- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 29 martie 2018
- Stat pârât
- ARM
- Articole
- Articolul 41
- Concluzia
- Prejudiciu moral — sumă acordată
Karen Poghosyan împotriva Armeniei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE KAREN POGHOSYAN c. ARMENIA (Declarația nr. 62356/09) JUGUL Satisfacție echitabilă STRASBOURG 29 martie 2018 FINAL 29/06/2018 Prezenta hotărâre a devenit finală în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Karen Poghosyan c. Armenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: Linos-Alexandre Sicilianos, președinte, Kristina Pardalos, Aleš Pejchal, Krzysztof Wojtyczek, Armen Harutyunyan, Tim Eicke, Jovan Ilievski, judecători și Renata Degener, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în particular la 6 martie 2018, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 62356/09) împotriva Republicii Armenia depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național armenian, dl Karen Poghosyan („reclamantul”), la 18 noiembrie 2009. Într-o hotărâre pronunțată la 31 martie 2016 („hotărârea principală”), Curtea a afirmat că anularea hotărârii finale din 8 iunie 2001, ca urmare a cărei reclamant a fost privată de posesiunile sale, inclusiv de o parcelă de terenuri, au încălcat garanțiile articolului 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Karen Poghosyan Armenia) , nr. 62356/09, §§ 45-53, 31 martie 2016). În conformitate cu art. 41 din Convenție, reclamantul a solicitat 92.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale, aceasta presupusă fiind valoarea de piață a proprietăților ale căror proprietăți au fost private ca urmare a căzutului.
El a solicitat în continuare 2.000 de euro în ceea ce privește prejudiciile morale. Întrucât întrebarea de aplicare a articolului 41 din Convenție nu a fost pregătită pentru hotărâre, Curtea a rezervat-o și a invitat Guvernul și reclamantul să prezinte, în termen de trei luni, observațiile lor scrise cu privire la această chestiune și, în special, să notifice Curții orice acord pe care le-ar putea ajunge (ibid., § 57, și punctul 4 literele (a) și (b) din dispozițiile operative). Reclamantul și Guvernul, fiecare observație depusă. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul își menține inițial reclamația pentru prejudicii pecuniare.
Între timp, el a solicitat o redeschidere a cazului său pe baza hotărârii principale. Solicitările sale de redeschidere depuse la Curtea de Casație la 22 septembrie 2016 au avut succes și, ca urmare, a fost transmis Tribunalului Civil de Apel pentru reexaminare. examinarea Curții Civile de Apel a hotărât anularea hotărârilor anterioare și restabilirea dreptului reclamantului la proprietatea de care a fost privat. La 14 septembrie 2017, proprietatea reclamantului a fost înregistrată oficial în ceea ce privește proprietatea în cauză. Prin scrisoarea de 28 de ani. Octombrie 2017, reclamantul a acceptat faptul că drepturile sale de proprietate au fost restaurate. Cu toate acestea, el dorește să mențină reclamația pentru prejudiciu moral în valoare de 2.000 EUR.
Guvernul a atras atenția Curții asupra faptului că hotărârile, care au încălcat drepturile reclamantului, au fost anulate și drepturile sale de proprietate au fost restaurate. Astfel, având în vedere eforturile depuse de autoritățile pentru restabilirea drepturilor reclamantului în mod echitabil și în timp util, Guvernul a susținut că reclamația pentru prejudiciu moral nu este irezonabilă și că constatarea unei încălcări, însoțită de restabilirea drepturilor de proprietate ale reclamantului, a constituit o compensare adecvată. Curtea consideră, în primul rând, că problema prejudiciilor pecuniare a fost rezolvată în cazul în cauză. În ceea ce privește reclamația pentru prejudiciu moral, Curtea apreciază dezvoltarea fără îndoială pozitivă pe care reclamantul a putut obține restituirea proprietății în cauză.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorat faptul că, timp de cel puțin șase ani, reclamantul a fost privat de posibilitatea de a beneficia de posesiunile sale, provocând prejudiciu moral care nu au fost adevarate prin restituire. Decizie pe o bază echitabilă, acordă reclamantului 1000 EUR. Costuri și cheltuieli 10. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.410 EUR pentru costurile reprezentației sale juridice în cadrul procedurii de redeschidere instituite la 22 septembrie 2016. El a prezentat o copie a contractului semnat la 10 septembrie 2016 cu avocatul său, prin care a fost obligat să plătească suma menționată mai sus în termen de 15 zile de la eliberarea hotărârii Curții cu satisfacție echitabilă.
11. Guvernul a susținut, în primul rând, că reclamantul nu a demonstrat că a suportat în realitate costurile în cauză, fără a prezenta nici o probă, cum ar fi o factură sau o ordonanță de transfer bancar. În al doilea rând, costurile presupuse se referă la perioada de după eliberarea hotărârii principale și, prin urmare, nu erau în domeniul de aplicare al plângerilor inițiale ale reclamantului. În cele din urmă, dacă Curtea consideră că trebuie acordată o atribuire, suma pretinsă de reclamant a fost excesivă.
12. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea, ceea ce poate include costurile juridice interne, de fapt și neapărat suportate pentru prevenirea sau remedierea încălcării convenției (a se vedea Societatea asociată a inginerilor locomotivi și pompierilor (ASLEF) v. Regatul Unit nr. 1102/05, § 58, 27 februarie 2007). În ceea ce privește prima obiecție a guvernului, Curtea constată că a examinat și respins un argument similar în mai multe cazuri împotriva Armeniai (a se vedea Saghatelyan v. Armenia , §§ 61-63, 20 octombrie 2015, și Safaryan v. Armenia . , nr. 576/06, §§ 62-64, 21 ianuarie 2016). În plus, după cum s-a menționat mai sus, în procedura în cauză, reclamantul a solicitat și a obținut o reparație sub formă de restituire a proprietății, care a făcut bine pentru încălcarea drepturilor sale de proprietate din hotărârea principală (a se vedea punctul 9 de mai sus; a se vedea, de asemenea, în acest context, Papamichalopoulos și alții c. Grecia (art. 50), 31 octombrie 1995, §§ 34 și următoarele, Serie A nr. 330 B). Prin urmare, Curtea consideră oportună acordarea integrală a costurilor juridice solicitate.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, deține (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1,410 EUR (1 mie patru sute și zece euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 29 martie 2018, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
FIRST SECTION
CASE OF KAREN POGHOSYAN v. ARMENIA (Application no. 62356/09) JUDGMENT ( Just satisfaction ) STRASBOURG 29 March 2018 FINAL 29/06/2018 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. . In the case of Karen Poghosyan v. Armenia, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Linos-Alexandre Sicilianos, President, Kristina Pardalos, Aleš Pejchal, Krzysztof Wojtyczek, Armen Harutyunyan, Tim Eicke, Jovan Ilievski, judges, and Renata Degener, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 6 March 2018, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 62356/09) against the Republic of Armenia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Armenian national, Mr Karen Poghosyan (“the applicant”), on 18 November 2009.
In a judgment delivered on 31 March 2016 (“the principal judgment”), the Court held that the quashing of the final judgment of 8 June 2001, as a result of which the applicant had been deprived of his possessions, including a plot of land, had violated the guarantees of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 (see Karen Poghosyan v. Armenia , no. 62356/09, §§ 45-53, 31 March 2016).
Under Article 41 of the Convention the applicant sought 92,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage, this allegedly being the market value of the property of which he had been deprived as a result of the quashing. He further sought EUR 2,000 in respect of non-pecuniary damage.
Since the question of the application of Article 41 of the Convention was not ready for decision, the Court reserved it and invited the Government and the applicant to submit, within three months, their written observations on that issue and, in particular, to notify the Court of any agreement they might reach (ibid., § 57, and point 4 (a) and (b) of the operative provisions).
The applicant and the Government each filed observations. THE LAW
Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant initially maintained his claim for pecuniary damage. In the meantime, he sought a reopening of his case on the basis of the principal judgment. His requests for reopening lodged with the Court of Cassation on 22 September 2016 were successful and, as a result, the case was remitted to the Civil Court of Appeal for a re-examination. Following this re ‑ examination the Civil Court of Appeal decided to reverse its earlier judgments and to restore the applicant’s right to the property of which he had been deprived. On 14 September 2017 the applicant’s ownership was officially registered in respect of the property in question. By a letter of 28 October 2017 to the Court, the applicant accepted that his property rights had been restored. He nevertheless wished to maintain his claim for non ‑ pecuniary damages in the amount of EUR 2,000.
The Government drew the Court’s attention to the fact that the judgments, which had violated the applicant’s rights, had been overturned and his property rights had been restored. Thus, having regard to the efforts made by the authorities to restore the applicant’s rights in a smooth and timely manner, the Government argued that the claim for non-pecuniary damages was unreasonable and the finding of a violation, coupled with the restoration of the applicant’s property rights, constituted adequate compensation. 9 . The Court considers, first of all, that the question of pecuniary damage has been resolved in the present case. As regards the claim for non ‑ pecuniary damage, the Court appreciates the undoubtedly positive development that the applicant was able to obtain restitution of the property in question. Nevertheless, it cannot overlook the fact that for at least six years the applicant was deprived of the possibility of enjoying his possessions, causing non-pecuniary damage not made good by the restitution. Ruling on an equitable basis, it awards the applicant EUR 1,000. B. Costs and expenses
The applicant also claimed EUR 1,410 for the costs of his legal representation in the reopening proceedings instituted on 22 September 2016. He submitted a copy of the contract signed on 10 September 2016 with his lawyer, whereby he was obliged to pay the above-mentioned sum within fifteen days of the delivery of the Court’s judgment on just satisfaction.
The Government argued, firstly, that the applicant had failed to show that he had actually incurred the costs in question, not having submitted any evidence, such as an invoice or a bank transfer order. Secondly, the alleged costs concerned the period after the delivery of the principal judgment and therefore fell outside the scope of the applicant’s initial complaints. Lastly, should the Court consider that an award must be made, the amount claimed by the applicant was excessive.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. This may include domestic legal costs actually and necessarily incurred to prevent or redress the breach of the Convention (see Associated Society of Locomotive Engineers and Firemen (ASLEF) v. the United Kingdom , no. 11002/05, § 58, 27 February 2007). As regards the Government’s first objection, the Court notes that it has already examined and rejected a similar argument in a number of cases against Armenia (see Saghatelyan v. Armenia , no. 7984/06, §§ 61-63, 20 October 2015, and Safaryan v. Armenia , no. 576/06, §§ 62-64, 21 January 2016). Furthermore, as noted above, in the proceedings in question the applicant sought, and obtained, redress in the form of restitution of the property, which made good for the violation of his property rights found in the principal judgment (see paragraph 9 above; see also, in that context, Papamichalopoulos and Others v. Greece (Article 50), 31 October 1995, §§ 34 et seq., Series A no. 330 B). Consequently, the Court finds it appropriate to award the legal costs claimed in their entirety. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 1,410 (one thousand four hundred and ten euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 2. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 29 March 2018, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Renata Degener Linos-Alexandre Sicilianos Deputy Registrar President