D AND OTHERS v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
D AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2018)
Comunicat la 13 mai 2018 CUARTA SECȚIUNE Cererea nr. 75953/16 D și alții împotriva României depusă la 30 noiembrie 2016 DECLARAREA FACTELOR Primul reclamant, D., este un național irakian născut în 1975. Al doilea reclamant este un național român, născut în 1980. Ea este fosta soție a primului solicitant. Celelalte trei solicitanți sunt copiii primii și al doilea reclamant. Ele sunt cetățeni români și s-au născut în 2000, 2004 și, respectiv, 2007. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Informații generale Reclamantul a intrat pe teritoriul român în 1994. El și-a prelungit șederea în scopuri de afaceri până la 22 februarie 1997. La 10 noiembrie 1997 Germania i-a acordat statutul de refugiat. El s-a întors în România și s-a căsătorit cu al doilea reclamant la 22 de ani. Ianuarie 1998. Cuplul a divorțat la 26 iunie 2009. La 9 noiembrie 1998, prima documentă de călătorie a reclamantului eliberată de autoritățile germane a expirat. Prin urmare, a solicitat autorităților române să-l elibereze cu noi documente. Prin urmare, în iulie 1999 și respectiv în aprilie 2002, autoritățile române au emis documente de călătorie pentru primul reclamant bazate pe 1951. Convenția de la Geneva. În mai 2003 au refuzat să-l elibereze cu noi documente. Cu toate acestea, primul reclamant a continuat să trăiască în România până în 2006 Prin o decizie pronunțată la 26 iulie 2006 de Curtea de Apel din București, primul reclamant a fost considerat nedorit și a fost interzis să intre pe teritoriul român pentru 15 Perioada de anul pe baza faptului că el a fost o „amenințare serioasă pentru securitatea națională”. El a fost luat în custodie publică și expulzat la Irak la 28 iulie 2006. Totuși, în martie 2007 el a reintrat România sub o altă identitate (prin folosirea documentelor false). Procedura penală împotriva primului solicitant La o dată neespecificată în 2007 a fost înființată o anchetă penală împotriva primului solicitant și a altor persoane, inclusiv a doi frați săi, pentru implicarea în traficul de migranți provenind din Irak. La 28 ianuarie 2008, primul reclamant a fost acuzat de ajutoare și de a compensa intrarea în teritoriul românesc a aproximativ 250 de cetățeni irakieni în încălcarea legislației privind imigrația și a conspirației penale. Cea de-a treia acuzație împotriva reclamantului se referă la falsificarea unui număr mare de documente pentru stabilirea unor companii comerciale care ar putea justifica prezența în România în scopuri comerciale presupuse ale cetățenilor irakieni care a contribuit la intrarea în România. La 30 iulie 2010, dosarul său a fost tăiat și o parte din dosarul privind ajutarea și abținerea a cinci resortisanți irakieni, presupusi membri ai grupurilor afiliate la Al-Qaeda, implicate în activități teroriste, a fost depusă Departamentului Anti-Terrorist. La 29 decembrie 2011, primul reclamant a fost acuzat oficial de ajutor pentru intrarea în România a cinci resortisanți irakieni, cunoscuti ca fiind susținuți sau perpetrați de acte teroriste, în contravenție cu art. 33 § 1 lit. (c) din Legea nr. 535/2004 și dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel din București. Prin hotărârea din 9 octombrie 2014 Curtea de Apel din București l-a condamnat ca fiind acuzat și condamnat la șapte ani de închisoare. Ca pedeapsă secundară, instanța a interzis prezența primului reclamant în România pentru o perioadă de cinci ani și a ordonat ca, după ce își îndeplinește condamnarea, să fie deportat. Curtea a remarcat că primul reclamant a folosit trei nume diferite și informații de identitate pentru a evita deportarea sa din România. Dovezile împotriva primului solicitant au inclus interceptări de comunicații telefonice, declarații de martor, numeroase documente care au fost confiscate în timpul căutărilor reprezentând documente falsificate pentru crearea societăților comerciale. Majoritatea declarațiilor au consistat în traduceri ale dosarelor oficiale ale martorilor de interviuri, efectuate în Suedia, Ungaria, Bulgaria, Irak și Iordania prin scrisori rogatorii. Curtea a susținut că dovezile din dosar au dovedit că primul reclamant a fost implicat într-o conspirație pentru a contribui la intrarea în teritoriul român al celor cinci cetățeni irakieni despre care a știut că au fost afiliați la Al Qaeda și faptul că au fost implicați în activitatea teroristă în Irak. Ele nu au putut fi auzite direct de autoritățile românești deoarece au părăsit România pentru alte țări ale Uniunii Europene sau s-au întors în Irak. M. a dat o declarație în 2008 sub identitate protejată și apoi a părăsit România. Primul reclamant a recunoscut că a fost implicat în traficul de migranți din Irak, dar el a negat că a fost conștient că unele dintre ele au fost implicate în activități teroriste. Curtea a constatat că primul reclamant a știut că resortisanții irakieni pe care i-a ajutat să intre în teritoriul român a comis infracțiuni teroriste în Irak. Acesta a susținut că, la momentul evenimentelor, în 2006, prima mamă și frații solicitanți locuiau în Irak în regiunea în care majoritatea actelor teroriste au fost comise de resortisanții irakieni ajutați de primul reclamant să intre în România. În plus, majoritatea dintre ei au fost verii primii solicitanți. De asemenea, instanța a remarcat, fără a furniza alte explicații, că conversațiile telefonice înregistrate ale primului solicitant au dovedit că a fost în contact cu persoanele fizice, care, în conformitate cu dovezile existente în dosar, erau membri ai organizațiilor teroriste. De asemenea, instanța și-a bazat hotărârea pe dosarul care conține informații clasificate la care apărarea nu avea nici un acces, în ciuda cererilor repetate în acest sens. Curtea a refuzat să pronunțe orice divulgație a informațiilor clasificate care dețin că, în conformitate cu jurisprudența Curții, dreptul la divulgare nu este absolut și, în consecință, o excepție a principiului procedurii adversare ar putea fi permisă în cazul în care motivele referitoare la cererea de securitate națională. În primul rând, el a afirmat că nu există dovezi în dosar care să demonstreze că știa sau chiar mai mult că cele cinci persoane pe care le-a ajutat să intre în teritoriul român a fost implicate în orice activitate teroristă. El solicită instanței de apel să trimită o scrisoare Serviciului de Informații din România și să întrebe dacă cele cinci resortisanți irakieni sunt considerați teroriști. În plus, primul reclamant a susținut că interesele justiției impusă ca informațiile clasificate, care nu au fost comunicate apărării, să fi fost puse la dispoziție deoarece apărarea a fost defavorizată în prezentarea cazului său la instanța de primă instanță. Primul reclamant a susținut, în continuare, că martorul M., care a fost ajutat de el să intre pe teritoriul român și a furnizat dovezi în timpul stadiului de precauție a procesului, nu a fost auzit de către instanța de primă instanță. Declarația sa dată înainte ca procurorul să fi fost citit în instanță deschisă la 17 iunie 2013, la o audiere la care avocatul primului solicitant nu a fost prezent. Având în vedere că instanța de primă instanță nu a putut asigura prezența martorului la audiere, deoarece a părut că a părăsit România în Irak, unde nu a putut fi găsit din cauza circumstanțelor speciale existente acolo, primul reclamant a cerut la 2 decembrie 2013 să își revină declarația în instanță deschisă în prezența avocatului său. Curtea a respins această cerere fără a furniza motive. Primul reclamant a contestat, de asemenea, declarațiile formulate împotriva lui de martorul M.W. După ce a declarat în fața procurorului la 20 decembrie 2010, primul reclamant a fost conștient că cei cinci resortisanți irakieni au fost membri ai grupurilor afiliate la Al-Qaeda la 19 iunie 2013, în prezența primului solicitant, el și-a schimbat complet declarația. După audiere, el a prezentat o declarație scrisă în care a susținut că a schimbat declarația inițială doar pentru că a fost amenințat de resortisanții irakieni care locuiesc în București. Primul reclamant a susținut că deportarea sa în Irak ar pune în pericol viața sa și ar încălca dreptul la viața de familie. El a subliniat că partenerul său și copiii săi sunt cetățeni români de origine ortodoxă și, prin urmare, nu ar putea să-l urmărească în Irak. La 4 noiembrie 2014, dosarul cu documente clasificate a fost prezentat Registrului Curții Înalte de Cassare și Justiție, menționând în mod special că documentele pot fi examinate numai de către comitetul de judecători responsabil cu dosarul primului solicitant. Primul reclamant a cerut să aibă acces la informațiile clasificate din dosar și auzul tuturor celor cinci resortisanți irakieni ajutați de el să intre pe teritoriul românesc considerat în mod eronat teroriști. La 26 ianuarie 2016, Înaltul Tribunal de Cassare și Justiție a permis parțial apelul său. Acesta a susținut hotărârea instanței de primă instanță în ceea ce privește evaluarea probelor și raționării, dar și-a redus condamnarea la cinci ani și șase luni din cauza cooperării primului solicitant cu autoritățile competente pentru a pedepsi trei persoane pentru infracțiuni de corupție. Acesta a menținut pedeapsa secundară privind interzicerea reclamantului pe teritoriul român pentru o perioadă de cinci ani și deportarea sa imediată în Irak, după ce a îndeplinit condamnarea. În ceea ce privește plângerile primei solicitanți referitoare la interferența cu viața sa de familie, instanța de ultima instanță a remarcat că cuplul a divorțat și că custodia celor trei copii a fost acordată mamei. Curtea a susținut, de asemenea, că primul reclamant nu a demonstrat că circumstanțele sale individuale justifică concluzia că va face față morții sau un risc de maltrat în cazul extradiției către Irak. Ordinea de deportare a primului reclamant și apelurile sale împotriva executării acesteia La 12 septembrie 2017, primul reclamant a fost eliberat din închisoare la probă. Procurorul i-a ordonat să fie deportat imediat în Irak. Primul reclamant a depus o plângere împotriva expulzării sale la Curtea de Apel din București, susținând că se teme că viața sa va fi în pericol dacă va fi deportată în Irak. A susținut că regiunea Al Qaim, unde va fi deportat, a fost în mijlocul conflictului armat între ISIS și autoritățile irakiene. Primul reclamant a interzis apelul său (fără efect suspensiv în conformitate cu legislația română) a fost respins de Curtea Înaltă de Casare și Justiție la 10 noiembrie 2017. Primul reclamant nu a putut fi expulzat imediat (în termen de 24 de ani) ore, astfel cum au fost destinate autorităților române și conform legii românești privind regimul extratereștrilor din România, deoarece el nu are un pașaport valabil. Prin urmare, la 13 septembrie 2017 procurorul a eliberat o ordonanță de a-l lua în custodie pentru o perioadă de 30 de zile (până la 11 octombrie 2017) în vederea expulzării sale la Irak. Primul reclamant a fost dus la un centru de holding temporar din Otopeni. El a contestat ordinul procurorului de a-l lua în custodie la Curtea de Apel din București la 18 septembrie 2017. Plaga sa a fost respinsă prin decizia finală a Curții de Apel din București, pronunțată la 2 octombrie 2017. Potrivit informațiilor furnizate de primul reclamant și de Guvern, Inspectoratul General pentru Refugiați a solicitat Curții de Apel București să prelungească deținerea temporară a primului solicitant (în funcție de deportare) în centrul de holding Otopeni timp de încă cinci luni. Prin decizia din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel a acordat cererea, iar detenția primului solicitant în centrul holding Otopeni a fost prelungită pentru încă cinci luni. Legea internă relevantă nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului În conformitate cu art. 33 alineatul (2) litera (a) actele de sprijinire a intrării/salturii în/din țara sau de sprijinire a accesului la zona țintă a unei persoane cunoscute ca fiind sprijinite/perpetrate sau planificate pentru a sprijini/perpetră un act terorist sunt asimilate la actele teroriste. Aceste acte sunt pedepsite prin închisoare de la 5 la 10 ani și prin interdicția anumitor drepturi. Legislația privind informațiile clasificate (a) Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate Documentele sunt clasificate în conformitate cu dispozițiile legale privind protecția informațiilor clasificate, și anume Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, astfel cum au fost modificate și modificate în continuare. În conformitate cu art. 15 litera (b) din lege, informațiile clasificate cuprind orice date de interes național de securitate, care trebuie protejate având în vedere gradul său de importanță și consecințele care ar putea apărea după divulgarea sau difuzarea sa neautorizată. Oficiul de Registru Național Română pentru Informații Clasificate („ORNISS”) coordonează și supraveghează eliberarea de autorizații de securitate către persoanele fizice specifice pentru accesul la documente clasificate (articole 141 și 199). (b) Standardele naționale pentru protecția informațiilor clasificate Normele naționale privind protecția informațiilor clasificate au fost aprobate prin Decizia Guvernului nr. 585 din 13 iunie 2002. Un document clasificat poate fi desclasificat în conformitate cu dispozițiile limitative și exprese ale articolului 20 din Normele naționale pentru protecția informațiilor clasificate dacă: perioada de clasificare a expirat; divulgarea sa nu pune în pericol securitatea și apărarea națională, ordinea publică sau interesele persoanelor juridice private sau publice care îl dețin; nivelul de clasificare a fost atribuit de o persoană neautorizată. În cazul în care nu este îndeplinită nicio dintre aceste condiții, cererea este respinsă. Documentele clasificate pot fi accesate numai de persoane autorizate în mod specific, în condiții limitate și în locația sigură în care documentele sunt stocate și, în cazul documentelor secrete de stat, sub rezerva aprobării Serviciului de Informații din România („RIS”). În conformitate cu art. 3, atât ORNISS, cât și RIS sunt implicate în coordonarea și controlul protecției informațiilor clasificate și desclasificarea documentelor secrete de stat. Codul de procedură penală român („CCP”) Dispoziții privind accesul la informații clasificate art. 352 § 1 din CCP, astfel cum a fost modificat la 1 februarie 2014, prevede că instanța poate permite avocatului pârâtului să acceseze informații clasificate, cu condiția ca aceste informații să fie esențiale pentru a hotărî cazul. În conformitate cu art. 352 § 12 din CCP, instanța nu poate divulga astfel de informații dacă autoritatea de emitere nu permite avocatului pârghiei să aibă acces la aceasta. Cu toate acestea, în acest caz, instanța nu poate condamna, retrage sau amâna pedeapsa pe baza informațiilor clasificate care nu sunt divulgate avocatului pârghiei. art. 66 § 1 litera (c) prevede că instanțele ar putea aplica ca sancțiune secundară o interdicție privind prezența unui extraterestru pe teritoriul român până la cinci ani după condamnarea sa. a doua pedeapsă a interzicerii unui extraterestru pe teritoriul român urmat de expulzarea sa nu poate fi aplicată în cazul în care există temeri justificate că viața sa este în pericol sau că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante. Ordinul de urgență nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind normele de reglementare a extratereșturilor din România Ordonanța de urgență nr. 194 a guvernului din 12 decembrie 2002 privind normele care reglementează extratereștrii din România a fost publicată în Jurnalul Oficial din 27 decembrie 2002. Dispozițiile relevante se citesc după cum urmează: art. 83 „(1) O declarație că un extraterestru este nedorit este o măsură administrativă luată împotriva unei persoane care s-a angajat anterior, este angajată în prezent, sau în ceea ce privește care există suficiente informații că are intenția de a se implica în activități capabile de a pune în pericol securitatea națională sau ordinea publică. (2) La propunerea Autorității extraterestre sau a unei alte instituții care au competențe adecvate în domeniul ordinii publice și securității naționale și care sunt în posesia unor informații suficiente de tipul menționat mai sus, măsura prevăzută în subsecțiunea precedentă este luată de către un procuror desemnat de la membrii biroului procurorului public de la Curtea de Apel din București. (3) După primirea propunerii, procurorul își dă hotărârea motivată în termen de cinci zile și, dacă acceptă propunerea, trimite ordinul de declarare a extratereștului nedorit Autorității extratereștrilor pentru executare. Dacă ordinul se bazează pe motive de securitate națională, aceste motive nu trebuie menționate în aceasta (4). Dreptul de reședință al extratereștului încetează automat la data ordinului (5). Extratereștul poate fi declarat nedorit pentru o perioadă de cinci-15 ani ... ...” art. 84 „(1) Ordinea de declarare a unui extratereșt nedorit este servită persoanei vizate de Autoritatea extraterestră, în conformitate cu procedura prevăzută la art. 81. (2). Comunicarea datelor și a informațiilor care justifică declarația că un străin este nedorit din motive legate de securitatea națională este autorizată numai pe termenele și persoanelor menționate în mod expres în legislația privind activitățile legate de securitatea națională și protecția informațiilor secrete. Aceste informații nu pot fi comunicate sub nici o formă, chiar directă sau indirectă, extratereștului care a fost declarat nedorit.” Secțiunea 85 „(1) O cerere de revizuire judiciară a unui ordin de declarare a prezenței unui extraterestru nedorit poate fi depusă la Curtea de Apel de la București de partea în cauză în termen de cinci zile de la data de serviciu a ordonanței. Hotărârea instanței este finală. (2) O astfel de cerere nu trebuie să rămână în aplicarea ordinului ...” Orientări ale Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei La 11 iulie 2002, la cea de-a 804-a ședință a Deputaților Miniștri, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei a adoptat orientări privind drepturile omului și lupta împotriva terorismului. Punctul IV din orientări, intitulat „Prohibiția absolută a torturii”, citește după cum urmează: „Utilizarea torturii sau a unor tratamente sau pedepsei inumane sau degradante este absolut interzisă, în orice circumstanță, și în special în timpul arestării, interogarii și detenției unei persoane suspectate sau condamnate pentru activități teroriste, indiferent de natura actelor pe care le suspectează persoana sau pentru care a fost condamnat.” Potrivit punctului XII § 2 din prezentul document, „Este datoria unui stat care a primit o cerere de azil pentru a se asigura că posibila returnare (denumită în continuare „reședința”) a reclamantului în țara sa de origine sau în altă țară nu îl va expune la pedeapsa cu moartea, la tortura sau la tratamente sau pedepsele inumane sau degradante. Potrivit unui raport elaborat de Amnesty International cu privire la situația din Irak pentru 2016/2017, „Tortura și alte maltratări au rămas în închisoare, centrele de detenție controlate de Ministerurile de Interne și Apărare, precum și instalațiile controlate de milicieni. Cele mai frecvente metode de tortura folosite împotriva deținuților au fost bătăi pe cap și corpul cu tije și cabluri de metal, suspensie în poziții de stres de către brațele sau picioarele, șocuri electrice și amenințări de viol al rudelor femeilor. Tortura părea să fie efectuată pentru a extrage „confesii”, obține informații și pedepsește deținuții. Mulți deținuți au murit în custodie ca urmare a torturii. În octombrie, luptătorii tribale de mobilizare au supus sătenilor din sudul Mosulului, suspectați de legături cu IS, la bătăile cu cabluri metalice, umilința publică și utilizarea armelor electrice de șoc.” „Sistemul de justiție penală a rămas profund defectuos și procesele sunt sistematic nedreptate. Acuzații, în special suspecții de terorism, au fost negați în mod normal drepturile la apărare adecvată, să nu se incrimineze sau să mărturisească vinovăția și să examineze martorii urmăririi judiciare. Tribunalele au continuat să admită în probe tortura „confesiuni” contaminate fără a ordona investigații asupra afirmațiilor acuzaților sau a le trimite pentru examinare legistică. Unele dintre cele condamnate după procese nejustificate au fost condamnate la moarte.” COMPLAINTĂ Primul reclamant susține că îndepărtarea sa în Irak ar implica o încălcare a articolelor 2 și 3 din Convenție. În acest sens, el susține că, dacă va fi deportat în Irak, va avea un risc real de a fi condamnat la moarte sau supus la tortură sau la tratament inuman din cauza faptului că a fost condamnat pentru activitate teroristă în România. În plus, primul reclamant se bazează pe violența generală în Irak și, în special, în regiunea Al-Qaim, unde s-a născut. În baza articolului 8 din Convenție, reclamanții susțin că deportarea primului solicitant în Irak le-ar separa și ar încălca dreptul la viața de familie. Primul reclamant susține, de asemenea, că mama și frații săi trăiesc în România și că nu are nici o familie rămasă în Irak. În plus, el a construit toată viața sa în România, unde locuiește din 1994. Primul reclamant a formulat o plângere în temeiul articolului 13 din Convenție, susținând că a fost confruntat cu riscul de expulzie fără a fi examinat în mod serios plângerile sale în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție sau cu accesul la un remediu eficace (appelurile sale nu au un efect suspensiv și, prin urmare, ar putea fi expulzat oricând). Primul reclamant se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că procedura penală împotriva acestuia nu a fost corectă. În special, el se plânge că condamnarea sa a fost bazată pe informații clasificate puse la dispoziția instanțelor de către Serviciul de Informații din România, la care el și avocatul său nu au avut acces și pe dovezi obținute de martori în etapa anterioară la judecată sau prin intermediul unor scrisori rogatorii pe care nu le-a putut traversa Examina în instanță deschisă. El se plânge, de asemenea, de durata procedurii penale împotriva lui. QUESTIONS părților Pot fi considerate primul reclamant, având în vedere informațiile disponibile în prezent despre situația generală în Irak și despre circumstanțele sale personale, ca fiind într-un risc real de tratament bolnav sau de moarte în cazul expulzării în Irak (a se vedea Saadi v. Italia [GC], nr. 37201/06, §§§§ 124 27, CEDO 2008)? Primul reclamant a avut la dispoziția sa un remediu intern eficace pentru acuzațiile sale că ar fi expus la un risc real de tratament în încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenție dacă ar fi fost expus în Irak, conform prevederilor art. 13 din Convenție? În special, autoritățile românești au examinat dacă există motive substanțiale pentru a se teme de un risc real de deces sau de tratament bolnav în temeiul articolelor 2 și 3 înainte de a lua decizia de a-l expulza (a se vedea Chahal c. Regatul Unit , 15 noiembrie 1996, § 151, Raporturi de hotărâri și decizii 1996 V)? În cele din urmă, remediile administrative prevăzute de legea română suspendă executarea ordinului de expulsie în general (a se vedea Jabari c. Turcia , nr. 40035/98, § 50, CEDO 2000 VIII)? A existat vreo ingerință în dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie în sensul articolului 8 § 1 din Convenție? În cazul în care a fost necesară această interferență în temeiul articolului 8 § 2, având în vedere, de asemenea, ceea ce ar fi în interesul cel mai bun al copiilor solicitanți? În alternativă, art. 8 din Convenție impune autorităților române o obligație pozitivă de a permite primului solicitant să locuiască în România? Dacă este cazul, s-a îndeplinit această obligație pozitivă? În special, existau dovezi care nu au fost dezvăluite apărării din motive de securitate națională? În cazul în care nu au fost dezvăluite în totalitate dovezile împotriva primului solicitant, acest lucru l-a privat de un proces echitabil în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție? Primul reclamant a avut o audiere echitabilă în determinarea acuzațiilor penale împotriva lui, în conformitate cu art. 6 § § § 1 și 3 d) din Convenție? În special, a fost echitatea generală a procedurii afectate de faptul că nu a dat primului reclamant posibilitatea de a confrunta în instanță deschisă martorii a căror declarații au fost invocate în condamnarea lui? A fost durata procedurii penale împotriva primului reclamant în încălcarea cerinței de „tempă rezonabilă” de la art. 6 1 din Convenție?