 2016 et,
a contrario, Destrehem c. France
, n
o
56651/00, §§ 45-47, 18 mai 2004).
43.
Pour ce qui est de l’élément subjectif, la Cour revient ensuite sur la question de savoir si, en l’espèce, l’audience des accusés en appel constituait une exigence dérivée des droits de la défense. À cet égard, force est de constater que, lorsque l’inférence d’un tribunal a trait à des éléments subjectifs – tel que, en l’espèce, l’existence d’une intention de cacher des revenus à l’administration fiscale –, il n’est pas possible de procéder à l’appréciation juridique du comportement des accusés sans avoir au préalable essayé de prouver la réalité de ce comportement, ce qui implique nécessairement la vérification de l’intention des accusés par rapport aux faits qui leur sont imputés (
Lacadena Calero c. Espagne
, n
o
23002/07, § 47, 22
novembre 2011).
44.
Il convient sur ce point de se référer au raisonnement de l’
Audiencia
.
Celle-ci, après avoir cité de manière exhaustive la jurisprudence du Tribunal constitutionnel, a considéré que, afin de pouvoir effectuer une nouvelle appréciation des faits établis par le juge pénal, il était nécessaire d’entendre les requérants pour leur permettre de se prononcer sur les allégations des parties accusatrices. L’
Audiencia
a donc tenu une audience publique et donné la possibilité aux requérants d’intervenir si tel était leur souhait. La Cour prend note de ces éléments et considère qu’aucun manque de diligence ne peut être reproché à l’
Audiencia
quant au droit des requérants à ce que leur cause soit entendue équitablement. Elle observe que ce sont les requérants eux-mêmes qui ont renoncé à l’exercice de cette possibilité offerte par l’
Audiencia
(voir,
mutatis mutandis
,
Kashlev
, précité, §§
45-46 et
51, et
Hernández Royo
, précité, §
39).
45.
À la lumière des arguments qui précèdent, la Cour n’aperçoit pas de raisons valables de s’écarter des conclusions auxquelles sont parvenues les juridictions internes. En effet, les requérants avaient la possibilité d’être présents à l’audience et de s’exprimer à cette occasion sur la nouvelle appréciation des faits, mais ils n’ont pas fait usage de ce droit. Partant, elle conclut qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6
§
1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
13 mars 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Fatoș Aracı
Helena Jäderblom
Greffière adjointe
Présidente
Gregorio Ignacio VILCHES CORONADO est un ressortissant espagnol né en 1937, résidant à Valencia.
Asunción MARCO CONEJERO est une ressortissante espagnole née en 1936, résidant à Valencia.
José Ignacio VILCHES MARCO est un ressortissant espagnol né en 1964, résidant à Valencia.
María Ángeles VILCHES MARCO est une ressortissante espagnole née en 1967, résidant à Valencia.