Sàrl Gator împotriva statului Monaco

Comunicat la 10 octombrie 2019 SECȚIUNEA a patra Cerere nr 18287/18 SAREL GATOR împotriva Monaco introdusă la 16 aprilie 2018 EXPOSAT DEFICIENȚA, Sàrl Gator, este o societate de drept monegasc. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul G. Thuan Dédonne, avocat la Strasbourg. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanta este o societate care are ca activitate vânzarea cu amănuntul a articolelor de îmbrăcăminte, d … La 9 ianuarie 2013, recurenta și societatea civilă și profesională (SPC) L. I. au încheiat un contract de închiriere a unui fond comercial situat la Monaco, pentru o perioadă de doi ani, între 1 februarie 2013 și 30 ianuarie 2015. Printr-o ordonanță din 1 iulie 2015, confirmată în apel, instanța de arbitraj a constatat că, din cauza lipsei reînnoirii, contractul de administrare încetase la 31 ianuarie 2015. În același timp, la 12 noiembrie 2014, SCP L.I.

i-a ordonat recurentei să plătească chiria și taxa. La 19 decembrie 2014, recurenta a atribuit SCP L.I. în fața Tribunalului de Primă Instanță din Monaco în nulitatea contractului de închiriere, motivele pentru care SCP era o societate civilă care nu putea desfășura o activitate comercială. Potrivit recurentei, persoana care acordă o închiriere trebuia să aibă calitatea de comerciant și să fi exploatat fondul acordat în leasing, dedicându-și dreptul de a solicita plata unei părți din valoarea adăugată a fondului comercial, precum și a unor indemnizații pentru prejudiciul material și financiar al acestuia.

Oponentul său a formulat o cerere reconvențională pentru a obține plata chiriei și a cheltuielilor datorate de recurentă, a cheltuielilor de redactare a contractului de administrare, a retribuirii ocupației, pe lângă daunele-interese aferente, pe de o parte, privării de termenul de preaviz pentru găsirea unui nou administrator și, pe de altă parte, a unei proceduri a recurentei considerate abuzive. Prin hotărârea din 3 martie 2016, tribunalul a exonerat reclamanta de toate cererile sale și a condamnat-o la plata chiriei și a cheltuielilor cu dobândă, la plata impozitului pe profit, precum și la plata a cinci mii de euro daune-interese către SCP L.I. Recurenta a făcut apel. În concluziile sale, aceasta a indicat în special că statutul SCP L.I.

nu au menționat nicio activitate comercială și că administratorul său, dl B., deține o parte din 915 000, care face parte din profesia de expert contabil, ceea ce era incompatibil cu realizarea oricărui act de comerț.

În argumentarea sa în sprijinul nulității contractului de închiriere din 9 ianuarie 2013, aceasta a simulat, printre altele, după cum urmează: [...] Constituirea în sine a societății [L.I.] aduce instrumentul ideal pentru a transmite fondul comercial unor terțe părți care nu l-au exploatat niciodată și nu au nici o intenție de a exploata; căci domnul V., fostul operator al fondului, ar putea ceda propriile sale părți, indirect, fondul său comercial fie în mod liber domnului B (...), fie unei terțe părți cu acordul domnului B. (...); Cu alte cuvinte, societatea constituie instrumentul ideal al cedării fondului în afara oricărei exploatare a acestuia de către o persoană sau chiar cesiunea frauduloasă către un cumpărător care are o interdicție de a exercita comerțul (comp.

art. 8c și Legea nr. 546 din 26 iunie 1951) SCP L.I. a prezentat cereri incidente, în care a solicitat, de asemenea, eliminarea următorului pasaj din înscrisurile recurentei, care a fost considerat calomniator: Cu alte cuvinte, societatea constituie instrumentul ideal al cedării fondului în afara oricărei exploatare a acestuia de către o persoană sau chiar cesiunea frauduloasă către un cumpărător care are o interdicție de a exercita comerțul (comp. art. 8c și Legea nr. 546 din 26 iunie 1951) Prin hotărârea din 24 ianuarie 2017, Curtea de Primă Instanță a confirmat hotărârea, solicitând totodată recurentei să suporte costurile de redactare a contractului de închiriere.

Pe de altă parte, în conformitate cu cererea SCP L.I., Comisia a decis să elimine pasajul în litigiu din concluziile scrise ale recurentei, după ce a arătat că afirmațiile au pretins fapte precise care ar putea fi comise, pe care le vizau dnii și V., că acestea afectează în mod necesar considerarea SCP și că erau calomniatoare. Recurenta a formulat un recurs în rejudecare. La 16 octombrie 2017, Curtea de revizuire a respins recursul recurentei, precum și cererile adversarului său.

În ceea ce privește pasajul eliminat din înscrisurile recurentei, aceasta a judecat următoarele: (...) a așteptat ca instanța de judecată să fi vizat art. 34 al.2 din Legea nr. 1.299, care permite judecătorilor care acționează pe fond să pronunțe eliminarea discursurilor injurioase, jignitoare sau calomniatoare referitoare la faptele cauzei pe care le-au sesizat ; întrucât a caracterizat elementele constitutive ale dreptului de proprietate intelectuală prevăzute la articolul menționat anterior, aceasta a verificat dacă cuvintele în cauză erau suficient de legate de cauza pe care se afla și a scos la iveală, prin scurtarea pasajului eliminat mai întâi cele patru linii în litigiu care au făcut obiectul raportării, că sancțiunea era proporțională cu scopul urmărit de protecție la care [SCP L.I.] avea dreptul; pe care aceasta și-a justificat în mod legal decizia; (...) Dreptul intern relevant Dispozițiile articolului 34 din Legea din 15 iulie 2005 privind libertatea de exprimare publică se citesc după cum urmează art. 34 Nici discursurile sau pledoariile pronunțate, nici scrierile produse în fața instanțelor, nici procesul-verbal fidel al dezbaterilor judiciare nu dau naștere la o acțiune în calomnie, insulte, sfidări, atingere a vieții private.

Cu toate acestea, judecătorii sesizati cu cauza si care actioneaza pe fond pot pronunta eliminarea discursurilor injurioase, jignitoare sau calomniatoare referitoare la faptele cauzei si pot condamna cine va apartine unor daune-interese. Faptele de calomnie străine cauzei pot oferi deschidere fie acțiunii publice, fie acțiunii civile a părților, atunci când aceste acțiuni le-au fost rezervate de instanțe și, în orice caz, acțiunii civile a terților. GRIEF Invocând art. 10 din Convenție, societatea reclamantă se plânge de eliminarea unui pasaj din concluziile sale scrise de instanța de apel a Monaco. Ea consideră că a fost vorba despre o interferență care l-a privat de o parte a argumentației sale.

Aceasta nu contestă faptul că aceasta era prevăzută de lege, și anume art. 34 din Legea din 15 iulie 2005 privind libertatea de exprimare publică și că aceasta avea ca scop protejarea reputației SCP L.I. În schimb, societatea reclamantă susține că măsura în cauză nu era nici necesară, nici proporțională.

Aceasta arată astfel că cuvintele eliminate: nu au fost virulente, și că, în cazul în care acestea ar putea părea incomode, acestea nu au fost excesive; că au fost incluse în cadrul special de o procedură contencioasă între două părți la un litigiu ; (c) erau conținute în scrierile scrise de consiliul său pentru a-și susține mijloacele de apărare, cu un anumit drept la un anumit grad de susținere, care participă direct la misiunea de apărare a clientului; că principiul echității milite în favoarea unui schimb de opinii liber sau chiar energic între părți, avocatul având obligația de a-și apăra clientul cu zel; (d) ei nu au adus nici o încălcare a normelor deontologice; că numai judecătorii și părțile au avut cunoștință de acest lucru; că se bazau în mod obiectiv pe o bază de fapt; și, în cele din urmă, că absența lor de gravitate și de virulență sunt evidențiate prin absența oricărei acțiuni în calomnie de către partea pârâtă.

Întrebări cu privire la părți A existat o încălcare a dreptului recurentei la libertatea de exprimare, în sensul articolului 10 din convenție, având în vedere eliminarea unei treceri a concluziilor sale scrise de Curtea de Apel din Monaco Părțile sunt, de asemenea, invitate să explice următoarele aspecte, referitoare la posibilitatea, pentru judecătorii monegasci, de a elimina pasajele din înscrisurile părților la un proces la data de origine a acestei practici și a articolului 34 din Legea din 15 iulie 2005 privind libertatea de exprimare publică, precum și, dacă este cazul, existența altor temeiuri juridice pentru a recurge la aceasta; (în special statistic) a practicii instanțelor monegasce în punerea în aplicare a criteriilor utilizate de instanțele monegasce atunci când se recurge la aceasta.

Communiquée le 10 octobre 2019

QUATRIÈME SECTION

Requête n o 18287/18

SÀRL GATOR

contre Monaco introduite le 16 avril 2018

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, la Sàrl Gator, est une société de droit monégasque. Elle est représentée devant la Cour par M e G. Thuan Dit Dieudonné, avocat à Strasbourg. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. La requérante est une société ayant pour activité la vente au détail d’articles vestimentaires, d’habillement et d’accessoires. Le 9 janvier 2013, la requérante et la société civile et professionnelle (SCP) L. I. conclurent un contrat de location gérance d’un fonds de commerce situé à Monaco, pour une durée de deux ans, du 1 er février 2013 au 30 janvier 2015. Ce fond avait initialement été apporté à la SCP L.I.

par M. V., ancien exploitant de ce fonds et titulaire de 914 999 parts de la SCP sur un total de 915 000. Par une ordonnance du 1 er juillet 2015, confirmée en appel, le juge des référés constata que, faute de renouvellement, le contrat de gérance avait pris fin le 31 janvier 2015. Il condamna la requérante à restituer les locaux dans le délai d’un mois à compter de la signification de sa décision. Parallèlement, le 12 novembre 2014, la SCP L.I. fit délivrer à la requérante un commandement de payer le loyer et la redevance. Le 19 décembre 2014, la requérante assigna la SCP L.I. devant le tribunal de première instance de Monaco en nullité du contrat de location gérance, aux motifs que la SCP était une société civile ne pouvant exercer une activité commerciale.

Selon la requérante, la personne qui concède une location gérance devait avoir la qualité de commerçant et avoir exploité le fonds donné en location. Elle en déduisit un droit à demander le paiement de la part de la plus-value apportée au fonds de commerce, ainsi que des indemnités au titre de son préjudice matériel et financier. Son adversaire forma une demande reconventionnelle pour obtenir le paiement des loyers et des charges dus par la requérante, des frais de rédaction du contrat de gérance, de la pénalité d’occupation, outre des dommages-intérêts au titre, d’une part, de la privation du délai de préavis pour retrouver un nouveau gérant et, d’autre part, d’une procédure de la requérante jugée abusive.

Par un jugement du 3 mars 2016, le tribunal débouta la requérante de toutes ses demandes et la condamna à verser les loyers et charges avec intérêts, l’indemnité d’occupation, ainsi que cinq mille euros de dommages-intérêts à la SCP L.I. La requérante interjeta appel. Dans ses conclusions, elle indiqua notamment que les statuts de la SCP L.I. ne mentionnaient aucune activité commerciale et que son gérant, M. B., détenant 1 part sur 915 000, exerçait la profession d’expert-comptable, ce qui était incompatible avec la réalisation de tout acte de commerce.

Dans son argumentaire au soutien de la nullité du contrat de location gérance du 9 janvier 2013, elle s’exprima notamment comme suit : « (...) la constitution même de la société [L.I.] apporte l’instrument idéal pour transmettre le fonds de commerce à des tiers qui ne l’ont jamais exploité et n’ont pas l’intention de l’exploiter ; Car M. V., ancien exploitant du fonds, pourrait céder ses propres parts – indirectement son fonds de commerce – soit librement à M. B (...), soit à un tiers avec l’accord de M. B. (...) ; Autrement dit la société constitue l’instrument rêvé de la cession du fonds hors de toute exploitation de celui-ci par l’acquéreur, voire la cession frauduleuse à un acquéreur frappé d’une interdiction d’exercer le commerce (comp.

Article 8, c et d de la loi n o 546 du 26 juin 1951) » La SCP L.I. présenta des demandes incidentes, dans lesquelles elle sollicita également la suppression du passage suivant des écritures de la requérante, l’estimant diffamatoire : « Autrement dit la société constitue l’instrument rêvé de la cession du fonds hors de toute exploitation de celui-ci par l’acquéreur, voire la cession frauduleuse à un acquéreur frappé d’une interdiction d’exercer le commerce (comp. Article 8, c et d de la loi n o 546 du 26 juin 1951) » Par un arrêt du 24 janvier 2017, la cour d’appel confirma le jugement, tout en faisant également supporter par la requérante les frais de rédaction du contrat de location gérance.

Par ailleurs, faisant droit à la demande de la SCP L.I., elle décida de supprimer le passage litigieux des conclusions écrites de la requérante, après avoir relevé que les propos alléguaient des faits précis susceptibles d’être commis, qu’ils visaient MM. B. et V., qu’ils portaient nécessairement atteinte à la considération de la SCP et qu’ils étaient diffamatoires. La requérante forma un pourvoi en révision. Le 16 octobre 2017, la Cour de révision rejeta le pourvoi de la requérante, ainsi que les demandes de son adversaire. S’agissant du passage supprimé dans les écritures de la requérante, elle jugea ce qui suit : « (...) attendu que la cour d’appel a visé l’article 34 al.

2 de la loi n o 1.299, qui permet aux juges statuant sur le fond de prononcer la suppression des discours injurieux, outrageants ou diffamatoires relatifs aux faits de la cause dont ils sont saisis ; qu’ayant caractérisé les éléments constitutifs de l’infraction prévus par l’article précité, elle a vérifié que les propos litigieux étaient suffisamment liés à la cause sur laquelle elle statuait, et a fait ressortir, par la brièveté du passage supprimé – les quatre lignes litigieuses rapportées – que la sanction était proportionnée au but poursuivi de protection à laquelle la [SCP L.I.] avait droit ; qu’elle a ainsi légalement justifié sa décision ; (...) » Le droit interne pertinent Les dispositions de l’article 34 de la loi du 15 juillet 2005 sur la liberté d’expression publique se lisent comme suit : Article 34 « Ni les discours ou plaidoiries prononcés, ni les écrits produits devant les tribunaux, ni le compte-rendu fidèle fait de bonne foi des débats judiciaires ne donnent lieu à action en diffamation, injures, outrages, atteintes à la vie privée.

Les juges saisis de la cause et statuant sur le fond peuvent néanmoins prononcer la suppression des discours injurieux, outrageants ou diffamatoires relatifs aux faits de la cause et condamner qui il appartiendra à des dommages-intérêts. Les faits diffamatoires étrangers à la cause peuvent donner ouverture soit à l’action publique, soit à l’action civile des parties, lorsque ces actions leur ont été réservées par les tribunaux, et, dans tous les cas, à l’action civile des tiers. » GRIEF Invoquant l’article 10 de la Convention, la société requérante se plaint de la suppression d’un passage de ses conclusions écrites par la cour d’appel de Monaco. Elle estime qu’il s’agit d’une ingérence qui l’a privée d’une partie de son argumentaire.

Elle ne conteste pas le fait qu’elle était prévue par la loi, à savoir l’article 34 de la loi du 15 juillet 2005 sur la liberté d’expression publique, et qu’elle avait pour but la protection de la réputation de la SCP L.I. En revanche, la société requérante soutient que la mesure litigieuse n’était ni nécessaire ni proportionnée.

Elle indique ainsi que les propos supprimés : n’étaient pas virulents, et que s’ils pouvaient sembler gênants, ils n’étaient pas excessifs ; qu’ils s’inscrivaient dans le cadre particulier d’une procédure contentieuse opposant deux parties à un litige ; qu’ils étaient contenus dans des écrits rédigés par son conseil pour faire valoir ses moyens de défense, avec un droit à un certain degré d’outrance qui participe directement à la mission de défense du client ; que le principe d’équité milite en faveur d’un échange de vues libre, voire énergique entre les parties, l’avocat ayant le devoir de défendre son client avec zèle ; qu’ils n’emportaient aucune violation des règles déontologiques ; que seuls les juges et les parties en ont eu connaissance ; qu’ils reposaient objectivement sur une base factuelle ; et, enfin, que leur absence de gravité et leur peu de virulence sont mis en relief par l’absence de toute action en diffamation par la partie adverse.

QUESTIONS AUX PARTIES

Y a-t-il eu violation du droit de la requérante à la liberté d’expression, au sens de l’article 10 de la Convention, compte tenu de la suppression d’un passage de ses conclusions écrites par la cour d’appel de Monaco ? Les parties sont également invitées à s’expliquer sur les points suivants, concernant la possibilité, pour les juges monégasques, de supprimer des passages des écritures des parties à un procès : - l’origine de cette pratique et de l’article 34 de la loi du 15 juillet 2005 sur la liberté d’expression publique, ainsi que, le cas échéant, l’existence d’autres fondements juridiques pour y recourir ; - l’historique et l’évolution (notamment statistique) de la pratique des juridictions monégasques dans sa mise en œuvre ; - les critères utilisés par les juridictions monégasques lorsqu’elles y ont recours.