Comunicat la 14 mai 2018 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 49812/09 VEGOTEX INTERNATIONAL SA împotriva Belgiei, introdusă la 10 septembrie 2009 CU PRIVIRE LA LEFFAR Recurenta este o societate pe acțiuni care, în 1995, a beneficiat de o redresare fiscală, precum și de un impozit care reprezintă 50% din drepturile pe care a fost considerată răspunzătoare, din cauza unor erori pe care le-ar fi comis în declarațiile sale fiscale. În martie 1996, recurenta a depus o plângere la directorul regional cu privire la contribuțiile directe din partea directorului regional, care a fost respinsă în septembrie 2000 în decembrie 2000, recurenta sesizează instanțele interne competente pentru a contesta aceste datorii fiscale. Între timp, în octombrie 2000, administrația fiscală a informat recurenta cu privire la o poruncă de plată menită să întrerupă prescrierea pe termen lung. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții de Casație (hotărârile din 2002 și 2003), porunca de plată a unei datorii fiscale contestate nu constituia un mod întreruptiv de prescripție a impozitului. Pe această bază, precum și pe baza normelor legale în materie de prescripție, recurenta a susținut în fața instanței de recurs că era reținută prescrierea datoriilor sale. În 2004, legiuitorul a intervenit pentru a trece peste jurisprudența Curții de Casație, introducând într-o lege-program din 9 iulie 2004 o dispoziție așa-zis interpretativă, conform căreia porunca trebuia interpretată ca un act întreruptiv de prescripție chiar și atunci când datoria de impozit în cauză nu avea un caracter cert și lichid (art. 49 din legea menționată anterior). În februarie 2007, instanța cerere a pronunțat că ordinul din octombrie 2000 nu a întrerupt prescripția și că art. 49 din legea pendinte nu era aplicabil; cu toate acestea, aceasta a considerat că prescripția fusese suspendată și, în consecință, că nu a fost câștigată. La 13 martie 2009, Curtea de Casație, în conformitate cu concluziile avocatului general al Curții de Casație și în pofida faptului că reclamanta a fost sesizată cu art. 6 din convenție, a declarat recursul inadmisibil pentru neatenție de interes, ca urmare a unei înlocuiri de motive. Într-adevăr, Comisia a considerat că, dacă art. 49 menționat anterior nu era interpretativ, acesta avea totuși un efect retroactiv, în conformitate cu intenția legiuitorului. Prin urmare, aceasta a considerat că porunca din octombrie 2000 era un act întreruptor de prescripție și, prin urmare, că prescripția nu era dobândită. În plus, Curtea de Casație a declarat recursul introdus de statul belgian, care punea în discuție încheierea instanței judecătorești în acest sens, în măsura în care nu ar fi avut nici o întrerupere a prescripției, inadmisibilă pentru lipsa de interes, dat fiind că instanța de apel a pronunțat în favoarea sa. În fața Curții, invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil și susține că statul a încălcat în beneficiul său principiile preeminenței dreptului, al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, în cadrul procedurilor în curs. Invocând încă art. 6 alineatul (1), recurenta se plânge de depășirea termenului rezonabil. Tot în temeiul articolului 6 alineatul (1), recurenta se plânge că tehnica de înlocuire a motivelor La art. 6 alin. (1) din Convenția sa se referă la litigiul referitor la redresarea fiscală și la impozitul pe profit, atât în ceea ce privește substanța litigiului (a se vedea, mutatis mutandis Ferrazzini c. Italia [GC], nr. 44575/98, § 20-31, CEDH 2001 VII, și Jusila c. Finlanda [GC], nr. 73053/01, § 29-39, CEDH 2006 XIV; a se vedea, de asemenea, Optim și Industerre c. Belgia (dec.), 23819/06, §§ 24-26, 11 septembrie 2012) și în ceea ce privește prescrierea (a se vedea, mutatis mutandis, National & Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit , 23 octombrie 1997, § 94-99, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997 VII) În (a) Aplicarea retroactivă a articolului 49 din Legea-programul din 9 iulie 2004 a adus atingere echității procesului în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Papageorgiou c. Grecia, 22 octombrie 1997, § 37-38, Rec., 1997, Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [GC], n 24846/94 și 34165/96 34173/96, § 57-59, CEDH 1999 VII), Scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 126, CEDO 2006 Agrati și alții, n 43549/08 și 2 altele, §§ 58-65, 7 iunie 2011, pentru principiile generale în materie civilă) (b) În fața Curții de Casație, dreptul de acces al recurentei la o instanță și principiile egalității de arme și contradictorie au fost încălcate ca urmare a înlocuirii motivelor de către Curtea de Casație și a concluziei conform căreia recursul este inadmisibil (a se vedea, mutatis mutandis, Clinica de Acacia și alții c. Franța, nr. 65399/01 și alte trei, 13 octombrie 2005 și Prikyan și Angelova c. Bulgaria , n 44624/98, 16 februarie 2006) (c) Principiul "timp rezonabil" (c) ," astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, a fost încălcat în cadrul procedurii împotriva reclamantei
Communiquée le 14 mai 2018
Requête n
o
49812/09
contre la Belgique
introduite le 10 septembre 2009
La requérante est une société anonyme qui en 1995 se vit infligée un redressement fiscal, ainsi qu’une majoration d’impôt représentant 50 % des droits dont elle fut jugé redevable, en raison d’erreurs qu’elle aurait commises dans ses déclarations fiscales. En mars 1996, la requérante introduisit une réclamation auprès du directeur régional des contributions directes d’Anvers qui fut rejetée en septembre 2000. En décembre 2000, la requérante saisit les juridictions internes compétentes pour contester ces dettes fiscales.
Entre-temps, en octobre 2000, l’administration fiscale fit signifier à la requérante un commandement de payer destiné à interrompre la prescription quinquennale. Toutefois, selon une jurisprudence de la Cour de cassation (arrêts de 2002 et 2003), le commandement à payer signifié pour une dette d’impôt contestée ne constituait pas un mode interruptif de prescription de l’impôt. Sur cette base ainsi que sur la base des règles légales en matière de prescription, la requérante fit valoir devant la cour d’appel d’Anvers que la prescription de ses dettes était acquise. En 2004, le législateur intervint en vue de passer outre à la jurisprudence de la Cour de cassation, en insérant dans une loi-programme du 9 juillet 2004 une disposition dite interprétative, selon laquelle le commandement devait être interprété comme un acte interruptif de prescription même lorsque la dette d’impôt contestée n’avait pas de caractère certain et liquide (article 49 de la loi précitée).
En février 2007, la cour d’appel d’Anvers jugea que le commandement d’octobre 2000 n’avait pas interrompu la prescription et que l’article 49 de la loi-programme n’était pas applicable. Elle considéra toutefois que la prescription avait été suspendue, et partant, qu’elle n’était pas acquise.
La requérante se pourvut en cassation. Le 13 mars 2009, la Cour de cassation, conformément aux conclusions de l’avocat général à la Cour de cassation et malgré l’objection de la requérante tirée de l’article 6 de la Convention, déclara le pourvoi irrecevable pour défaut d’intérêt, suite à une substitution de motifs. En effet, elle considéra que si l’article 49 précité n’était pas interprétatif, il avait toutefois un effet rétroactif, conformément à l’intention du législateur. Par conséquent, elle estima que le commandement d’octobre 2000 était un acte interruptif de prescription, et partant, que la prescription n’était pas acquise. En outre, la Cour de cassation déclara le pourvoi introduit par l’État belge, qui mettait en cause la conclusion de la cour d’appel en ce qu’il n’y aurait pas eu d’interruption de la prescription, irrecevable pour défaut d’intérêt étant donné que la cour d’appel avait jugé en sa faveur.
Devant la Cour, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint de la violation de son droit à un procès équitable. Elle soutient que l’État a rompu à son profit les principes de la prééminence du droit, de l’égalité des armes et du droit à un procès équitable en s’immisçant dans les procédures en cours. Invoquant encore l’article 6 § 1, la requérante se plaint du dépassement du délai raisonnable. Toujours sous l’article 6 § 1, la requérante se plaint que la technique de «
substitution de motifs
», telle qu’utilisée par la Cour de cassation en l’espèce, l’aurait privée d’un accès à un tribunal. Elle y voit également une violation du principe de l’égalité des armes.
1.
L’article 6 § 1 de la Convention s’applique-t-il au litige relatif au redressement fiscal et à la majoration d’impôt, tant en ce qui concerne la substance du litige (voir,
mutatis mutandis
,
Ferrazzini c. Italie
[GC], n
o
‑
VII, et
Jussila c. Finlande
[GC], n
o
‑
XIV; voir également
Optim et
Industerre c. Belgique
(déc.), n
o
23819/06, §§ 24-26, 11 septembre 2012) qu’en ce qui concerne la question de la prescription (voir,
mutatis mutandis
,
National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c.
Royaume-Uni
, 23
octobre 1997, §§ 94-99,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VII)
?
2.
Dans l’affirmative, l’article 6 § 1 a-t-il été respecté
? En particulier
:
(a) L’application rétroactive de l’article 49 de la loi-programme du 9
juillet 2004 a-t-elle porté atteinte à l’équité du procès au sens de l’article
6 § 1 de la Convention
(voir, entre autres,
Papageorgiou c. Grèce
, 22
octobre 1997, §§ 37-38,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VI,
Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c.
France
[GC], n
os
24846/94 et
34165/96 à 34173/96, §§ 57-59, CEDH 1999
‑
VII),
Scordino c. Italie (n
o
1)
[GC], n
o
36813/97, §
‑
V,
et
Agrati et autres c. Italie
, n
os
43549/08 et 2 autres, §§ 58-65, 7
juin 2011, pour les principes généraux en matière civile)
?
(b) Devant la Cour de cassation, le droit d’accès de la requérante à un tribunal et les principes de l’égalité des armes et du contradictoire ont-ils été violés du fait de la substitution des motifs par la Cour de cassation et de la conclusion selon laquelle le pourvoi est irrecevable (voir,
mutatis mutandis,
Clinique des Acacias et autres c. France
, n
os
65399/01 et 3 autres, 13
octobre 2005, et
Prikyan et Angelova c. Bulgarie
, n
o
44624/98, 16 février 2006)
?
(c) Le principe du «
délai raisonnable
», tel que prévu par l’article 6 §
1 de la Convention, a-t-il été méconnu dans la procédure menée contre la requérante
?