CtEDO 23.09.2008 Auto

CASE OF EKİCİ AND OTHERS v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
23.09.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Article 6 - Right to a fair trial
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF EKİCİ AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE EKİC ȘI ALȚII v. TURKEY (Declarația nr. 28877/03) JUDGMENT STRASBOURG 23 septembrie 2008 FINAL 23/12/2008 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ekici și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președintele Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dolle, grefierul de secțiune, care a deliberat în privat la 2 septembrie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 28877/03) împotriva Republicii Turciei depusă Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de cinci resortisanți turci, dl Niyazi Ekici, dl Șükrü Güntoğar, dl Bayram Akbulut, dl Salih Demircan și dna Müzeyyen Kalkan („reclamanții”), la 22 mai 2003. Reclamanții au fost reprezentați de dl S. Çınar, avocat care practică în Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 3 iulie 2007, Curtea a hotărât să anunțe de cerere guvernului. De asemenea, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI La 5 mai 1999, reclamanții au fost concediați de municipalitatea Diyarbakır Sur, cu care au fost angajate. Fiecare dintre reclamanții a luat o acțiune în cadrul Tribunalului de Muncire din Diyarbakır, care a solicitat salarii neregulă, indemnități de concediere, plată de indemnizare și alte drepturi pecuniare. La 11 noiembrie 1999, instanța a hotărât în favoarea lor și a ordonat municipalității să plătească reclamanților anumite sume în lira turcă (TRL), inclusiv costurile, împreună cu dobânzile care decurg din 15 iunie 1999. În absența unui recurs, hotărârile au devenit finale la 22 noiembrie 1999. În următoarele luni, deoarece nu au primit nici o plată, reclamanții au solicitat Diyarbakır Guvernarea a intervenit pentru a facilita executarea hotărârilor instanței. Oficiul Guvernului a informat reclamanții că a solicitat orașului să-și răspundă plângerilor. Cu toate acestea, din cauza lipsei de fonduri, municipalitatea nu a efectuat nici o plată. La data introducerii prezentei cereri, datoriile de judecată relevante erau încă în curs. Prin urmare, s-au atins acorduri de decontare prietenoase între următoarele reclamante și municipalitatea la datele indicate: - Müzeyyen Kalkan la 15 martie 2005; - Șükrü Güntoğar la 23 ianuarie 2006 și - Bayram Akbulut la 11 decembrie 2007. 10. La 21 februarie 2005, Salih Demircan a fost plătit 822 Lira turcă nouă (TRY). II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRACTICĂ 11. art. 138 § 4 din Constituția turcă prevede: „Organitățile de competență executivă și legislativă și autoritățile trebuie să respecte deciziile instanțelor; acestea nu pot modifica în nici un caz deciziile instanțelor sau să amâne executarea acestora.” 12. art. 28 § 2 din Codul de Procedură Administrativă afirmă: „Deciziile și hotărârile în acțiunile de drept administrativ privind o sumă specifică se aplică ... în conformitate cu dispozițiile dreptului obișnuit.” 13. În temeiul articolului 82 alineatul (1) din Legea privind executarea și falimentarea (Legea nr. 2004), proprietatea de stat nu poate fi confiscată. De asemenea, art. 19 alineatul (7) din Legea municipalităților (Legea nr. 1580 din 3 aprilie 1930) prevede că proprietatea municipală care este atribuită unui serviciu public nu poate fi confiscată. Guvernul a susținut că, după depunerea cererii, municipiul a invitat reclamanții să colecteze sumele care le sunt plătibile. Prin urmare, trei dintre reclamanții au ajuns la acorduri de decontare prietenoase cu municipiul. Deși reclamantul Niyazi Ekici a refuzat oferta, fondurile au fost puse la dispoziție în contul biroului local de aplicare. Salih Demircan a fost plătit TRY 822. Prin urmare, Guvernul a cerut Curtei să pună în aplicare cererea din lista cazurilor sale. 15. Reclamanții au susținut că anumite aranjamente au trebuit realizate din cauza vulnerabilității lor financiare și că sumele depuse au constituit doar plăți parțiale. 16. Curtea va examina prezenta cerere în funcție de principiile consemnate în hotărârea Çiçek și Öztemel și alții c. Turcia (n. 74069/01, 74703/01, 76380/01, 1680/02, 25710/02, 25714/02 și 30383/02, §§ 18-26, 3 mai 2007). 17. Curtea observă că protocoalele municipale de decontare semnate cu Müzeyyen Kalkan, Șükrü Güntoğar și Bayram Akbulut (punctul 9 de mai sus). 18. Protocoalele prevăd că acești solicitanți renunță la orice reclamație de compensare internă, drepturi și alte credite, inclusiv costurile, cheltuielile și taxele juridice, față de plata anumitor sume forfetare. 19. Curtea consideră că statutul lor de victimă a fost redus doar parțial de acordurile pe care le-au ajuns; soluționarea internă acoperă numai cererile în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește suma depusă în contul biroului local de executare în favoarea Salih Demircan, Curtea remarcă că această sumă nu a corespuns la totalitatea atribuțiilor hotărârilor instanței de muncă și că nu s-a retras din sumele efective plătibile reclamanților în temeiul legislației interne care reglementează plata întârziere a cererilor de muncă. În consecință, Curtea constată că Salih Demircan încă poate pretinde că a fost victimă de încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 21. În ceea ce privește reclamantul Niyazi Ekici, Curtea observă că nu a primit nici o sumă în executarea hotărârilor instanței și constată că poate, de asemenea, pretinde că a fost victimă de încălcări ale ambelor articole 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. II. A ALLEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 LA CONVENȚIE 22. Reclamanții se plâng că neapărarea autorităților a plătit datoriile a încălcat dreptul la bucuria pașnică a bunurilor lor. Ei se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1, care se referă, în partea sa relevantă, după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.” 23. Din motivele explicate în alineatele anterioare, Curtea limitează examinarea acestei plângeri către reclamanții Salih Demircan și Niyazi Ekici. Admisibilitatea 24. Pe lângă afirmația lor că reclamanții nu mai puteau fi considerați victime, Guvernul a formulat, de asemenea, următoarele obiecții față de admisibilitatea cauzelor. 25. În primul rând, Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au inițiat proceduri de aplicare. 26. În al doilea rând, Guvernul a susținut că plângerile în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 era evident nefondat, deoarece hotărârile instanței de muncă au rămas valabile în ciuda incapacității municipalității de a plăti premiile făcute. În consecință, Guvernul a susținut că reclamanții nu au putut fi considerați privați de niciun drept. 27. Curtea observă că a respins obiecții preliminare similare în Çiçek și Öztemel și alții Curtea concluzionează că plângerea de proprietate formulată de reclamanții Salih Demircan și Niyazi Ekici necesită o examinare pe fond și că nu există motive pentru a o declara inadmisibilă. Curtea reiterează că o „claimitate” poate constitui o „poziție”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă este suficient de stabilită ca exercițiu (a se vedea Refinarii Grece Stran și Stratis Andreadis c. Grecia , hotărârea din 9 decembrie 1994, Serie A nr. 301-B, p. 84, § 59). 30. Hotărârile Tribunalului de Muncire din Diyarbakır din 11 noiembrie 1999 au furnizat reclamanților menționați anterior cereri executive și nu pur și simplu un drept general de a primi sprijin de la stat. Hotărârile au devenit finale, deoarece nu a fost interzis niciun recurs împotriva acestora. În consecință, imposibilitatea ca aceste solicitanți să aibă în aplicare hotărârile în favoarea lor constituie o ingerință în dreptul lor la bucurarea pașnică a bunurilor lor, astfel cum se prevede în prima teză a articolului 1 primul paragraf din Protocolul nr. 31. Prin nerespectarea hotărârilor instanței de muncă, autoritățile naționale au împiedicat reclamanții să primească banii la care aveau dreptul. Guvernul nu a avansat nici o justificare convingătoare pentru această interferență și Tribunalul consideră că lipsa de fonduri nu poate justifica o astfel de omisiune (a se vedea mutatis mutandis Ambruosi v. Italia, nr. 31227/96, §§§ 28-34, 19 octombrie 2000, și Burdov c. Rusia , nr. 59498/00 , §§ 35 și 41, CEDO 2002 III). 32. Rezultă că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește reclamanții Salih Demircan și Niyazi Ekici. III. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 DE CONVENȚIE 33. Reclamanții se plâng de asemenea că nerespectarea hotărârilor instanței de muncă pe o perioadă lungă a încălcat cerința de „templ rezonabil” a articolului 6 din Convenție, care prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 34. Curtea constată că această plângere nu este, în mod evident, nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă în ceea ce privește toate reclamanții. Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a avea orice reclamație legată de drepturile și obligațiile civile ale persoanei care au fost aduse în fața unei instanțe sau a unui tribunal; în acest mod, acesta încarcă „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a iniția proceduri în fața instanțelor în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite o decizie judiciară finală și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Ar fi inconcebibil ca art. 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate litigiilor – proceduri echitabile, publice și rapide – fără a proteja punerea în aplicare a deciziilor judiciare; pentru a convinge art. 6 ca fiind preocupat exclusiv de accesul la instanță și comportamentul echitabil al procedurii ar putea duce la situații incompatibile cu principiul statului de drept pe care statele contractante le-au angajat să le respecte atunci când au ratificat Convenția. Prin urmare, executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a „procediului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby c. Grecia , hotărârea din 19 martie 1997, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-II, p. 510, § 40). 36. Nu este permis unei autorități de stat să citeze lipsa de fonduri ca scuză pentru a nu onora o datorie de judecată. Deși o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe, aceasta nu poate fi decită să afecteze esența dreptului protejat de art. 6 § 1 (a se vedea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999 V). În cazul instantaneu, reclamanții nu ar fi trebuit să fi fost împiedicați să beneficieze de succesul litigiului pe baza presupuselor dificultăți financiare confruntate cu municipalitatea Diyarbakır Sur. 37. Curtea constată că hotărârile Tribunalului de Muncire din Diyarbakır privind 11 Noiembrie 1999 a rămas complet neforțată în ceea ce privește reclamanții Salih Demircan și Niyazi Ekici. Celelalte trei solicitanți au primit o sumă de bani în conformitate cu așezările atinse cu municipalitatea la următoarele date: - Müzeyyen Kalkan la 15 martie 2005; - Pentru Șükrü Güntoğar la 23 ianuarie 2006, și - Bayram Akbulut la 11 decembrie 2007. 38. Având în vedere aceste considerații, Curtea constată că, prin deficiența, pe o perioadă de mai mulți ani, de a lua măsurile necesare pentru a se conforma deciziilor judiciare finale în prezent, autoritățile au privat dispozițiile articolului 6 § 1 din majoritatea efectelor lor utile. 39. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește toți reclamanții. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 40. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 41. În ceea ce privește daunele pecuniare, reclamanții au solicitat diverse sume care, potrivit acestora, erau echivalente cu sumele pe care datoriile hotărârii ar fi devenit dacă ar fi fost plătite cu promptitudine și ar fi depuse într-un cont de economii. Fiecare dintre acestea a solicitat, de asemenea, 6.000 euro (EUR) în ceea ce privește daunele nepecuniare. 42. Guvernul a contestat aceste afirmații, susținând că acestea se bazează pe calcule fictive, susținând, de asemenea, că, dacă Curtea ar găsi încălcări în aceste cazuri, acest lucru ar constitui o compensație suficientă pentru orice prejudiciu moral suferite de reclamanții. 43. Curtea consideră că, în conformitate cu concluzia sa de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (punctul 32 mai sus), Salih Demircan și Niyazi Ekici au dreptul la o atribuire pentru prejudiciu material. Având în vedere faptul că plângerea reclamanților are legătură cu nepagarea atribuțiilor acordate în hotărârile judecătorești, Curtea constată că plata de către Guvern a acestor datorii de judecată în curs, inclusiv orice dobânzi care decurg în temeiul legislației interne aplicabile pentru plata întârziere a cererilor de ocupare a forței de muncă, ar satisface cererile reclamanților în temeiul acestui cap. 44. Având în vedere constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza perioadei semnificative în care aceste hotărâri au rămas neexecute, Curtea consideră că prejudiciul reclamantului nu poate fi compensat în mod suficient prin constatarea unei încălcări numai (Çiçek și Öztemel și alții, citate mai sus, §) 57). Având în vedere circumstanțele cauzei și având în vedere jurisprudența sa, Curtea acordă 3000 de euro fiecăruia dintre reclamanți în ceea ce privește daunele nepecuniare. Costurile și cheltuielile 45. Fiecare dintre reclamanți a solicitat 1101 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în timpul procedurii în fața autorităților interne și a Curții 46. Guvernul a susținut că afirmațiile reclamanților nu au fost în totalitate justificate. 47. Potrivit jurisprudenței stabilite de Curte, costurile și cheltuielile nu vor fi acordate în temeiul articolului 41, cu excepția cazului în care se stabilește că acestea au fost efectiv și neapărat implicate, precum și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Duminica Times c. Regatul Unit (nu. (art. 50), hotărârea din 6 noiembrie 1980, Serie Numărul 38, p. 13, § 23). Curtea observă că reclamanții nu au prezentat nici o probă documentară în susținerea prezentului capitol. Prin urmare, Curtea respinge reclamația. Curtea consideră oportun ca dobânzile nejustificate să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. 1 din Protocolul nr. 1 admisibil în ceea ce privește reclamanții Niyazi Ekici și Salih Demircan și inadmisibil în ceea ce privește ceilalți solicitanți; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește reclamanții Niyazi Ekici și Salih Demircan; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește toate reclamanții; deține (a) statul pârât trebuie să plătească niyazi Ekici și Salih Demircan, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, sumele rămase din datoriile de judecată încă datorate lor, plus dobânda legală aplicabilă în temeiul dreptului intern; (b) faptul că statul contestat trebuie, de asemenea, să plătească fiecăruia dintre reclamanții, în aceeași perioadă de trei luni, 3,000 EUR (3 mii de euro) în ceea ce privește daunele nepecuniare, care urmează să fie convertite în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data decontare și fără impozite sau taxe care pot fi plătite; (c) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 23 septembrie 2008, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă