- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 mai 2018
- Stat pârât
- GBR
- Concluzia
- Comunicată guvernului
Webster împotriva Regatului Unit
Traducere în română Auto
Comunicat la 11 mai 2018 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 32479/16 Philip WEBSTER împotriva Regatului Unit depusă la 3 iunie 2016 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Philip Webster, este un național britanic, născut în 1951 și locuiește în Beverley. El este reprezentat în fața Curții de către dl Jaiswal de Scarmans Ltd, un firmă de avocat cu sediul în Londra. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală La 16 iulie 2009, în urma reexaminării la Curtea de Curtea de Curtea de Curtea la Leeds, reclamantul a fost condamnat pentru două contări; violul și agresiunea prin penetrarea fiicei sale de 14 ani. El a fost condamnat la un total de 9 ani de închisoare și trimis la închisoare.
Reclamantul a apelat și, la 21 martie 2011, Curtea de Apel (Divizia Criminală) a anulat condamnarea și nu a ordonat o reexaminare. În decizia sa, Curtea de Apel a criticat partea finală a procesului, atunci când judecătorul rezumă dovezile pentru juriu. Curtea de Apel a acceptat argumentele reclamantului că judecătorul a comis erori materiale în rezumarea ei, ceea ce are ca efect că nu a rezumat principalele aspecte ale apărării într-un mod care a prezentat corect această apărare juriuului. Având în vedere siguranța condamnării reclamantului, a concluzionat: „41. În cele din urmă, ne-am întrebat dacă condamnările sunt sigure în aceste circumstanțe. Am concluzionat că nu sunt. Credem că prima (întâlnire a violului) și ultima (în al doilea rând prin) din motivele considerate mai sus sunt de o importanță specială, dar că toate punctele discutate mai sus nu sunt fără greutatea lor în subminarea siguranței condamnării la număr 1 [rap].
Deși judecătorul, la diferite puncte din sumbul ei, a subliniat juriului faptul că unul sau alți protagoniști minte și că este misiunea lor să decidă dacă au fost asigurați că reclamantul spune adevărul, totuși ea a dat juriului puțin ajutor, și mai puțin ajutor decât era necesar, despre modul de a aborda determinarea problemelor care au fost ridicate de apărare. În circumstanțe în care cele două conturi au fost încrucișate, ne simțim obligați să considerăm că condamnarea la numărul 2 [acuzația] nu este sigură.” Reclamantul a fost eliberat în urma hotărârii Curții de Apel și a anulat condamnarea sa. Procedura civilă Reclamantul a introdus proceduri civile în Curtea Înaltă care solicită daune în temeiul articolului 6 din Legea privind drepturile omului din 1998, având în vedere că instanța, în calitate de autoritate publică, a acționat în mod incompatibil cu drepturile sale în temeiul articolelor 5 și 6 din Convenție.
Dl Justiție Mitting reamintește că, pentru ca reclamantul să ceară daune într-o astfel de situație, ar trebui să se stabilească că judecătorul judecătorului a acționat în „credere rea”. El reamintește că judecătorul judecător a condus majoritatea procesului în mod corespunzător. El și-a caracterizat direcțiile către juriu la începutul rezumatului ca „inimpeachable” și a subliniat că criticile adresate Curții de Apel erau doar în ceea ce privește părțile finale ale rezumatului. Prin urmare, el a remarcat: „27. În hotărârea mea, cazul reclamantului nu a ajuns la nici un apropiere de stabilirea că judecătorul K. a acționat în credință rea… „30.
În consecință, afirmația bazată pe art. 6 ... trebuie să eșueze ...” În ceea ce privește cererea reclamantului pentru daune în temeiul articolului 5 din Convenție, cu privire la Benham c. Regatul Unit (10 iunie 1996, §§ 40 - 42, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1996 III), el a constatat că detenția reclamantului nu a fost ilegală în sensul articolului 10. Reclamantul a primit permisiunea de a face apel la Curtea de Apel (Divizia Civilă), care a refuzat recursul la 14 iulie 2015. 11. În ceea ce privește problema dacă procedura penală inițială a încălcat art. 6, Sir Brian Levenson, care a dat hotărârea principală, a declarat: „27.
Această chestiune nu a fost subiectul argumentului și nici nu ne-a fost adresat autorităților relevante în ceea ce privește art. 6, dar, din partea mea, nu ar trebui să fiu considerat ca fiind de acord că o astfel de încălcare a fost stabilită ... Că judecătorul nu a avut în vedere procedura recomandată de autoritățile în aceste circumstanțe nu demonstrează, neapărat sau de sine, o încălcare a articolului 6, chiar dacă este suficientă pentru a face condamnările ulterioare nesigure. În orice caz [reprezentantul reclamantului] nu a sugerat că orice eroare în cadrul desfășurării unui proces, care implică o încălcare a normelor de procedură penală ar conduce la o încălcare a Convenției… ” 12. La fel ca Curtea Înaltă, Curtea de Apel a constatat că judecătorul judecătorului judecător nu a acționat într-o credință proastă, comentând: „34.
Astfel, erorile de abordare cum sunt criticate în acest caz nu constituie o constituie prima facie dovezi de dorință de bună credință fără a exista, de asemenea, dovezi de motiv ulterior care, aici, nu există. Dimpotrivă, este clar că judecătorul a făcut tot posibilul pentru a încerca apelantul corect. Direcțiile sale generale au fost fără vină și a avut grijă să se asigure că juriul a înțeles rolurile respective ale judecătorului și juriului ...” 13. Reclamantul a susținut că, în cazul în care s-a constatat o încălcare a articolului 6, art. 13 impune o soluție eficace în fața instanțelor naționale și că un recurs de succes în fața Curții de Apel (Divizia Criminală) nu este un remediu deoarece nu poate duce la o atribuire a prejudiciilor.
Având în vedere dispozițiile din legislația internă, Curtea de Apel a caracterizat acest argument ca fiind „în speranță”, și a concluzionat că dl Justiție Mitting are „întemeiat dreptul” de a elimina reclamația formulată pe baza lipsei de bună credință. 14. Curtea de Apel a analizat plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 Cu privire la jurisprudența internă și la jurisprudența acesteia. „42. Această dispoziție a fost luată în considerare de Strasbourg de-a lungul anilor și nu este în sine în vederea asigurării unei compensații pentru cei a căror condamnare a fost anulată în apel, dar care a fost atinsă de o instanță constituită legal.” 15. Reclamantul a susținut că judecătorul judecătorului judecător a comis o „gross și evidentă neregularitate”.
Curtea de apel a concluzionat: „47. Încă o dată, acest lucru nu face dreptate pentru rezumarea. Am abordat deja ultimul punct; în ceea ce privește cel de-al doilea, este exact că instanța [de judecător] a criticat rezumatul final al cazului de apărare care a urmat puținele condamnații în care ea a rezumat procesul de urmărire, dar judecătorul a amintit pe deplin juriul în modul în care apărarea și le-a amintit în mare măsură nu numai de examinarea încrucișată a martorilor acuzațiilor, ci și de dovezile de apărare. Prin urmare, aș respinge premisa argumentului [de către reprezentantul reclamantului]. În orice caz, pentru a implica acest aspect al Benham/Regatul Unit , trebuie să fie exercitarea puterii într-un mod care dezvăluie o neregularitate brută și evidentă: în acest caz, deși au existat erori în rezumarea, fie considerată individual sau cumulativă, ele nu pot fi atât de serioase și extrem de grave încât să se ridice la nereguli brute și evidente.
Acest motiv de recurs eșuează, de asemenea.” 16. Curtea Supremă a refuzat permisiunea la 8 decembrie 2015 depunând: „... cererea nu ridică un punct de drept argumentabil.
Curtea de Apel avea dreptate pentru motivele pe care le-a dat-o.” Legea internă relevantă și practică Legea privind drepturile omului 1988 17. Secțiunea 9 alin. (3) din Legea privind drepturile omului din 1998 limitează posibilitatea de a cere daune în cazul în care actul sau eșecul al căror plângere este un act judiciar sau un eșec: „În cadrul procedurilor în temeiul prezentei Acte privind un act judiciar efectuat de bună credință, daunele nu pot fi atribuite altfel decât pentru a compensa o persoană în măsura prevăzută la art. 5 alineatul (5) din Convenție.” 18. Un rezumat al dispozițiilor relevante este prevăzut în Hammerton c. Regatul Unit , nr. 6287/10 , §§ 44-61, 17 martie 2016 . Legea privind justiția penală 1988 19. Compensarea financiară este plătită în temeiul articolului 133 din Legea privind justiția penală 1988 în cazul în care sunt îndeplinite două condiții . Primul este că condamnarea reclamantului a fost "reversată" sau trebuie să fi fost acordată o scuză liberă.
A doua condiție este că condamnarea trebuie să fi fost anulată sau iertată reclamantului, din cauza faptului că un fapt nou sau nou descoperit demonstrează, dincolo de îndoieli rezonabile, că persoana nu a comis infracția, cu excepția cazului în care nediscriminarea acestui fapt a fost imputabilă integral sau parțial reclamantului. 20. Cererea de compensare trebuie adresată Secretarului de Stat pentru Justiție, care le va lua în considerare sub îndrumarea statutară.Decizia luată de Secretarul de Stat este supusă revizuirii judiciare. COMPLAINTĂ Reclamantul plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de conducerea judecătorului judecător.
În temeiul articolului 13, recunoaștend că articolul nu necesită nicio formă specială de remediere și că statele au o marjă de apreciere în ceea ce privește modul de a respecta încălcarea, el se plânge că ar trebui să aibă dreptul la compensare, deoarece condamnarea sa a fost anulată. 34 (a se vedea, de exemplu, Jozef Oleksy c. Polonia (dec.), nr. 1379/06, 16 iunie 2009)? Procedura penală inițiată împotriva reclamantului a încălcat cerințele unei audieri echitabile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție? Reclamantul a epuizat toate căile de recurs interne eficace în ceea ce privește plângerea sa în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție? Reclamantul dispune de un recurs intern eficace pentru plângerile sale din Convenția, în conformitate cu art. 13 din Convenția?
În special, ar fi putut solicita solicitarea unei compensații în temeiul Legii privind justiția penală din 1988, și a solicitat ulterior o revizuire judiciară a oricărei decizii luate, având în vedere decizia acestei Curți în Hammerton c. Regatul Unit , nr. 6287/10, 17 martie 2016?
Communicated on 11 May 2018
FIRST SECTION
Application no. 32479/16 Philip WEBSTER against the United Kingdom lodged on 3 June 2016
STATEMENT OF FACTS
1. The applicant, Mr Philip Webster, is a British national, who was born in 1951 and lives in Beverley. He is represented before the Court by Mr A. Jaiswal of Scarmans Ltd, a law firm based in London. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. 1. The criminal proceedings
On 16 July 2009, following a retrial in the Crown Court at Leeds, the applicant was convicted on two counts; rape and assault by penetration of his 14 year old step daughter. He was sentenced to a total of 9 years’ imprisonment, and sent to prison.
The applicant appealed and on 21 March 2011 the Court of Appeal (Criminal Division) quashed his conviction and did not order a retrial.
In its decision, the Court of Appeal criticised the final part of the trial, when the judge sums up the evidence for the jury. The Court of Appeal accepted the applicant’s arguments that the judge had made material errors in her summing up, the effect of which were that she failed to sum up the main aspects of the defence in a way which fairly presented that defence to the jury . In considering the safety of the applicant’s conviction it concluded: “41. Finally, we have asked ourselves whether the convictions are safe in these circumstances. We have concluded that they are not. We think that the first (the dating of the rape) and last (the second-run through) of the grounds considered above are of particular significance, but that all the points discussed above are not without their weight in undermining the safety of the conviction on count 1 [rape]. Although the judge, at various points in her summing-up, had made the point to the jury that one or other of the protagonists was lying and that it was their job to decide whether they had been made sure that the complainant was telling the truth, nevertheless she gave the jury little help, and less help than was necessary, about how to approach determining the issues which had been raised by the defence. In circumstances where the two counts were cross-supportive of each other, we feel compelled to regard the conviction on count 2 [assault] as also unsafe.”
The applicant was released following the judgment of the Court of Appeal, and his conviction quashed. 2. The civil proceedings
The applicant brought civil proceedings in the High Court seeking damages under Section 6 of the Human Rights Act 1998 on the grounds that the court, as a public authority, had acted incompatibly with his rights under Articles 5 and 6 of the Convention.
That claim was refused on 23 October 2014 by way of summary judgment. Mr Justice Mitting recalled that in order for the applicant to claim damages in such a situation it would need to be established that the trial judge had acted in “bad faith”. He recalled that the trial judge had conducted most of the trial appropriately. He characterised her directions to the jury at the start of the summing up as “unimpeachable” and highlighted that the criticism of the Court of Appeal was only in respect of the final parts of the summing up. Accordingly, he remarked: “27. In my judgment, the claimant’s case gets nowhere near establishing that Judge K. acted in bad faith… “30. Accordingly, the claim based on Article 6 ... must fail ...”
As to the applicant’s claim for damages under Article 5 of the Convention, with reference to Benham v. the United Kingdom (10 June 1996, §§ 40 - 42, Reports of Judgments and Decisions 1996 ‑ III), he found that the applicant’s detention had not been unlawful within the meaning of Article 5.
The applicant was granted permission to appeal to the Court of Appeal (Civil Division), who refused his appeal on 14 July 2015.
As to the question of whether the initial criminal proceedings had breached Article 6, Sir Brian Levenson giving the lead judgment commented: “27. This issue has not been the subject of argument and neither have we been referred to the relevant authorities in relation to Article 6, but for my part, I should not be taken as agreeing that such a breach has been established ... That the judge failed to have regard to the procedure recommended by the authorities in these circumstances does not, necessarily or of itself, demonstrate a breach of Article 6 even if it is sufficient to render the subsequent convictions unsafe. In any event [the applicant’s representative] did not suggest that every error in the conduct of a trial, involving a breach of the Criminal Procedure Rules would lead to a breach of the Convention… ”
Like the High Court, the Court of Appeal found that the trial judge had not acted in bad faith, commenting: “34. Thus errors of approach such as are criticized in this case do not constitute prima facie evidence of want of good faith without there also be evidence of ulterior motive which, here, there is none. On the contrary, it is clear that the judge did her best to try the appellant fairly. Her general directions were without fault and she took care to ensure that the jury understood the respective roles of judge and jury...”
The applicant argued that where there had been a breach of Article 6, Article 13 required an effective remedy before the national courts and that a successful appeal to the Court of Appeal (Criminal Division) was not a remedy because it could not lead to an award of damages. Relying on the provisions in domestic law, the Court of Appeal characterised this argument as “hopeless”, and concluded that Mr Justice Mitting was “entirely right” to strike out the claim brought on the basis of the lack of good faith.
The Court of Appeal analysed the applicant’s complaint under Article 5 With reference to domestic case law, and the case law of this Court. It recalled that: “42. This provision has been considered by Strasbourg over the years and is not itself intended to provide compensation for those whose convictions have been quashed on appeal but which had been reached by a lawfully constituted court.”
The applicant argued that the trial judge had committed a “gross and obvious irregularity”. The Court of Appeal concluded: “47. Once again, that does not do justice to the summing up. I have already dealt with the latter point; as to the former, it is accurate that the [trial] court criticised the final summary of the defence case which followed the few sentences in which she had summarised the prosecution case but the judge had fully reminded the jury of the way in which the defence put its case and had reminded them extensively not only of the cross examination of the prosecution witnesses but also of the defence evidence. I would thus reject the premise of the argument [by the applicant’s representative]. In any event, to engage this aspect of Benham v United Kingdom , it must be the exercise of power in a way that reveals a gross and obvious irregularity: in this case, although there were errors in the summing up, whether considered individually or cumulatively, they fall far short of being so serious and egregious as to amount to gross and obvious irregularities. This ground of appeal also fails.”
The applicant applied to the Supreme Court for permission to appeal. The Supreme Court refused permission on 8 December 2015 stating: “... the application does not raise an arguable point of law. The Court of Appeal were right for the reasons they gave.” B. Relevant domestic law and practice 1. The Human Rights Act 1988
Section 9 (3) of the Human Rights Act 1998 limits the possibility of claiming damages where the act or failure of which an individual complains is a judicial act or failure: “In proceedings under this Act in respect of a judicial act done in good faith, damages may not be awarded otherwise than to compensate a person to the extent required by Article 5(5) of the Convention.”
A summary of the relevant provisions is set out in Hammerton v. the United Kingdom , no. 6287/10, §§ 44-61, 17 March 2016. 2. The Criminal Justice Act 1988
Financial compensation is payable under section 133 of the Criminal Justice Act 1988 if two conditions are met. The first is that either the applicant’s conviction has been "reversed" or he must have been granted a Free Pardon. The second condition is that the conviction must have been reversed, or the applicant pardoned, on the ground that a new or newly discovered fact shows beyond reasonable doubt that the person did not commit the offence, unless the non–disclosure of this fact was wholly or partially attributable to the applicant.
Applications for compensation must be made to the Secretary of State for Justice, who will consider them under the statutory guidance. The decision taken by the Secretary of State is subject to judicial review. COMPLAINTS The applicant complains under Article 6 of the Convention that his right to a fair trial was violated by the conduct of the trial judge. Under Article 13, acknowledging that the article does not require any particular form of remedy and that states have a margin of appreciation in respect of how to comply with the violation, he complains that he should be entitled to compensation as his conviction was quashed.
QUESTIONS TO THE PARTIES
1. Can the applicant claim to be a victim of a violation of the Convention, within the meaning of Article 34 (see for example Jozef Oleksy v. Poland (dec.), no. 1379/06, 16 June 2009)? 2. Did the criminal proceedings brought against the applicant breach the requirements of a fair hearing under Article 6 § 1 of the Convention? 3. Did the applicant exhaust all effective domestic remedies in relation to his complaint under Article 6 § 1 of the Convention? 4. Did the applicant have at his disposal an effective domestic remedy for his Convention complaints, as required by Article 13 of the Convention? In particular, could the applicant have applied for compensation under the Criminal Justice Act 1988, and subsequently sought judicial review of any decision taken, in light of this Court’s decision in Hammerton v. the United Kingdom , no. 6287/10, 17 March 2016?