WEBSTER v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
WEBSTER v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2018)
Comunicat la 11 mai 2018 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 32479/16 Philip WEBSTER împotriva Regatului Unit depusă la 3 iunie 2016 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Philip Webster, este un național britanic, născut în 1951 și locuiește în Beverley. El este reprezentat în fața Curții de către dl Jaiswal de Scarmans Ltd, un firmă de avocat cu sediul în Londra. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura penală La 16 iulie 2009, în urma reexaminării la Curtea de Curtea de Curtea de Curtea la Leeds, reclamantul a fost condamnat pentru două contări; violul și agresiunea prin penetrarea fiicei sale de 14 ani. El a fost condamnat la un total de 9 ani de închisoare și trimis la închisoare. Reclamantul a apelat și, la 21 martie 2011, Curtea de Apel (Divizia Criminală) a anulat condamnarea și nu a ordonat o reexaminare. În decizia sa, Curtea de Apel a criticat partea finală a procesului, atunci când judecătorul rezumă dovezile pentru juriu. Curtea de Apel a acceptat argumentele reclamantului că judecătorul a comis erori materiale în rezumarea ei, ceea ce are ca efect că nu a rezumat principalele aspecte ale apărării într-un mod care a prezentat corect această apărare juriuului. Având în vedere siguranța condamnării reclamantului, a concluzionat: „41. În cele din urmă, ne-am întrebat dacă condamnările sunt sigure în aceste circumstanțe. Am concluzionat că nu sunt. Credem că prima (întâlnire a violului) și ultima (în al doilea rând prin) din motivele considerate mai sus sunt de o importanță specială, dar că toate punctele discutate mai sus nu sunt fără greutatea lor în subminarea siguranței condamnării la număr 1 [rap]. Deși judecătorul, la diferite puncte din sumbul ei, a subliniat juriului faptul că unul sau alți protagoniști minte și că este misiunea lor să decidă dacă au fost asigurați că reclamantul spune adevărul, totuși ea a dat juriului puțin ajutor, și mai puțin ajutor decât era necesar, despre modul de a aborda determinarea problemelor care au fost ridicate de apărare. În circumstanțe în care cele două conturi au fost încrucișate, ne simțim obligați să considerăm că condamnarea la numărul 2 [acuzația] nu este sigură.” Reclamantul a fost eliberat în urma hotărârii Curții de Apel și a anulat condamnarea sa. Procedura civilă Reclamantul a introdus proceduri civile în Curtea Înaltă care solicită daune în temeiul articolului 6 din Legea privind drepturile omului din 1998, având în vedere că instanța, în calitate de autoritate publică, a acționat în mod incompatibil cu drepturile sale în temeiul articolelor 5 și 6 din Convenție. Dl Justiție Mitting reamintește că, pentru ca reclamantul să ceară daune într-o astfel de situație, ar trebui să se stabilească că judecătorul judecătorului a acționat în „credere rea”. El reamintește că judecătorul judecător a condus majoritatea procesului în mod corespunzător. El și-a caracterizat direcțiile către juriu la începutul rezumatului ca „inimpeachable” și a subliniat că criticile adresate Curții de Apel erau doar în ceea ce privește părțile finale ale rezumatului. Prin urmare, el a remarcat: „27. În hotărârea mea, cazul reclamantului nu a ajuns la nici un apropiere de stabilirea că judecătorul K. a acționat în credință rea. ... „30. În consecință, afirmația bazată pe art. 6 ... trebuie să eșueze ...” În ceea ce privește cererea reclamantului pentru daune în temeiul articolului 5 din Convenție, cu privire la Benham c. Regatul Unit (10 iunie 1996, §§ 40 - 42, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1996 III), el a constatat că detenția reclamantului nu a fost ilegală în sensul articolului 10. Reclamantul a primit permisiunea de a face apel la Curtea de Apel (Divizia Civilă), care a refuzat recursul la 14 iulie 2015. 11. În ceea ce privește problema dacă procedura penală inițială a încălcat art. 6, Sir Brian Levenson, care a dat hotărârea principală, a declarat: „27. Această chestiune nu a fost subiectul argumentului și nici nu ne-a fost adresat autorităților relevante în ceea ce privește art. 6, dar, din partea mea, nu ar trebui să fiu considerat ca fiind de acord că o astfel de încălcare a fost stabilită ... Că judecătorul nu a avut în vedere procedura recomandată de autoritățile în aceste circumstanțe nu demonstrează, neapărat sau de sine, o încălcare a articolului 6, chiar dacă este suficientă pentru a face condamnările ulterioare nesigure. În orice caz [reprezentantul reclamantului] nu a sugerat că orice eroare în cadrul desfășurării unui proces, care implică o încălcare a normelor de procedură penală ar conduce la o încălcare a Convenției. ...” 12. La fel ca Curtea Înaltă, Curtea de Apel a constatat că judecătorul judecătorului judecător nu a acționat într-o credință proastă, comentând: „34. Astfel, erorile de abordare cum sunt criticate în acest caz nu constituie o constituie prima facie dovezi de dorință de bună credință fără a exista, de asemenea, dovezi de motiv ulterior care, aici, nu există. Dimpotrivă, este clar că judecătorul a făcut tot posibilul pentru a încerca apelantul corect. Direcțiile sale generale au fost fără vină și a avut grijă să se asigure că juriul a înțeles rolurile respective ale judecătorului și juriului ...” 13. Reclamantul a susținut că, în cazul în care s-a constatat o încălcare a articolului 6, art. 13 impune o soluție eficace în fața instanțelor naționale și că un recurs de succes în fața Curții de Apel (Divizia Criminală) nu este un remediu deoarece nu poate duce la o atribuire a prejudiciilor. Având în vedere dispozițiile din legislația internă, Curtea de Apel a caracterizat acest argument ca fiind „în speranță”, și a concluzionat că dl Justiție Mitting are „întemeiat dreptul” de a elimina reclamația formulată pe baza lipsei de bună credință. 14. Curtea de Apel a analizat plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 Cu privire la jurisprudența internă și la jurisprudența acesteia. „42. Această dispoziție a fost luată în considerare de Strasbourg de-a lungul anilor și nu este în sine în vederea asigurării unei compensații pentru cei a căror condamnare a fost anulată în apel, dar care a fost atinsă de o instanță constituită legal.” 15. Reclamantul a susținut că judecătorul judecătorului judecător a comis o „gross și evidentă neregularitate”. Curtea de apel a concluzionat: „47. Încă o dată, acest lucru nu face dreptate pentru rezumarea. Am abordat deja ultimul punct; în ceea ce privește cel de-al doilea, este exact că instanța [de judecător] a criticat rezumatul final al cazului de apărare care a urmat puținele condamnații în care ea a rezumat procesul de urmărire, dar judecătorul a amintit pe deplin juriul în modul în care apărarea și le-a amintit în mare măsură nu numai de examinarea încrucișată a martorilor acuzațiilor, ci și de dovezile de apărare. Prin urmare, aș respinge premisa argumentului [de către reprezentantul reclamantului]. În orice caz, pentru a implica acest aspect al Benham/Regatul Unit , trebuie să fie exercitarea puterii într-un mod care dezvăluie o neregularitate brută și evidentă: în acest caz, deși au existat erori în rezumarea, fie considerată individual sau cumulativă, ele nu pot fi atât de serioase și extrem de grave încât să se ridice la nereguli brute și evidente. Acest motiv de recurs eșuează, de asemenea.” 16. Curtea Supremă a refuzat permisiunea la 8 decembrie 2015 depunând: „... cererea nu ridică un punct de drept argumentabil. Curtea de Apel avea dreptate pentru motivele pe care le-a dat-o.” Legea internă relevantă și practică Legea privind drepturile omului 1988 17. Secțiunea 9 alin. (3) din Legea privind drepturile omului din 1998 limitează posibilitatea de a cere daune în cazul în care actul sau eșecul al căror plângere este un act judiciar sau un eșec: „În cadrul procedurilor în temeiul prezentei Acte privind un act judiciar efectuat de bună credință, daunele nu pot fi atribuite altfel decât pentru a compensa o persoană în măsura prevăzută la art. 5 alineatul (5) din Convenție.” 18. Un rezumat al dispozițiilor relevante este prevăzut în Hammerton c. Regatul Unit , nr. 6287/10 , §§ 44-61, 17 martie 2016 . Legea privind justiția penală 1988 19. Compensarea financiară este plătită în temeiul articolului 133 din Legea privind justiția penală 1988 în cazul în care sunt îndeplinite două condiții . Primul este că condamnarea reclamantului a fost "reversată" sau trebuie să fi fost acordată o scuză liberă. A doua condiție este că condamnarea trebuie să fi fost anulată sau iertată reclamantului, din cauza faptului că un fapt nou sau nou descoperit demonstrează, dincolo de îndoieli rezonabile, că persoana nu a comis infracția, cu excepția cazului în care nediscriminarea acestui fapt a fost imputabilă integral sau parțial reclamantului. 20. Cererea de compensare trebuie adresată Secretarului de Stat pentru Justiție, care le va lua în considerare sub îndrumarea statutară.Decizia luată de Secretarul de Stat este supusă revizuirii judiciare. COMPLAINTĂ Reclamantul plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de conducerea judecătorului judecător. În temeiul articolului 13, recunoaștend că articolul nu necesită nicio formă specială de remediere și că statele au o marjă de apreciere în ceea ce privește modul de a respecta încălcarea, el se plânge că ar trebui să aibă dreptul la compensare, deoarece condamnarea sa a fost anulată. 34 (a se vedea, de exemplu, Jozef Oleksy c. Polonia (dec.), nr. 1379/06, 16 iunie 2009)? Procedura penală inițiată împotriva reclamantului a încălcat cerințele unei audieri echitabile în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție? Reclamantul a epuizat toate căile de recurs interne eficace în ceea ce privește plângerea sa în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție? Reclamantul dispune de un recurs intern eficace pentru plângerile sale din Convenția, în conformitate cu art. 13 din Convenția? În special, ar fi putut solicita solicitarea unei compensații în temeiul Legii privind justiția penală din 1988, și a solicitat ulterior o revizuire judiciară a oricărei decizii luate, având în vedere decizia acestei Curți în Hammerton c. Regatul Unit , nr. 6287/10, 17 martie 2016?