Tüm Emekliler Sendikasi împotriva Turciei

1 CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

2 SECȚIA A DOUA

3 DECIZIE ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

4 Cererea nr. 31846/08 5 SINDICATUL TUTUROR PENSIONARILOR (TÜM EMEKLİLER SENDİKASI) / Turcia 6 Președinte 7 Paul Lemmens, 8 Judecători 9 Valeriu Grițco, 10 Stéphanie Mourou-Vikström 11 și 12 Grefier adjunct al Secției 13 Hasan Bakırcı, întrunindu-se în Comitet la 10 14 aprilie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), având în vedere cererea introdusă la 18 iunie 2008, observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile prezentate în replică de reclamant, după deliberări, a pronunțat următoarea decizie.

15 ÎN FAPT

16 1. 17 Reclamantul este o organizație denumită Sindicatul Tuturor Pensionarilor (Tüm Emekliler Sendikası), cu sediul în Ankara. În fața Curții, a fost reprezentat de avocații S. Beysülen, C. Toptaș și D. Demirci, membri ai Baroului Ankara. 18 2. 19 Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său. 20 A. 21 Circumstanțele cauzei 22 3. 23 Circumstanțele particulare ale cererii, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 24 4. 25 Ministerul de Interne, la 22 august 1997, s-a adresat Tribunalului de Mare Instanță Kadıköy cu o cerere de închidere a Filialei nr. 1 din zona anatoliană a reclamantului, pe motivul că acesta nu fusese constituit de salariați sau angajatori, astfel cum impuneau Constituția și Legea nr. 2821 privind sindicatele („Legea sindicatelor”).

Această cerere a fost respinsă la 19 decembrie 1998 (dosar 1997/672 – decizie 1998/950). 26 5. 27 Procurorul Republicii din Ankara, la 15 noiembrie 2002, a introdus o acțiune împotriva a nouă membri ai reclamantului, solicitând închiderea sindicatului. Tribunalul de Mare Instanță nr. 25 Ankara („Tribunalul de Mare Instanță Ankara”), la 16 octombrie 2003, a respins această cerere (dosar 28 2002/907 – decizie 2003/984). 29 6. 30 Între timp, la 16 septembrie 2002, Ministerul de Interne s-a adresat Tribunalului de Mare Instanță Ankara cu o cerere de închidere a filialei din Gaziantep a reclamantului, pe motivul că membrii acestuia se reuniseră la Gaziantep ca filială a DİSK (Confederația Sindicatelor Muncitorești Revoluționare); că aceștia constituiseră un consiliu de administrație, deși nu erau nici muncitori, nici angajatori și că, potrivit documentelor din dosar, reclamantul nu era un sindicat constituit în temeiul Legii nr. 2821 privind sindicatele.

31 7. 32 În cursul a numeroase proceduri în care s-a stabilit că Tribunalul de Mare Instanță Ankara era competent, Tribunalul de Mare Instanță nr. 17 Ankara, la 11 iulie 2006, s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Tribunalul de Mare Instanță nr. 17 Ankara, întemeindu-se pe Constituție și pe convențiile internaționale la care Turcia era parte, a respins acțiunea formulată de Ministerul de Interne, pe motivul că închiderea reclamantului ar fi contrară drepturilor membrilor săi de a acționa împreună în vederea interesului comun. 33 În cadrul uneia dintre aceste proceduri, la 24 iunie 2003, Curtea de Casație a casat hotărârea instanței de fond, arătând că sediul central al reclamantului se afla la Ankara și că, deși în cererea de chemare în judecată se menționa filiala din Gaziantep, aceasta nu însemna că acțiunea era îndreptată împotriva filialei respective și că, în orice caz, această filială nu avea personalitate juridică.

34 8. 35 Curtea de Casație, la 18 decembrie 2006, a casat hotărârea din 11 iulie 2006. Amintind dispozițiile Constituției, ale Legii sindicatelor și ale articolului 11 din Convenție, a apreciat că dreptul de a constitui un sindicat nu se referă la pensionari, ci la persoanele care muncesc. Făcând trimitere la articolul 3 din Legea nr. 5253 privind asociațiile, a arătat că persoanele care nu mai sunt în viața activă au dreptul să înființeze organizații de întrajutorare, precum fundații sau asociații, în vederea atingerii obiectivelor lor comune, și că, în temeiul articolului 47 din Codul civil, persoanele juridice de drept privat pot dobândi personalitate juridică în conformitate cu dispozițiile speciale care le sunt aplicabile.

Pe de altă parte, Curtea de Casație a observat că, în statutul sindicatului reclamant, figurau în special expresiile „a încheia contracte colective în numele membrilor” și că dispozițiile fuseseră redactate paralel cu reglementarea din Legea nr. 4688 privind sindicatele funcționarilor publici – or, potrivit Curții de Casație, această lege se aplica exclusiv funcționarilor publici. Curtea de Casație a concluzionat că reclamantul nu avea statutul de fundație, asociație sau altă organizație de solidaritate și că nu putea să își mențină personalitatea juridică în temeiul Legii nr. 4688 privind sindicatele funcționarilor publici. Curtea de Casație a adăugat că, în privința membrilor reclamantului, nu exista niciun impediment în calea înființării unei asociații sau a unei fundații.

37 9. 38 Curtea de Casație, la 10 mai 2007, a respins cererea de revizuire. 39 10. 40 Tribunalul de Mare Instanță Ankara, la 9 octombrie 2007, pronunțându-se pe baza dosarului, s-a conformat hotărârii Curții de Casație. Tribunalul a apreciat că, întrucât membrii reclamantului nu erau salariați, reclamantul nu putea purta denumirea de sindicat. Tribunalul a adăugat că persoanele în cauză își puteau continua activitățile sub o altă denumire, prin înființarea unei asociații sau a unei fundații. În lumina acestor aprecieri, a dispus încetarea activităților sindicatului reclamant și închiderea acestuia. 41 11. 42 Curtea de Casație, la 28 ianuarie 2008, a menținut această hotărâre, iar la 5 mai 2008 a respins cererea de revizuire a hotărârii.

43 12. 44 Din hotărârile pronunțate în dreptul intern, depuse la dosarul cauzei aflate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, reiese că în niciuna dintre etapele procedurii, reclamantul și Ministerul de Interne nu par să fi făcut trimitere nici la hotărârea Tribunalului de Mare Instanță Kadıköy din 19 decembrie 1998, nici la hotărârea Tribunalului de Mare Instanță Ankara din 16 octombrie 2003. 45 B. 46 Dreptul intern relevant 47 13. 48 Dispozițiile Legii nr. 4688 privind sindicatele funcționarilor publici și negocierea colectivă sunt redate în 49 Demir 50 și Baykara c. Turciei 51 [MC], nr. 34503/97, § 36, CEDO 2008. 52 14. 53 Cea mai mare parte a regulilor de drept intern relevante pentru prezenta cauză privind statutul sindicatelor sunt redate în 54 Tür Köy Sen și Șevki 55 Konur c. Turciei 56 ((dec.), nr. 57 45504/04, 13 octombrie 2009) și 58 Hayvan Yetiștiricileri Sendikası c. Turciei 59 ((dec.), nr. 60 27798/08, 11 ianuarie 2011). 61 15. 62 Părțile relevante pentru speță ale articolului 51 din Constituție, modificat prin Legea nr. 4709 din 3 octombrie 2011, sunt următoarele: 63 „Salariații și angajatorii au dreptul, fără a obține autorizație prealabilă, să înființeze sindicate și organizații supraordonate, să adere și să se retragă liber din acestea, pentru a apăra și a dezvolta drepturile și interesele economice și sociale ale membrilor lor în relațiile de muncă.

Nimeni nu poate fi obligat să adere la un sindicat sau să se retragă din acesta. (...)” 64 16. 65 Articolul 1 din Legea nr. 2821 privind sindicatele din 5 mai 1983, în versiunea în vigoare la data faptelor, avea ca obiectiv reglementarea principiilor de înființare, organizare, activitate și control al sindicatelor și confederațiilor constituite de salariați și angajatori pentru a apăra și a dezvolta drepturile și interesele economice și sociale în relațiile de muncă. 66 17. 67 Articolul 2 din această lege definește „salariatul” drept persoana care lucrează în baza unui contract de muncă, iar „angajatorul” drept persoana fizică sau juridică ce angajează persoanele considerate salariați. 68 Același articol definește expresia „sindicat” drept organizația cu personalitate juridică, constituită de salariați sau de angajatori pentru a apăra și a dezvolta drepturile și interesele economice și sociale comune în relațiile de muncă.

69 18. 70 Conform articolului 3 din Legea nr. 5253 privind asociațiile, intrată în vigoare la 23 noiembrie 2004, persoanele fizice sau juridice care au capacitatea de exercițiu au dreptul să înființeze asociații fără a obține autorizație prealabilă. 71 19. 72 Potrivit articolului 37 din Codul civil, adoptat la 22 noiembrie 2001, comunitățile de persoane organizate ca având existență de sine stătătoare dobândesc personalitate juridică în conformitate cu dispozițiile speciale care le sunt aplicabile. 73 20. 74 Conform articolului 445/10 din Codul de procedură civilă nr. 1086, în versiunea sa în vigoare la momentul faptelor, este posibilă formularea unei cereri de revizuire a hotărârii atunci când, între aceleași părți, sunt pronunțate două hotărâri contradictorii având același obiect și aceeași cauză.

75 PLÂNGERILE

76 21. 77 Reclamantul, întemeindu-se pe articolele 6, 7, 11 și 14 din Convenție, susține că decizia de interdicție a activităților și de închidere pronunțată împotriva sa de instanțele naționale încalcă dreptul la libertatea de asociere și dreptul de a constitui un sindicat. Reclamantul acuză instanțele naționale că au pronunțat o astfel de hotărâre, deși în alte două decizii anterioare definitive se pronunțaseră altfel, susținând că această situație încalcă principiul autorității de lucru judecat.

78 APRECIEREA ÎN DREPT

79 A. 80 Cu privire la 81 plângerea referitoare la securitatea juridică 82 22. 83 Reclamantul arată că Tribunalul de Mare Instanță Kadıköy, la 19 decembrie 1998, a respins cererea Ministerului de Interne privind interzicerea activităților sale. Reclamantul adaugă că Tribunalul de Mare Instanță Ankara, la 16 octombrie 2003, a respins de asemenea cererea formulată de procurorul Republicii la 15 noiembrie 2002. Reclamantul susține că Ministerul de Interne, cunoscând existența unei hotărâri pronunțate în favoarea sa, a introdus o nouă cerere de închidere. Reclamantul consideră că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță Ankara din 9 octombrie 2007 încalcă principiul securității juridice. 84 23. 85 Guvernul susține că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță Kadıköy din 19 decembrie 1998 nu are nicio legătură cu hotărârea Tribunalului de Mare Instanță Ankara din 9 octombrie 2007 și că, în orice caz, hotărârea Tribunalului de Mare Instanță Kadıköy nu se regăsește în arhive.

86 În ceea ce privește hotărârea Tribunalului de Mare Instanță nr. 25 Ankara din 16 octombrie 2003, Guvernul arată că obiectul și cauza acestei hotărâri sunt diferite față de cele ale hotărârii Tribunalului de Mare Instanță Ankara din 9 octombrie 2007. Guvernul explică faptul că, în procedura în care s-a pronunțat hotărârea din 9 octombrie 2007 – după hotărârea Curții de Casație din 24 iunie 2003 –, Ministerul de Interne solicitase, inițial, închiderea filialei din Gaziantep a sindicatului reclamant, însă Tribunalul de Mare Instanță Ankara a condus el însuși procedura împotriva reclamantului și a respins cererea Ministerului de Interne.

În plus, Guvernul adaugă că Tribunalul de Mare Instanță Ankara, pronunțându-se pe baza dosarului, prin hotărârea din 9 octombrie 2007, a dispus închiderea sindicatului reclamant, întemeindu-se pe dispozițiile Constituției, ale Legii sindicatelor și ale convențiilor internaționale, indicând faptul că un sindicat trebuia să fie constituit în cadrul relațiilor dintre salariați și angajatori. 87 24. 88 Curtea face trimitere la principiile generale aplicabile, pe care le-a invocat în 89 Brumărescu c. României 90 ([MC], nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999 91 ‑ 92 VII) și 93 Driza c. Albaniei 94 (nr. 33771/02, §§ 63 și 64, CEDO 2007 95 ‑ 96 V (rezumate)), în materia securității raporturilor juridice. 97 25. 98 În prezenta speță, Curtea constată că, presupunând chiar că ar admite faptul că hotărârile menționate priveau același obiect și cauză și se refereau la aceleași părți, reclamantul a invocat această plângere pentru prima oară în fața sa.

În urma examinării documentelor depuse la dosar, reiese că sindicatul reclamant nu pare să fi făcut trimitere, în cursul procedurii în fața instanțelor naționale, la cele două hotărâri anterioare (paragrafele 4 și 5). De altfel, Curtea observă că, atunci când reclamantul a considerat că hotărârile menționate erau contradictorii, acesta avea posibilitatea de a formula o cerere de revizuire a hotărârii, în temeiul articolului 445/10 din Codul de procedură civilă nr. 1086 (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Totuși, reclamantul nu a formulat nicio cerere în acest sens. 99 26. 100 Prin urmare, Curtea concluzionează că plângerea în cauză trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul articolului 35 alin. 1 și 4 din Convenție.

101 B. 102 Cu privire la plângerea referitoare la libertatea sindicală 103 27. 104 Reclamantul, întemeindu-se pe articolele 7, 11 și 14 din Convenție, susține că, deși dispozițiile constituționale și legislația națională nu recunosc în mod expres dreptul de a se organiza sub formă de sindicat, acestea nu instituie o interdicție în acest sens. Reclamantul susține că statutul de sindicat îi permite să apere interesele membrilor săi, care nu dispun de mijloace materiale suficiente pentru a-și susține singuri demersurile în fața autorităților competente. 105 28. 106 Guvernul, făcând trimitere în special la hotărârile Curții în cauzele menționate 107 Hayvan Yetiștiricileri Sendikası 108 și 109 Tür Köy Sen și Șevki 110 Konur 111 , solicită Curții să declare cererea inadmisibilă.

112 29. 113 Reamintind că este competentă în privința calificării juridice a faptelor, Curtea consideră că este oportună examinarea plângerii în cauză exclusiv în temeiul articolului 11 din Convenție. 114 30. 115 Astfel cum a arătat și în hotărârile menționate mai sus, Curtea consideră că închiderea sindicatului reclamant trebuie analizată drept o ingerință în dreptul persoanei interesate la libertatea de asociere și că ingerința respectivă era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim al protejării siguranței publice și era „necesară într-o societate democratică”. 116 31. 117 În această privință, Curtea observă că, potrivit Legii sindicatelor, sindicatul este definit drept organizația cu personalitate juridică constituită de salariați sau de angajatori.

Prin urmare, instanțele interne au apreciat că numai colectivitățile constituite cu respectarea cerințelor Legii sindicatelor pot folosi o astfel de denumire și că fondatorii organizației reclamante nu erau autorizați să folosească această denumire, întrucât nu erau nici salariați, nici liber-profesioniști, nici angajatori. 118 32. 119 Curtea admite că, precum în prezenta cauză, autoritățile competente pot impune anumite formalități și condiții pentru constituirea unei asociații sau a unui sindicat. Cu alte cuvinte, deși, pentru a fi compatibile cu articolul 11 din Convenție, aceste cerințe trebuie să rămână proporționale cu scopul urmărit, Curtea consideră că nu reprezintă, în sine, o problemă faptul că dreptul intern prevede o serie de cerințe de formă și de fond pe care orice grup trebuie să le respecte pentru constituirea și continuarea activităților sale.

120 Curtea observă că, în circumstanțele cauzei, limitarea impusă de autoritățile competente reclamantului nu privește, în esență, capacitatea membrilor săi de a acționa împreună în vederea interesului comun, ci denumirea de sindicat. 121 33. 122 În acest context, observă că instanțele naționale au avut grijă să precizeze că, în temeiul Legii asociațiilor, nu există niciun impediment, în privința membrilor sindicatului reclamant, în calea constituirii unei asociații sau a unei fundații. Pentru Curte, denumirea de sindicat nu este indispensabilă pentru exercitarea efectivă a libertății de asociere. În consecință, întrucât fondatorii organizației reclamante își puteau continua activitățile sub o altă denumire și pe baza unei alte legi, Curtea consideră că ingerința în discuție nu poate fi apreciată drept disproporționată în raport cu scopul urmărit, în sensul articolului 11 din Convenție.

123 34. 124 Curtea concluzionează că plângerea în cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alin. 3 și 4 din Convenție. 125 Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 126 Declară cererea inadmisibilă 127 . 128 Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 17 mai 2018. 129 Hasan Bakırcı 130 Paul Lemmens 131 Grefier adjunct al Secției 132 Președinte

AVRUPA İNSAN HAKLARI MAHKEMESİ

İKİNCİ BÖLÜM

KABUL EDİLEBİLİRLİK HAKKINDA KARAR

Bașvuru No. 31846/08 TÜM EMEKLİLER SENDİKASI / Türkiye Bașkan Paul Lemmens, Yargıçlar Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström ve Bölüm Yazı İșleri Müdür Yardımcısı Hasan Bakırcı’nın katılımıyla 10 Nisan 2018 tarihinde Komite halinde toplanan Avrupa İnsan Hakları Mahkemesi (İkinci Bölüm), 18 Haziran 2008 tarihinde yapılan bașvuruyu ve davalı Hükümet tarafından sunulan görüșler ile bașvuranın cevap olarak sunduğu görüșleri göz önünde bulundurarak, gerçekleștirilen müzakerelerin ardından așağıdaki kararı vermiștir. OLAYLAR

HUKUKİ DEĞERLENDİRME

A. Hukuki Güvenlik İle İlgili Șikâyet Hakkında