Decizia nr. 43501/05, Hilmi SANDIKÇI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 27 martie 2018 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 noiembrie 2005, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 22 ianuarie 2018 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTE Reclamantul, dl Hilmi Sandıkçı, este un național turc, care s-a născut în 1956 și trăiește în Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 21 noiembrie 1980, reclamantul a fost arestat și apoi reținut pe suspectul de a fi membru al unei organizații ilegale. La 26 noiembrie 1982, Curtea Erzincan Martial-Law (Sıkıyönetim Mahkemesi) a constatat în favoarea reclamantului și a ordonat eliberarea sa. La 8 februarie 1990, reclamantul a fost achitat de acuzațiile împotriva lui. La 12 iunie 1998, reclamantul a inițiat o procedură de compensare în fața Tribunalului Bakırköy Assize pentru detenția sa ilegală, în conformitate cu Legea nr. 466. La 14 mai 2010, instanța a acordat parțial cererea reclamantului. În timpul procedurii, avizul scris al Procurorului public nu a fost comunicat reclamantului. La 28 mai 2012, Curtea de Casație a susținut hotărârea din 14 mai 2010. COMPLAINTE 10. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că necomunicarea avizului scris al Procurorului public în cadrul procedurii dinainte de Curtea Bakırköy Assize și-a încălcat dreptul la o audiere adversară și echitabilă. În același rând, a susținut că durata procedurii a fost necorespunzătoare. Necomunicarea avizului scris al Procurorului 11. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că necomunicarea avizului scris al Procurorului în acțiunea dinaintea Curții Assize și-a încălcat dreptul la o ședință adversară și echitabilă. 12. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 22 ianuarie 2018, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei ridicate de această parte a cererii. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prezentată după cum urmează: „Declar că Guvernul Turciei propune să plătească reclamantului Hilmi Sandıkçı, 200 EUR (2 sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cauzei menționate mai sus pe care le așteaptă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în perioada implicită plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul consideră că absența comunicării reclamantului observației procurorului public prezentate Curții Assize și-a încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții (Meral c. Turcia, nr. 33446/02, 27 noiembrie 2007). Ei invită cu respect Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să-l scoată din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 din Convenție. În numele Guvernului “. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 14. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 15. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 16. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la necomunicarea avizului scris al procurorului în cadrul procedurii adresate reclamanților (a se vedea, de exemplu, Meral Turcia (nr. 33446/02, §§ 32-39, 27 noiembrie 2007). 17. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (articolul (c)). 18. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 19. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu s-a reglementat în această perioadă, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 20. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 21. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată această plângere din lista. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. 23. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a instituit o comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurii și neexecuția hotărârilor. Acestea au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece nu a formulat nici o cerere Comisiei de compensare: acest motiv a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia ((dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013). 24. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). (citată mai sus), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au reușit să epuizeze căile de recurs interne, adică noua soluție. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu a fost accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de soluționare a plângerilor privind durata procedurii. 25. În consecință, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului cu privire la obligația reclamantului de a face uz de noul recurs intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții (citat mai sus). Prin urmare, aceasta concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să ia parte din aplicarea acesteia din lista de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenție. Declarați restul cererii inadmisibil. Adoptat în engleză și notificat în scris la 19 aprilie 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului
Application no. 43501/05
Hilmi SANDIKÇI
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27
March 2018 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Nebojša Vučinić,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 10 November 2005,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 22 January 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Hilmi Sandıkçı, is a Turkish national, who was born in 1956 and lives in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) was represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 21 November 1980 the applicant was arrested and then detained on suspicion of membership of an illegal organisation.
5.
On 26 November 1982 the Erzincan Martial-Law Court
(Sıkıyönetim Mahkemesi)
found in favour of the applicant and ordered his release.
6.
On 8 February 1990 the applicant was acquitted of the charges against him.
7.
On 12 June 1998 the applicant initiated compensation proceedings before the Bakırköy Assize Court for his unlawful detention, pursuant to Law no.
466.
8.
On 14 May 2010 the court partially granted the applicant’s request. During the proceedings, the Public Prosecutor’s written opinion was not communicated to the applicant.
9.
On 28 May 2012 the Court of Cassation upheld the judgment of 14
May 2010.
10.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the non-communication of the Public Prosecutor’s written opinion in the proceedings before the Bakırköy Assize Court had violated his right to an adversarial and fair hearing. Under the same heading, he further alleged that the length of proceedings had been unreasonable.
A.
Non-communication of the Public Prosecutor’s written opinion
11.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the non- communication of the Public Prosecutor’s written opinion in the proceedings before the Assize Court had violated his right to an adversarial and fair hearing.
12.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 22 January 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article
37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“I declare that the Government of Turkey offer to pay the applicant Hilmi
Sandıkçı, EUR 200 (two hundred euros) to cover any pecuniary and non
‑
pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government consider that the absence of communication to the applicant of the public prosecutor’s observation submitted to the Assize Court breached his right to a fair trial in the light of the well-established case-law of the Court (
Meral v. Turkey,
no.
33446/02, 27 November 2007). They respectfully invite the Court to declare that it is no longer justified to continue the examination of the application and to strike it out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention. On behalf of the Government. ”
13.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
14.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
15.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03, 18
September
2007).
16.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about non
‑
communication of the public prosecutor’s written opinion during proceedings to applicants (see, for example,
Meral
v.
Turkey
(no. 33446/02, §§
32-39, 27 November 2007).
17.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37
§
1
(c)).
18.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
).
19.
The Court considers that this amount should be converted into currency of the respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
20.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
21.
In view of the above, it is appropriate to strike this complaint out of the list.
B.
Length of proceedings
22.
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article
6 § 1 of the Convention.
23.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as he had not made any application to the Compensation Commission: this ground had also been recognised by the Court in its decision in the case of
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013).
24.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v. Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Turgut and Others
(cited above), the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
25.
Accordingly, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the obligation of the applicant to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Turgut and Others
(cited above). It therefore concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §
1
of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike that part of the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 19 April 2018.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President