Decizia nr. 54490/08 Hacer BÜYÜKȘAHİN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 mai 2018 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 26 septembrie 2008, Având în vedere declarația prezentată de Guvernul contestat la 22 ianuarie 2018 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor, deliberată, hotărăște după cum urmează: FACTS Reclamantul, dna Hacer Büyükșahin, este un cetățean turc, născut în 1980 și trăiește în Antalya. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl Șamlı, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În 1996, reclamantul a început să studieze la Departamentul de Fizică al Universității din Istanbul. În al treilea an, adică în 1999, ea solicită transferul la Departamentul de inginerie electrică și electronică al Universității Mediterane de Est din Republica Turcă Cipru de Nord („TRNC”). În 2003, a absolvit Universitatea Mediterană de Est. În continuare, la 25 august 2003, reclamantul a solicitat Consiliul Turc de Învățământ Superior ( Yüksek Öğretim Kurulu ) pentru a recunoaște diploma care a fost acordată în „TRNC”. Cererea sa a fost respinsă. Reclamantul a inițiat o procedură în fața Curții administrative din Ankara, solicitând anularea deciziei. La 30 iunie 2005, Curtea administrativă din Ankara a constatat în conformitate cu cererea reclamantului. În cadrul procedurii de recurs, procurorul public șef de la Curtea Supremă de Administrație și-a exprimat opinia cu privire la fondul cazului. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. La 10 aprilie 2006, Curtea Supremă de Administrație a anulat hotărârea Curții administrative din Ankara. Curtea de apel a susținut că transferul reclamantului la Universitatea Mediterană de Est nu a îndeplinit condițiile stabilite în regulamentul care prevede condițiile transferurilor de student între universități turce și universitățile “TRNC”. În special, instanța a susținut că reclamantul ar fi trebuit să aibă succes în toate examenele sale în timpul celui de-al treilea an la Universitatea de la Istanbul înainte de transferul ei la Universitatea Mediterană de Est; totuși s-a stabilit că reclamantul nu a respectat această condiție. La 8 octombrie 2010, Curtea Administrativă Supremă a respins cererea de rectificare a reclamantului. 10. Pe baza hotărârii Curții Supreme de Administrație, Tribunalul Administrativ Ankara a respins cauza reclamantului la 22 ianuarie 2008. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că necomunicarea avizului scris al Procurorului Principal în cadrul procedurii de recurs în fața Curții Supreme de Administrație a încălcat dreptul ei la o audiere adversară și echitabilă. În același articol, ea a afirmat în continuare că procedura administrativă nu a fost corectă. 12. Reclamantul a afirmat, în continuare, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, ca urmare a deciziilor neloiale ale instanțelor interne, dreptul ei la bucurarea pașnică a bunurilor sale a fost încălcat pe măsură ce ea a fost privată de veniturile viitoare. 13. Invocând art. 2 din Protocolul 1 la Convenție, reclamantul s-a plângut, de asemenea, de refuzul autorităților interne de a-și recunoaște gradul de universitate obținut în „TRNC”. 14. Reclamantul a susținut în cele din urmă o încălcare a articolului 14 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că necomunicarea procurorului public șef a avizului scris prezentat Curții Supreme de Administrație în cursul procedurii i-a încălcat dreptul la o audiere adversară și echitabilă. În acest sens, ea s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție. 16. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 22 ianuarie 2018, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Declar că Guvernul Turciei propune să plătească reclamantului Hacer Büyükșahin, 400 EUR (4 sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli, precum și orice impozit care poate fi impun reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul consideră că absența comunicării reclamantului observației procurorului public prezentate Curții Supreme de Administrație a încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții (Meral c. Turcia), (nr. 33446/02, 27 noiembrie 2007). Ei invită cu respect Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să-l elimine din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 din Convenție.” 17. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 18. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 19. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 20. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile privind necomunicarea avizului scris al procurorului în cadrul procedurii adresate reclamanților (a se vedea, de exemplu, Meral c. Turcia nr. 33446/02, §§ 32-39, 27 noiembrie 2007). 21. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 22. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 23. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în monedă a statului contestat la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În caz de nerespectare a acestei perioade, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 24. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 25. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată această plângere din lista. Reclamantul a formulat plângeri suplimentare în temeiul articolelor 6 și 14 și al articolelor 1 și 2 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 27. În măsura în care reclamantul se plâng în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind refuzul autorităților interne de a-și recunoaște diploma universitară obținută în “TRNC”, Curtea remarcă că în 1996, reclamantul a început să studieze în Departamentul de Fizică al Universității din Istanbul. În al treilea an, ea a solicitat transferul la Departamentul de inginerie electrică și electronică al Universității din Mediterana de Est în “TRNC”. După absolvirea ei la Universitatea Mediterană de Est, cererea ei de a-și recunoaște diploma în Turcia a fost respinsă. În urma procedurii judiciare, s-a stabilit că reclamantul nu a respectat condițiile prevăzute în regulamentul privind condițiile transferurilor de student între universități turce și universitățile “TRNC”. Curtea constată că acest regulament menționează în mod clar că pentru a fi valabil un transfer între diferite facultăți, studenții trebuie să reușească în ultimul an înainte de transferul la noul departament. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu constată arbitrabilitatea în cadrul procedurii. Hotărârile instanțelor interne au fost detaliate și conținute un raționament suficient. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este justificată. În ceea ce privește plângerile formulate în temeiul articolelor 6 și 14, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea concluzionează că aceste plângeri nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în Protocolurile sale. În consecință, Curtea le respinge vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ § și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; de a ataca această parte a cererii din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Declarați restul cererii inadmisibil. Adoptat în engleză și notificat în scris la 7 iunie 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct Registrului
Application no.
52490/08
Hacer BÜYÜKȘAHİN
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15
May 2018 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Nebojša Vučinić,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 26
September 2008,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 22 January 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS
1.
The applicant, Ms Hacer Büyükșahin, is a Turkish national, who was born in 1980 and lives in Antalya. She was represented before the Court by Mr
Y.
Șamlı, a lawyer practising in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
In 1996, the applicant started studying at the Physics Department of the Istanbul University. In her third year, namely in 1999, she requested to be transferred to the Electrical and Electronic Engineering Department of the Eastern Mediterranean University in the Turkish Republic of Northern Cyprus (“TRNC”). In 2003, she graduated from the Eastern Mediterranean University. Subsequently, on 25 August 2003 the applicant requested the Turkish Council of Higher Education (
Yüksek Öğretim Kurulu
) to recognise her diploma that was delivered in the “TRNC”. Her request was rejected.
5.
The applicant initiated proceedings before the Ankara Administrative Court, requesting the annulment of that decision.
6.
On 30 June 2005 the Ankara Administrative Court found in line with the applicant’s request.
7.
During the appeal proceedings, the Chief Public Prosecutor at the Supreme Administrative Court delivered her opinion on the merits of the case. This opinion was not communicated to the applicant.
8.
On 10 April 2006 the Supreme Administrative Court quashed the Ankara Administrative Court’s judgment. The appeal court held that the applicant’s transfer to the Eastern Mediterranean University had not met the conditions set out in the regulation which stipulates the conditions of student transfers between Turkish universities and the “TRNC” universities. In particular, the court held that the applicant should have succeeded in all her exams during her third year at the Istanbul University before her transfer to the Eastern Mediterranean University; however it was established that the applicant had not complied with this condition.
9.
On 8 October 2010 the Supreme Administrative Court rejected the applicant’s rectification request.
10.
Based on the Supreme Administrative Court’s decision, on 22
January 2008 the Ankara Administrative Court dismissed the applicant’s case.
11.
The applicant complained under Article 6 of the Convention that the non-communication of the Chief Public Prosecutor’s written opinion in the appeal proceedings before the Supreme Administrative Court had violated her right to an adversarial and fair hearing. Under the same article, she further alleged that the administrative proceedings had not been fair.
12.
The applicant further alleged under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that, as a result of the unfair decisions of the domestic courts, her right to peaceful enjoyment of her possessions had been breached as she was deprived of her future earnings.
13.
Invoking Article 2 of Protocol 1 to the Convention, the applicant also complained about the refusal of the domestic authorities to recognise her university degree that she had obtained in the “TRNC”.
14.
The applicant finally alleged a breach of Article 14 of the Convention.
A.
Complaint concerning non-communication of the Public Prosecutor’s written opinion
15.
The applicant complained that the non-communication of the Chief Public Prosecutor’s written opinion submitted to the Supreme Administrative Court during the proceedings had violated her right to an adversarial and fair hearing. In this respect, she relied on Article 6 § 1 of the Convention.
16.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 22 January 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“I declare that the Government of Turkey offer to pay the applicant Hacer
Büyükșahin, EUR 400 (four hundred euros) to cover any pecuniary and non
‑
pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from the expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government consider that the absence of communication to the applicant of the public prosecutor’s observation submitted to the Supreme Administrative Court breached her right to a fair trial in the light of the well-established case-law of the Court (
Meral v. Turkey,
no. 33446/02, 27 November 2007). They respectfully invite the Court to declare that it is no longer justified to continue the examination of the application and to strike it out of its list of cases in accordance with Article
37 of the Convention.”
17.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
18.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
19.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
20.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about non
‑
communication of the public prosecutor’s written opinion during proceedings to applicants (see, for example,
Meral v. Turkey
no.
33446/02, §§
32-39, 27 November 2007).
21.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37 §
1 (c)).
22.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
23.
The Court considers that this amount should be converted into currency of respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
24.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
25.
In view of the above, it is appropriate to strike this complaint out of the list.
B.
Remaining complaints
26.
The applicant raised further complaints under Articles 6 and 14, and Articles
1 and 2 of Protocol No. 1 to the Convention.
27.
In so far as the applicant complains under Article 2 of Protocol No.
1 to the Convention about the refusal of the domestic authorities to recognise her university diploma which she had obtained in the “TRNC”, the Court notes that in 1996, the applicant had started studying in the Physics Department of the Istanbul University. In her third year she had requested to be transferred to the Electrical and Electronic Engineering Department of the Eastern Mediterranean University in the “TRNC”. Following her graduation from the Eastern Mediterranean University, her request to have her diploma recognised in Turkey was rejected. Subsequent to the court proceedings, it was established that the applicant had failed to comply with the conditions set out in the regulation concerning the conditions of student transfers between Turkish universities and the “TRNC” universities. The Court notes that this regulation clearly states that for a transfer between different faculties to be valid, students have to succeed in their last year before their transfer to the new department. In the light of the foregoing, the Court finds no arbitrariness in the proceedings. The domestic court decisions were detailed and contained sufficient reasoning. In the light of the foregoing, the Court concludes that this part of the application is unsubstantiated.
As to the complaints raised under Articles 6 and 14, and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, in the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court concludes that these complaints do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. Accordingly, the Court rejects them as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike that part of the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 7
June 2018.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President