S.C.S. PETRINI & CIE c. MONACO

Comunicat la 28 mai 2018 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 44108/15 S.C.S. PETRINI & CIE împotriva Monaco introdusă la 3 septembrie 2015 EXPOSAT DE FAPTE CENTRUL, S.C.S. Petrini & Cie, este o societate monegască. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul C. Meyer, avocat la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 30 octombrie 1992, o primă concesiune a fost acordată de către statul Monaco managerului restaurantului de la data respectivă, pentru exploatarea acestei unități. La 28 mai 1997, acordul de ocupare a forței de muncă a fost transferat societății reclamante. În primii șaisprezece ani de exploatare a restaurantului, reînnoirea a avut loc automat și tacit, regularizările care au avut loc ulterior în 2007 și 2008, administratorul societății reclamante, Petrini, a fost abordat de diferiți cumpărători potențiali.

E. ar fi făcut presiuni asupra lui, ându-l să nu re-reînnoiască concesiunea la termen, în cazul în care oferta lor ar fi fost respinsă. La 30 iunie 2008, la începutul termenului contractual, statul Monaco nu a formulat nicio propunere de reînnoire a acordului de ocupație. La data de 30 iunie 2008, în cadrul unui schimb pe o rechemare de chirie neplătită, reclamanta a aflat că concesiunea sa nu fusese reînnoită. La 10 noiembrie 2008, aceasta a contestat nereînnoirea convenției. La 20 noiembrie 2008, o scrisoare din partea directorului expansiunii economice a confirmat nereînnoirea acordului de ocupație, invitând administratorul să transfere sediul social al societății sau să lichideze aceasta din urmă.

Procedură în fața unei comisii la 8 ianuarie 2009, recurenta a primit o scrisoare de convocare până la 23 ianuarie 2009 în fața unei comisii, fără alte precizări. În ianuarie 2009, i s-a precizat că aceasta era convocată în scopul unei eventuale revocări a autorizației sau suspendării efectelor acesteia. La 18 martie 2009, recurenta a fost informată că autorizația de a desfășura o activitate comercială i-a fost retrasă, la o dată necunoscută și nespecificată, din cauza faptului că nu dispune de spații adaptate ca urmare a nereînnoirii acordului de ocupație. La 28 aprilie 2009, Comisia a contestat această decizie în fața Tribunalului Suprem (TS) hotărând în materie administrativă. La 23 iulie 2009, președintele TS a dispus suspendarea executării deciziei atacate și apoi la 8 În februarie 2010, TS a acceptat cererea recurentei și a anulat decizia de retragere a autorizației de a exercita o cale de atac eficientă în timpul procedurii.

La 30 ianuarie 2009, statul Monaco a numit-o pe reclamantă în fața președintelui Tribunalului de Primă Instanță al Principatului, hotărând cu privire la aceasta, în scopul de a obține expulzarea sa de la sediile ocupate. Prin ordonanța din 17 iunie 2009, instanța de judecată a respins cererea. La 19 iunie 2012, tribunalul de apel din Monaco a infirmat ordinul din 17 iunie 2009. La 20 martie 2013, Curtea de revizuire a clasat, în toate dispozițiile sale, decizia instanței în litigiu. La 10 octombrie 2013, cu ocazia trimiterii cauzei în fața acesteia, în alt mod compus, Curtea de revizuire a conchis ordonana inițială din 17 iunie 2009 și a hotărât că litigiul nu intră în sfera de competență a judecătorului în litigiu.

Procedură pe fond La 28 aprilie 2009, recurenta a sesizat Tribunalul de Primă Instanță în fond, pentru a obține recalificarea acordului de închiriere în scopuri comerciale. La 28 februarie 2013, Tribunalul a considerat că societatea reclamantă trebuia să fie expulzată, care ocupa o dependență de domeniul public fără drept sau titlu. La 17 iunie 2014, tribunalul din Monaco a confirmat hotărârea, considerând că restaurantul era situat pe o cale deschisă circulației publice și că, prin urmare, acesta din urmă deducea că imobilul constituia o lucrare indisociabilă a domeniului public pe care era situat și că nu putea fi invocat niciun drept la reînnoire. La 6 octombrie 2014, recurenta s-a ocupat de casare, a depus o memoriul amplificativ și a primit documente scrise cu statul Monaco.

La 11 decembrie 2014, s-a pronunțat închiderea la 12 decembrie 2014, Ministerul Public și-a prezentat concluziile. La 15 decembrie 2014, societatea reclamantă a fost expulzată de la fața locului. La 19 februarie 2015, consilierul raportor și-a prezentat raportul în cursul unei ședințe. La 20 februarie 2015, recurenta a prezentat o notă în mod deliberat pentru a ridica o întrebare preliminară privind competența Curții de revizuire. Prin hotărârea din 5 martie 2015, Curtea de revizuire a declarat nota în deliberare inadmisibilă și, pe fond, a confirmat hotărârea Curții din 5 martie 2015. GRIEF Invochourt la Durata procedurilor în litigiu și în fond urmate în speță (procedurile fiind luate în mod individual și împreună) a fost compatibilă cu condiția de judecată într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție?

Communiquée le 28 mai 2018

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 44108/15

S.C.S. PETRINI & CIE

contre Monaco introduite le 3 septembre 2015

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, la S.C.S. Petrini & Cie, est une société monégasque. Elle est représentée devant la Cour par M e C. Meyer, avocat à Strasbourg. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante exploitait un commerce de Bar-Restaurant sous l’enseigne « La Piedra del Sol », à Monaco. Le 30 octobre 1992, une première concession fut consentie par l’État de Monaco à la gérante du restaurant de l’époque, pour l’exploitation de cet établissement. Le 28 mai 1997, la convention d’occupation fut transférée à la société requérante. Pendant les seize premières années d’exploitation du restaurant, les renouvellements sont intervenus automatiquement et tacitement, les régularisations intervenant a posteriori . En 2007 et 2008, le gérant de la société requérante, M. Petrini, fut approché par divers acquéreurs potentiels.

Parmi ceux-ci, M. et M me E. auraient fait pression sur lui, le menaçant d’un non-renouvellement de la concession à l’échéance, en cas de rejet de leur offre. Le 30 juin 2008, à l’arrivée du terme contractuel, l’État de Monaco ne formula aucune proposition de renouvellement de la convention d’occupation. A l’occasion d’un échange sur un rappel de loyer impayé, la requérante apprit que sa concession n’avait pas été renouvelée. Le 10 novembre 2008, elle contesta le non-renouvellement de la convention. Le 20 novembre 2008, une lettre du Directeur de l’expansion économique confirma le non-renouvellement de la convention d’occupation, invitant le gérant à transférer le siège social de la société ou à liquider cette dernière.

1. Procédure devant une commission Le 8 janvier 2009, la requérante reçut un courrier de convocation pour le 23 janvier 2009 devant une commission, sans autre précision. Le 16 janvier 2009, il lui fut précisé qu’elle était convoquée « aux fins d’une éventuelle révocation de [son] autorisation ou suspension de ses effets ». Le 18 mars 2009, la requérante fut informée de ce que l’autorisation d’exercer une activité commerciale lui avait été retirée, à une date inconnue et non indiquée, faute pour elle de disposer de locaux adaptés à la suite du non-renouvellement de la convention d’occupation. Le 28 avril 2009, elle contesta cette décision devant le Tribunal Suprême (TS) statuant en matière administrative.

Le 23 juillet 2009, le président du TS ordonna le sursis à l’exécution de la décision attaquée puis, le 8 février 2010, le TS fit droit à la demande de la requérante et annula la décision de retrait d’autorisation d’exercer, le gérant n’ayant pas eu l’occasion de contester efficacement la décision durant la procédure. 2. Procédure en référé Le 30 janvier 2009, l’État de Monaco assigna la requérante devant le président du tribunal de première instance de la Principauté statuant en référé, en vue d’obtenir son expulsion des locaux occupés. Par une ordonnance du 17 juin 2009, le juge des référés rejeta la demande. Le 19 juin 2012, la cour d’appel de Monaco infirma l’ordonnance du 17 juin 2009. Le 20 mars 2013, la Cour de révision cassa en toutes ses dispositions la décision de la cour d’appel.

Le 10 octobre 2013, à l’occasion du renvoi de l’affaire devant elle, autrement composée, la Cour de révision confirma l’ordonnance initiale du 17 juin 2009, et jugea que le litige ne relevait pas de la compétence du juge des référés. 3. Procédure au fond Le 28 avril 2009, la requérante saisit le tribunal de première instance au fond, afin d’obtenir la requalification de la convention d’occupation en bail à usage commercial. Le 28 février 2013, le tribunal jugea que la société requérante devait être expulsée, occupant une dépendance du domaine public sans droit ni titre. Le 17 juin 2014, la cour d’appel de Monaco confirma le jugement, estimant que le restaurant était situé sur une voie ouverte à la circulation publique et que, dès lors, il s’en déduisait que l’immeuble constituait un ouvrage indissociable du domaine public sur lequel il était implanté et qu’aucun droit à renouvellement ne pouvait être invoqué.

La requérante se pourvut en cassation. Elle déposa un mémoire ampliatif le 6 octobre 2014 et des écritures furent échangées avec l’État de Monaco. La clôture fut prononcée le 11 décembre 2014. Le 12 décembre 2014, le ministère public déposa ses conclusions. Le 15 décembre 2014, la société requérante fut expulsée des lieux. Le 19 février 2015, le conseiller rapporteur présenta son rapport au cours d’une audience. Le 20 février 2015, la requérante déposa une note en délibéré pour soulever une question préjudicielle concernant la compétence de la Cour de révision. L’État de Monaco y répliqua par une note du 26 février 2015. Par un arrêt du 5 mars 2015, la Cour de révision déclara la note en délibéré irrecevable et, sur le fond, confirma l’arrêt de la cour d’appel.

GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée des procédures en référé et au fond, prises isolément et ensemble.

QUESTION AUX PARTIES

La durée des procédures en référé et au fond suivies en l’espèce (les procédures étant prises isolément et ensemble) était-elle compatible avec la condition de jugement dans un « délai raisonnable », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ?