ÇULHA AND OTHERS v. TURKEY

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

15.05.2018

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Inadmissible

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

ÇULHA AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2018)

HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE DECIZIE Nr. 7023/07 Rahmi ÇULHA împotriva Turciei și a altor 22 de cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 15 mai 2018 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii; Având în vedere cererile depuse mai sus la diferitele date indicate în tabelul adăugat, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitanți, după ce a deliberat, hotărăsc după cum urmează: FACTE O listă a celor douăzeci și trei de solicitanți, care sunt toți cetățenii turci, este prezentată în apendicele („reclamanții”). Reclamanții au fost reprezentați de dna F. Yazırhan, avocat practicant la Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul evenimentelor care au dat naștere cererii, reclamanții au lucrat pentru Hotărârea Publicațiilor a Societății Historice Turce (Türk Tarih Kurumu Basımevi Müdürlüğü), o entitate deținută de stat, care a susținut, de asemenea, că au fost membri ai unei uniuni la momentul material. La o dată neespecificată în noiembrie 2004, Instituția Angajatorului a anunțat că va fi închisă din cauza dificultăților financiare pe care le-a întâlnit-o. În continuare, un număr de angajați, inclusiv reclamanții, au fost concediați după ce le-au plătit în întregime drepturile monetare, inclusiv plata de lichiditate și a anunțului. O serie de solicitanți au inițiat proceduri administrative care urmăresc să fie anulată decizia instituției angajatoare. Curtea administrativă Ankara a constatat că hotărârea acuzată nu a fost pronunțată de o autoritate competentă și, prin urmare, nu este în conformitate cu dreptul intern. Nu au fost furnizate informații cu privire la conținutul hotărârii instanței administrative și dacă aceasta a devenit finală. La 11 noiembrie 2004, reclamanții au inițiat proceduri individuale de reintegrare în instanța de muncă din Ankara, susținând că concedierea lor a fost nejustificată. Prin urmare, ei au solicitat instanței de muncă să constate că încheierea contractelor lor de ocupare a forței de muncă a fost nul și nul; să fie reintegrate la muncă sau să fie plătite compensații monetare în cazul în care acestea nu au fost reintegrate. În plus față de această compensație, ei au solicitat, de asemenea, salariul și alte prestații să le fie plătite până la maximum patru luni pentru perioada în care au rămas șomeri până la finalitatea procedurii. În cursul procedurii, reclamanții au susținut că închiderea instituției angajatorilor nu a fost în conformitate cu dreptul intern și că, în consecință, nu poate constitui un motiv valabil pentru încheierea colectivă a contractelor lor. În plus, reclamanții au susținut că instituția angajatorului a fost preluată de o altă instituție deținută de stat și nu a fost, de fapt, închisă. În procedura internă privind cazurile referitoare la cererile nr. 7062/07, 7074/07, 7429/07, 7500/07, 7531/07, Curtea de Muncire din Ankara a respins cauzele reclamanților, susținând că faptul că instituția angajatorului a încetat să opereze începând cu 24 noiembrie 2004 constituia motive legitime pentru justificarea cererilor. Prin recurs de la reclamanții, a noua divizie a Curții de cassare a susținut hotărârile instanței de primă instanță la 29 mai și, respectiv, 19 iunie 2006, prin aprobarea raționării instanței de cassare. Nu a fost posibilă o nouă propunere împotriva hotărârii Curții de cassare și, prin urmare, hotărârile de respingere a cererilor au devenit finale. 10. În cadrul procedurii interne referitoare la cetățenii rămasi, Curtea de Muncire din Ankara a permis cererea reclamanților și a constatat că decizia angajatorului lor de a închide ar fi trebuit să fie pronunțată de Consiliul de Administrație, mai degrabă decât de președintele instituției. Având în vedere concluziile rapoartelor de experți, instanța nu a dat credință argumentelor părții acuzate că concedierea reclamanților era inevitabilă din cauza dificultăților financiare cu care s-a confruntat instituția. În acest sens, instanța a remarcat că angajatorul era o instituție de stat fără scop lucrativ. În consecință, acesta a ordonat restabilirea reclamanților la locul de muncă, susținând că concedierea lor nu a fost justificată. 11. În urma unui recurs al Instituției Angajatorilor, la diferite date între 30 mai 2005 și 5 decembrie 2005, a noua divizie a Curții de Cassare a anulat hotărârile instanței de primă instanță care au ordonat reintegrarea reclamanților la locul de muncă. Curtea de Cassare a constatat că instanța de judecată nu a examinat în mod corespunzător dacă instituția angajatorului a fost de fapt închisă, dar s-a bazat numai pe faptul că decizia de a închide a fost luată de o autoritate care nu este competentă să ia o astfel de decizie. În majoritatea cazurilor reclamanților, Curtea de Muncire din Ankara a reconsiderat cauzele și a stabilit, având în vedere dovezile disponibile, că instituția angajatorului a încetat să opereze la 24 noiembrie 2004 și că trimiterea la personalitatea sa juridică a fost eliminată din social. Curtea a respins afirmația reclamanților că instituția angajatorilor a fost preluată de o altă entitate deținută de stat, deoarece Ministerul Educației a închiriat doar imobilele și activele instituției angajatorilor după închiderea acesteia la 22 martie 2005. În acest context, Curtea de Muncire din Ankara a constatat că hotărârea de a închide a fost autentică și că concedierea reclamanților a fost rezonabilă în circumstanțele. A noua divizie a Curții de Casare a susținut aceste hotărâri în diferite date între ianuarie și septembrie 2006. 13. Între timp, în cazurile referitoare la cererile nos. 7049/07, 7420/07, 7558/07 și 15688/07 au dezvoltat procedurile interne într-un mod ușor diferit. În urma hotărârilor Curții de Cassare de a anula și de a trimite cauzele Curții de Muncire din Ankara, instanța de primă instanță a susținut din nou că concedierea nu a fost justificată deoarece hotărârea de a închide Instituția Angajatorului a fost respinsă de către o instanță administrativă (a se vedea punctul 6 de mai sus) și că instituția Angajatorului nu a demonstrat niciun alt motiv convingător care justifică încheierea contractelor de muncă ale reclamanților. Având în vedere aceste considerații, Curtea de Muncire din Ankara a ordonat reintegrarea reclamanților la locul de muncă. 14. La apelul Instituției Angajatoare, a noua divizie a Curții de Cassare a anulat hotărârile Curții de Muncire din Ankara, susținând că închiderea Instituției Angajatoare a fost executată și că șederea hotărârii de execuție a instanței administrative relevante nu a schimbat faptul că Instituția Angajatorului a fost închisă efectiv. Prin urmare, aceasta a anulat hotărârile Curții de Muncire din Ankara cu privire la aceste patru reclamante, fără a respinge cauzele acesteia din urmă pentru reexaminare. 15. În schimb, reclamanții au depus, în dosarele lor, patru hotărâri anterioare ale celei de-a nouă diviziuni a Curții de Cassare, pronunțate la 13 aprilie 2005, în care hotărârile Tribunalului de Muncire din Ankara de a reîntoarce colegii reclamanților la locul de muncă au fost susținute (2005/5943 13134 K.; 2005/5945 E.-13136 K.; 2005/10327 E.-13141 K; 2005/10327 E.-131 K; 2005/10329 E.-13143 K.). În aceste hotărâri, Curtea de Muncire a Ankara a susținut că instituția angajatorului a fost creată în temeiul unui regulament pentru a publica lucrările privind cercetarea privind principiile și revoluțiile Ataturk, istoria, cultura și limba turcă și că singura trimitere la o lege recentă care a făcut necesară instituțiilor de stat să caute profit nu constituie motive suficiente pentru a înceta activitățile sale, având în vedere faptul că regulamentul respectiv este încă în vigoare. Prin urmare, statul a susținut că închiderea instituției angajatorilor a fost luată fără o evaluare atentă. Legea și practicile interne relevante 16. art. 18 din Codul muncii, în măsura în care se menționează: „În locurile de muncă în care sunt angajate cel puțin treizeci de angajați, angajatorul oferă un motiv valabil care este legat de capacitatea sau comportamentul angajatului sau de cerințele operaționale ale stabilirii, serviciilor sau locurilor de muncă, în anularea unui contract de muncă nedefinit pentru angajații care au șase luni sau mai mult de anticipitate.” 17. art. 20 din Codul Muncii în măsura în care se menționează: „... Un angajat al cărui contract de angajare a fost încheiat nedrept poate solicita reintegrarea în fața instanței muncii în termen de o lună de la notificarea încheierii. ... Cererea este finalizată în termen de două luni pe baza procedurii de judecată accelerată. Într-un caz de recurs, Curtea de Cassare își pronunță hotărârea în termen de o lună. Această decizie este finală.” 18. art. 21 din Codul muncii în măsura în care se menționează: „În cazul în care o instanță sau un arbitru reglementează că încheierea unui contract de ocupare a forței de muncă a fost nejustificată din cauza lipsei sau a valabilității motivelor furnizate, angajatorul își reintegrează angajatul să lucreze în termen de o lună [la cererea angajatului]. În cazul în care cererea de reintegrare a angajatului este refuzată de către angajator, aceasta din urmă trebuie să plătească compensația angajatului de cel puțin patru luni de salariu și de cel puțin opt luni de salariu. ... De asemenea, angajatul este compensat până la maximum patru luni din salariile sale și alte drepturi pentru timpul petrecut fără muncă până la finalizarea hotărârii instanței [...] ... Pentru a fi reintegrat, angajatul trebuie să facă o cerere cu angajatorul său în termen de zece zile lucrătoare de la data în care a fost comunicată decizia finală a instanței. Dacă angajatul nu se aplică în termenul menționat, încheierea se consideră valabilă, în cazul în care angajatorul este considerat responsabil numai pentru consecințele juridice ale acestei încetări [...]” 19. art. 29 din Codul Muncii, în măsura în care se menționează: „Intenția de a respinge în mod colectiv angajații din cauza cerințelor economice, tehnologice, structurale și de operare similare este notificată în scris cu cel puțin treizeci de zile în avans reprezentanților sindicali relevanți, administrația regională respectivă și Agenția turcă pentru ocuparea forței de muncă. ... Această notificare ar trebui să includă informații cu privire la motivele concedierii colective [intenționate], numărul și grupul de angajați care urmează să fie afectați și perioada în care se preconizează concedierea. În negocierile desfășurate între reprezentanții sindicali și angajatorul, se vor discuta posibilele măsuri de evitare sau de reducere la minimum a concedierilor sau efectele sale negative asupra angajaților. În cazul în care locul de muncă este închis în întregime și operațiunile sale sunt încetate în permanență, angajatorul este obligat doar să anunte închiderea sa la locul de muncă și să notifice închiderea sa de treizeci de zile în avans administrației regionale respective și a Agenției Turce pentru Ocuparea forței de muncă. ...” COMPLAINTS 20. Fără a se baza pe orice dispoziție a Convenției, reclamanții au susținut că prin adoptarea unor hotărâri contradictorii cu privire la aspecte identice, Curtea de casă a încălcat principiul certitudinei juridice. De asemenea, au susținut că durata procedurii a fost excesivă și că, în hotărârea asupra cazului lor, instanța internă nu a respectat termenele legale prevăzute la art. 20 din Codul muncii. 21. De asemenea, reclamanții se plângeau în legătură cu rezultatul procedurii și au susținut că au fost respinse injust din cauza aderării lor la o uniune, ceea ce le-a cauzat, de asemenea, pierderi financiare. HOTĂRÂREA 22. Curtea consideră că, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții, cererile ar trebui să fie aderate, având în vedere situația lor de fapt și juridică similară. 23. Curtea consideră că plângerile de mai sus referitoare la procedurile dinaintea instanței de muncă sunt examinate în mod corespunzător în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, care citește, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil ... de [a] ... tribunal...” A. Obiecția preliminară a Guvernului 24. Guvernul a susținut că cererile nr. 7049/07, 7062/07, 7074/07, 7094/07, 7101/07, 7429/07, 7500/07, 7531/07, 7558/07, 15716/07, 15791/07 au fost introduse în afara normei de șase luni prevăzute la art. 35 § 1 din convenție. În această privință, ei au susținut că termenul de șase luni din cererile menționate anterior a început să se execute de la datele indicate în apendice, și anume datele la care Curtea de cassare și-a pronunțat hotărârea. Acestea au susținut, în mod alternativ, că data la care Curtea de cassare și-a depus hotărârea în registrul instanței de primă instanță ar trebui să fie luată ca dată de începere a termenului de șase luni și că, prin urmare, cererile nr. 7049/07, 7558/07, 15791/07 ar trebui să fie declarate inadmisibilă în măsura în care au fost introduse din timp. 25. Reclamanții au contestat argumentele guvernului, argumentând, printre altele, că art. 21 din Codul muncii prevedea în mod specific serviciul hotărârilor finale în cadrul procedurii de reintegrare, astfel încât, în cazul unei hotărâri care solicită reintegrarea reclamantului, perioada de prelungire de zece zile pentru reclamantul care solicită reintegrarea acestuia să fie determinată în mod obiectiv. 26. Curtea consideră, indiferent dacă unele dintre reclamante au respectat regula de șase luni, că nu este necesar să rezolve această chestiune deoarece, în orice caz, cererile sunt inadmisibile din următoarele motive (a se vedea, printre altele, Hakan Duman c. Turcia , nr. 28439/03, § 32, 23 martie 2010; K.L. c. Suedia (dec.), nr. 25141/16, § 26, 17 octombrie 2017; și, mutatis mutandis Cicopek și alții c. Polonia (dec.), nr. 15189/10 și 1.627 altele, § 128, 14 mai 2013). B. Echitatea procedurii 27. Reclamanții s-au plâns de nedreptatea procedurii impușite și au susținut că Curtea de casă a pronunțat hotărâri contradictorii în cazuri identice. 28. Guvernul a susținut că nu au existat diferențe profunde și de lungă durată în abordarea Curții de cassare față de litigiul material în fața acesteia, astfel încât să încalce principiul securității juridice. Deși Curtea de cassare a susținut că aproximativ patru angajați au reintegrat în hotărârile sale anterioare, pronunțate la 13 aprilie 2005, aceasta și-a schimbat abordarea în cazurile ulterioare după descoperirea unui element care nu a fost luat în considerare înainte, și anume de facto și de jure a Instituției angajatorilor Închiderea. Odată ce instanța de judecată a stabilit că Instituția Angajatorului a încetat să opereze începând cu 24 noiembrie 2004, Curtea de Cassare a susținut că neregulile procedurale în adoptarea deciziei de închidere a instituției nu vor modifica rezultatul. 29. Curtea reiterează la început că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina Preamblei la Convenție, care declară statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinei juridice. Hotărârile conflictuale în cazuri similare auzite în aceeași instanță care, în plus, este instanța de ultima instanță în această chestiune, poate, în absența unui mecanism care asigură coerența, încălcarea acestui principiu și, prin urmare, subminează încrederea publică în justiție, astfel de încredere fiind una dintre componentele esențiale ale unui stat care se bazează pe statul de drept (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia [GC], nr. 13279/05, §§ 57, 20 octombrie 2011, și Petreska c. fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei , nr. 16912/08, § 28, 21 iulie 2016). 30. Cu toate acestea, posibilitatea unei decizii judecătorești contradictorii este o caracteristică inerentă a unui sistem judiciar care se bazează pe o rețea de instanțe de judecată și de recurs cu autoritate în domeniul jurisdicției lor teritoriale. Aceste divergențe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiași instanțe. Criteriile care orientează evaluarea Curții cu privire la condițiile în care hotărârile conflictuale încalcă cerințele privind procesul echitabil, consemnate la art. 6 § 1 din Convenție, constă în stabilirea dacă există diferențe profunde și de lungă durată în jurisprudența instanțelor interne, dacă dreptul intern prevede un mecanism de depășire a acestor incoerențe, dacă acest mecanism a fost aplicat și, dacă este cazul, în ce sens (a se vedea, Printre altele , Iordan Iordanov și alții c. Bulgaria , nr. 23530/02 , §§ 49-50, 2 iulie 2009; Nejdet Șahin și Perihan Șahin , citat mai sus § 53; și Lupeni parohia catolica greacă și alții c. România [GC] , nr. 76943/11, § 116, CEHR 2016 (extracts) . 31. În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea constată că procedurile impușite au implicat concedierea reclamanților pe baza închiderii instituției angajatorilor. Toți reclamanții au lucrat pentru același angajator și au fost respinși în mod colectiv din aceleași motive, și anume decizia de a închide instituția angajatorului din cauza dificultăților financiare. Curtea de cassare, hotărând în ultima instanță în această procedură, a susținut concedierea reclamanților pe baza aceluiași raționament, și anume că închiderea de facto a instituției angajatoare constituie motive valabile de concediere. Este adevărat că Curtea de cassare, în primele sale hotărâri adoptate la 13 aprilie 2005, a susținut reintegrarea a patru angajați pentru a lucra prin aprobarea raționării instanței de primă instanță care au susținut că încheierea operațiunilor sale de către instituția angajatoare pe baza unei cerințe noi adoptate pentru entitățile de stat de a căuta profit nu a fost justificată. Deși faptul că instituția angajatorului a fost închisă a fost disponibilă pentru a fi examinată la data în care Curtea de Cassare și-a efectuat revizuirea apelului în celelalte cazuri, faptul că această chestiune este neglijată pare a fi o apariție izolată și, ca atare, nu dă naștere unei situații de incertitudine juridică. De fapt, la scurt timp după această dată, Curtea de cassare a luat în considerare încheierea instituției angajatoare și a rămas coerentă în abordarea sa în ceea ce privește menținerea că aceste motive sunt valabile pentru concediere. Curtea reamintește în acest sens că atingerea coerenței legii poate lua timp, iar perioadele de jurisprudență contradictorie pot fi, prin urmare, tolerate fără a submina siguranța juridică (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin , citat mai sus § 83 . 32. În aceste circumstanțe, nu se poate spune că au existat „diferențe profondate și de lungă durată” în jurisprudența relevantă a Curții de Cassare. Având în vedere acest aspect, Curtea nu constată niciun motiv să examineze în continuare dacă legislația internă conține dispoziții de depășire a acestor incoerențe, dacă aceste dispoziții au fost aplicate și în ce sens. 33. În plus, Curtea remarcă că reclamanții din acest caz au beneficiat de o procedură adversară, în care au fost capabili să aducă dovezi în măsura în care considerau necesare și au argumentele lor examinate în mod corespunzător de către instanțe. În același timp, concluziile instanțelor și interpretarea lor a legii relevante nu pot fi considerate arbitrare sau manifestement irazonabile. 34. Având în vedere toate considerațiile menționate mai sus, Curtea consideră că această parte a cererilor este evident nefondată și ar trebui respinsă ca fiind inadmisibilă în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamanții se plângea că durata procedurii interne a fost excesivă și au contrazis dispoziția obligatorie a articolului 20 din Codul muncii, care necesită încheierea procedurii de reintegrare în termen de trei luni. 36. Guvernul a contestat argumentele reclamanților. 37. Curtea remarcă, la început, că în Turcia a fost instituit un nou remediu intern de la aplicarea procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). Curtea remarcă că în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia (nr. 4860/09, 26 martie 2013), aceasta a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au scăpat de căile de recurs interne, adică de noua soluție. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost, a priori, accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. 38. Curtea subliniază, de asemenea, că, în hotărârea sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea continua totuși examinarea acestor cereri în cadrul procedurii normale în cazurile care au fost deja comunicate guvernului înainte de intrarea în vigoare a noului remediu. Acesta remarcă, de asemenea, că în acest caz guvernul nu a formulat o obiecție în ceea ce privește noul remediu intern. Având în vedere cele de mai sus, Curtea decide să continue examinarea prezentei cereri (a se vedea Rifat Demir c. Turcia , nr. 24267/07, §§ 36, 4 iunie 2013). 39. Curtea constată că a examinat și respins deja plângeri similare în cazurile anterioare împotriva Turciei privind durata procedurii de muncă (a se vedea Çalık c. Turcia (dec.), nr. 3675/07, 31 august 2010; Dildirim c. Turcia (dec.), nr. 42927/10 și 14 alte cereri, §§ 43-45, 12 martie 2013; Yiğit c. Turcia (dec.), nr. 2403/09 și 21 alte cereri, §§ 43-45, 16 decembrie 2014; și Akça v. Turcia (dec.), nr. 17997/10, 22 noiembrie 2016). Remarcă că procedurile din prezenta cerere au durat timpuri cuprinse între 14 și 23 de luni, iar în aceste perioade, cazurile au fost examinate la două niveluri de competență și decizii cuprinse între doi și patru au fost eliberate în fiecare caz. Prin urmare, Curtea consideră că perioadele în cauză nu depășesc cerințele de timp rezonabil garantate în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, iar instanța internă nu pare să nu fi acționat cu diligența necesară atunci când stabilește cererile reclamantului. Prin urmare, această parte a cererilor este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. D. Alte plângeri 40. Referindu-se la aderarea lor la o uniune în momentul material, reclamanții au susținut că dreptul lor la libertatea de asamblare a fost încălcat prin concedieri nejustificate. 41. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. 42. înființat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture cererilor; declară cererile inadmisibile. Adoptate în limba engleză și notificate în scris la 7 iunie 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct de secretar APPENDIX nr. Cerere Lodgedd on Solicitant Data nașterii Locul de reședință Data de introducere a procedurii interne Data (s) a hotărârii (s) Tribunalului de muncă din Ankara Data (s) a hotărârilor (s) ale Curții de casă Data (s) privind care decizia finală a Curții de casă a fost depusă în registrul instanței 7023/07 26/01/2007 Rahmi ÇULHA 01/04/1964 Ankara 11/11/2004 1- 12/04/2005 2- 27/06/2006 1- 30/05/2005 hotărârea de a respecta (2006/21652 E. - 2006/23025 K.) 26/10/2006 1 an și 10 luni 7036/07 26/01/2007 Hamza DÜZGÖREN 01/01/1968 Ankara 11/11/2004 1- 12/04/2005 2- 27/06/2006 1- 30/05/2005 hotărârea de a respecta (2006/21657 E. - 2006/23030 K.) 26/10/2006 1 an și 10 luni 7042/07 26/01/2007 Akın DEMİR 06/07/1970 Ankara 11/11/2004 1- 12/04/2005 2- 27/06/2006 1-30/05/2005 hotărârea de a susține (2006/21649E.-23022K.) 26/10/2006 1 an și 10 luni 7049/07 26/01/2007 Zülfikar SARIÇAM 01/02/1964 Ankara 11/11/2004 1- 14/06/2005 2- 16/02/2006 1- 29/09/2005 hotărârea de a anula hotărârea instanței de primă instanță (2006/8617 E. – 2006/11726 K.) 27/06/2006 1 an și 5 luni 7062/07 26/01/2007 Mehmet Ali AYDOδDU 03/06/1964 Ankara 10/12/2004 02/03/2006 29/05/2006 decizie de a respecta (2006/12189 E. – 2006/15471 K.) 02/08/2006 1 an și 6 luni 7074/07 26/01/2007 Elvan KARAA AÇ 01/01/1964 Ankara 11/11/2004 27/04/2006 19/06/2006 decizie de a respecta (2006/16536 E. – 2006/17481 K.) 28/07/2006 1 an și 7 luni 7094/07 26/01/2007 Murat ÖZCAN 24/12/1967 Ankara 11/11/2004 1- 09/06/2005 2- 06/04/2006 1-13/09/2005 hotărârea de a susține (2006/12452 E. - 2006/16443 K.) 26/07/2006 1 an și 7 luni 7101/07 26/01/2007 Șerafettin TUNÇER 13/04/1968 Ankara 11/11/2004 1- 09/06/2005 2-06/04/2006 1- 13/09/2005 hotărârea de a susține (2006/12451 E. - 2006/16442 K.) 26/07/2006 1 an și 7 luni 7106/07 26/01/2007 Hasan ERSOY 02/10/1970 Ankara 11/11/2004 1- 12/04/2005 2- 27/06/2006 1- 30/05/2005 decizia de a respecta cuash 2- 18/09/2006 (2006/2151 E. - 2006/23024 K.) 26/10/2006 1 an și 10 luni 7408/07 22/01/2007 Celal BOLAT 01/05/1965 Ankara 11/11/2004 1- 09/06/2005 2- 06/04/2006 1- 13/09/2005 decizie de a face cuash 2- 07/06/2006 hotărârea de a respecta (2006/12456 E. - 2006/16447 K.) 26/07/2006 1 an și 7 luni 7420/07 22/01/2007 Ali KAYA 06/07/1969 Ankara 11/11/2004 1- 17/03/2005 2- 02/05/2006 1- 08/06/2005 hotărârea de a anula hotărârea instanței de primă instanță (2006/23650 E, 0, 2006/25384 K.) 17/11/2006 1 an și 11 luni 7429/07 22/01/2007 Yılmaz ÖZBEK 10/12/1968 Ankara 11/11/2004 27/04/2006 19/06/2006 hotărârea de a respecta (2006/16531 E. – 2006/17476 K.) 28/07/2006 1 an 7 luni 7434/07 22/01/2007 Necati ARICIOδLU 29/09/1954 Ankara 10/11/2004 1- 20/07/2005 2- 24/05/2006 1- 19/10/2005 hotărârea de a face quash 2- 02/10/2006 (2006/17839 E. - 2006/25427 K.) 14/11/2006 1 an și 11 luni 7442/07 22/01/2007 Muharrem ÖZDEMİR 02/11/1967 Ankara 11/11/2004 1- 17/03/2005 2- 02/05/2006 1- 08/06/2005 decizia de a cesh 2- 02/10/2006 decizia de a cesh (2006/23649 E. - 2006/25383 K.) 17/11/2006 1 an și 11 luni 7500/07 22/01/2007 Hava BASTAK 01/03/1958 Ankara 11/11/2004 27/04/2006 19/06/2006 decizia de a menține (2006/16534 E.-2006/17479K.) 28/07/2006 1 an și 7 luni 7508/07 22/01/2007 Ali İhsan DEMİRTA Ș 23/07/1966 Ankara 11/11/2004 1-27/10/2005 2-13/06/2006 1-05/12/2005 hotărârea de a susține (2006/25300 E.-2006/23502 K.) 06/11/2006 1 an și 10 luni 7516/07 22/01/2007 Muharrem ARSLAN 10/10/1969 Ankara 11/11/2004 1- 27/10/2005 2-13/06/2006 1-05/12/2005 hotărârea de a susține (2006/225301 E. - 2006/23503 K.) 06/11/2006 1 an și 10 luni 7531/07 22/01/2007 Mehmet AKTAȘ 05/11/1963 Ankara 11/11/2004 27/04/2006 19/06/2006 decizia de a susține (2006/16533 E.-2006/17478 K.) 28/07/2006 1 an și 7 luni 7554/07 22/01/2007 Hasan KÖKSAL 01/03/1965 Ankara 11/11/2004 1-27/10/2005 2-13/06/2006 1-05/12/2005 decizia de a susține (2006/25306 E.-2006/23508 K.) 06/11/2006 1 an și 10 luni 7558/07 22/01/2007 Yılmaz ÖZÇELİK 30/10/1965 Ankara 11/11/2004 1-14/06/2005 2-16/02/2006 1-29/09/2009 hotărârea de a anula hotărârea judecătorului de primă instanță (2006/8622 E.-2006/11731 K.) 27/06/2006 1 an și 5 luni 15688/07 29/03/2007 Erol KARAYEL 16/05/1964 Ankara 11/11/2004 1-17/03/2005 2-02/05/2006 1-08/06/2005 hotărâre de a decide căsh 2-02/10/2006 hotărârea de a anula hotărârea instanței de primă instanță (2006/23647 E.-2006/25381 K.) 17/11/2006 1 an și 11 luni 15716/07 29/03/2007 Sacit DİKTEPE 16/09/1960 Ankara 11/11/2004 1-12/04/2005 2-27/06/2006 1-30/05/2005 hotărâre de a susține (2006/2163 E.-2006/23026 K.) 26/10/2006 1 an și 10 luni 15791/07 29/03/2007 Murat Çİ Ankara 11/11/2004 1-31/05/2005 2-24/11/2005 1-13/07/2005 hotărârea de a susține (2005/38109 E.-2006/1021 K.) 27/02/2006 1 an și 2 luni