SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 39374/09 Vitalia DUB împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 iunie 2018 într-o cameră compusă din Robert Spano, președinte, Paul Lémmens, Ledi Bianku, Ișil Karakaș, Nebojša Vučinić, Valeriu Grițco, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 iulie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Vitalie Dub, este un resortisant moldovean născut în 1982 și rezident în Lipnic. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul R. Zadoinov, avocat la Chișinău. Guvernul moldovenesc a fost reprezentat de agentul său, domnul Apostol. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 octombrie 2007, în jurul orei 23:00, fratele reclamantului, Vadim Dub, în vârstă de 22 de ani, a fost îmbarcat la bordul unei mașini a unui polițist, V.L., în urma unei bătături care a izbucnit în apropiere de un bar din Ocni. Peste o jumătate de oră, fratele reclamantului a fost transportat la un spital din 55, medicii au constatat decesul fratelui reclamantului, care a fost consecința unei răni prin împușcare. Procedura penală împotriva V.L. La 28 octombrie 2007, Parchetul districtului d În aceeași zi, autoritățile competente au efectuat primele constatări la fața locului, au luat fotografii și au întocmit procese- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ulterior, au dispus în total opt expertize criminalistice și/sau balistice și au colectat declarații de la V.L., mai mulți martori ai luptei din apropierea barului, precum și doi martori prezenți în mașina V.L. 10. La 10 iulie 2009, V.L. a fost acuzat de crimă (art. 145 alineatul (1) din Codul penal) și abuz de autoritate (art. 328 alineatul (1) din Codul penal). Printr-o ordonanță din 12 octombrie 2009, procurorul însărcinat cu ancheta a clasat fără întârziere procedura penală împotriva V.L. pe motiv că elementele constitutive ale infracțiunilor reprobabile nu erau reunite. După ce a luat cunoștință de această ordonanță, care conținea un rezumat precis al elementelor anchetei, precum și o expunere de motive, reclamantul a contestat-o. La 15 februarie 2010, procurorul districtului d La 27 mai 2010, Parchetul a înaintat cauza instanței competente. La o dată nespecificată, reclamantul s-a constituit parte civilă. Prin hotărârea din 16 iunie 2011, Tribunalul din Briceni a decis să închidă ca viciu procedura penală împotriva V.L. la apelul Parchetului și al reclamantului, Curtea de apel din Bălți a confirmat, la data de 30, La 22 mai 2012, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul la Parchet, a infirmat hotărârea instanței judecătorești și a rejudecat cauza. Prin hotărârea din 15 ianuarie 2014, Curtea Supremă de Justiție a statuat V.L. vinovată de crimă și de a abuza de autoritate. Această hotărâre se citește astfel în pasajele sale relevante în speță. Având în vedere dovezile administrate în cauza, nu există nici o îndoială că, inițial, în apropierea barului, V.L. a intervenit în calitate de polițist pentru a pune capăt unui conflict între Vadim Dub și [o treime]. În timpul acestui conflict, Vadim Dub a lovit V.L. cu pumnul, apoi a încercat să-l lovească cu piciorul. Pentru a pune capăt a ceea ce face Vadim Dub, V.L. a tras de două ori în aer cu arma lui. Aceste fapte au fost confirmate în totalitate de depozițiile martorilor audiți în cauza. Apoi, în timpul transportului său către secția de poliție în vehiculul lui V.L., Vadim Dub a sărit din mașină și a fugit. V.L. la a urmărit. Vadim Dub a lovit apoi V.L. cu o latte de închidere. Aceasta este în acest moment exact că V.L. a lovit capul lui Vadim Dub cu arma lui, scoțându-l astfel din poziția de a rezista (...) A fost deci mai necesar să învingă rezistența sa. Cu toate acestea, abuzând de autoritatea sa, V.L. a tras cu arma lui și a rănit Vadim Dub mortal. Circumstanțele menționate mai sus au fost pe deplin confirmate de rapoartele experților medico-legale și balistice (...). Curtea de apel a considerat că V.L. acționase din răzbunare și în absența unei baze legale și a unei condiții de necesitate. Prin urmare, aceasta l-a condamnat la o pedeapsă cumulată de opt ani și jumătate de închisoare însoțită de o interdicție de a ocupa un loc de muncă în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru o perioadă de trei ani. Ea nu a statuat asupra acțiunii civile a reclamantului, precizând că acesta avea posibilitatea de a sesiza instanțele civile. 18. Printr-o decizie definitivă din 21 mai 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins, ca fiind în mod evident nefondată acțiunea formulată de V.L. și a confirmat hotărârea Curții de Justiție din 15 ianuarie 2014, dreptul intern relevant 19. Dispozițiile relevante în speță ale Codului Penal se citesc după cum urmează art. 145. Crima se pedepsește cu 8-15 ani de închisoare. (...) art. 328. Faptul, pentru o persoană depozitară a autorității publice, de a efectua acte care depășesc în mod flagrant limitele drepturilor și atribuțiilor pe care le acordă legea și care au consecințe dăunătoare importante pentru interesele publice sau pentru drepturile și interesele protejate de legea persoanelor fizice sau juridice este pedepsit de la 150 la 400 de unități convenționale de culpă sau de la o pedeapsă cu închisoarea care poate merge până la trei ani și (...) de o privare de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a desfășura o anumită activitate pe o perioadă de până la cinci ani. Astfel, dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală sunt formulate în art. 387. În conformitate cu hotărârea de condamnare, instanța, după ce a examinat problema dacă existența prejudiciului este stabilită și dacă suma solicitată pentru acest prejudiciu este justificată, primește acțiunea civilă, integral sau parțial, sau o respinge. (...) În cazuri excepționale, în cazul în care, pentru a stabili cuantumul exact al despăgubirilor datorate părții civile, este necesar să se suspende examinarea cauzei, instanța poate accepta, în principiu, acțiunea civilă și poate rezerva problema valorii despăgubirii judecătorului civil. GRIFS 21. Invocând articolele 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de relele tratamente pe care le-ar fi suferit fratele său în timpul arestării sale și al decesului acestuia care ar fi avut loc din cauza forțelor de poliție. Pe teren de la art. 34 din Convenție, el se plânge, de asemenea, că nu a avut acces la dosarul de informare în timpul derulării anchetei penale. ÎN  22. Guvernul ridică o excepție cu privire la o lipsă de calitate a victimei reclamantului. El consideră că, având în vedere decizia finală din 21 iunie Mai 2014 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, reclamantul nu mai poate pretinde că a fost victima unei încălcări a convenției, susținând în special că, prin hotărârea menționată anterior, organismele naționale au recunoscut în esență că a existat în speță o încălcare a articolului 2 din convenție și consideră, de asemenea, că încheierea anchetei penale și condamnarea V.L. indică în cele din urmă că reclamantul are în continuare posibilitatea de a iniția o procedură civilă împotriva V.L. și/sau a Ministerului Afacerilor Interne pentru a solicita despăgubiri. 23. Reclamantul retorcă că nu și-a pierdut calitatea de victimă. În acest sens, acesta susține că nu a primit nicio compensație pecuniară pentru încălcarea constatată și că se află în obligația de a iniția o procedură civilă pentru reînnoirea cererii sale de despăgubire; de asemenea, se plânge de o lipsă de celeritate și de diligență din partea autorităților naționale în desfășurarea procedurii penale împotriva V.L. 24. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei, consideră că obiecțiunile formulate de solicitanți fac apel la o examinare sub aspectul articolului 2 din convenție. 25. Aceasta amintește că este de competența autorităților naționale, în primul rând, de a corecta o presupusă încălcare a convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant poate să se reamintească O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a priva reclamantul de calitatea de victimă a unei persoane în sensul articolului 34 din Convenție, cu excepția cazului în care autoritățile naționale recunosc, în mod explicit sau în esență, și repară încălcarea Convenției ( Kurić și alții [GC], n 26688/06, § 259, CEDO 2012 (extracturi) și Murray c. Țările de Jos [GC], n 10511/10, § 83, CEDO 2016). 26. În ceea ce privește repararea adecvată și suficientă pentru a remedia la nivel intern încălcarea dreptului garantat prin convenție, Curtea consideră în general că aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, în special în ceea ce privește natura încălcării Convenției care se află în joc (Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 116, CEDH 2010).În caz de omucidere ilicită comisă de agenții de stat, Comisia reamintește că două măsuri sunt suficiente pentru ca reparația să fie suficientă: în primul rând, autoritățile de stat trebuie să desfășoare o anchetă aprofundată și efectivă ; în al doilea rând, reclamantul trebuie, după caz, să primească o compensație sau, cel puțin, să aibă posibilitatea de a solicita și de a primi o despăgubire pentru prejudiciul cauzat de deces ( Nikolo va și Velitchkova c. Bulgaria, nr 7888/03, § 56, 20 decembrie 2007; în plus, compară prezenta specie cu Gäfgen, citată anterior, § 116 (privind încălcarea articolului 3 din convenție)). În acest context, Curtea constată că constatarea încălcării articolului 2 din Convenție de către autoritățile naționale nu constituie o controversă între părți. În această privință, Comisia arată că instanțele interne au recunoscut, în esență, că utilizarea forței era contrară articolului 2 din convenție. 28. Pentru a stabili dacă autoritățile naționale au acordat reclamantului o despăgubire adecvată și suficientă pentru încălcarea articolului 2 din Convenție, Curtea trebuie să examineze dacă, în conformitate cu cerințele pe care le menționează în jurisprudența sa, au condus împotriva persoanei responsabile de decesul fratelui reclamantului o anchetă aprofundată și efectivă. Curtea face trimitere în acest sens la principiile generale astfel cum sunt enunțate în Hotărârea Armani Da Silva c. Regatul Unit ([GC], 5878/08, § 229-239, CEDO 2016). De asemenea, Comisia reamintește faptul că respectarea cerinței procedurale prevăzute la art. 2 litera (a) apreciază pe baza mai multor parametri esențiali: caracterul adecvat al măsurilor luate, caracterul prompt al anchetei, participarea rudelor defunctului la aceasta și independența anchetei ; că acești parametri sunt legați între ei și că nu constituie, luate separat, o finalitate în sine; și că sunt atât de multe criterii care, luate în comun, permit să se aprecieze gradul de eficiență al anchetei ( Mustafa Tunç și Fecire Tunç c. Turcia [GC], n 24014/05, § 225, 14 aprilie 2015). 29. În speță, Curtea constată că Parchetul a inițiat o anchetă penală a doua zi după decesul lui Vadim Dub și că, în urma acestui proces, autoritățile au stabilit un număr de procese-d Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că cauza a suferit întârzieri semnificative ca urmare a clasificării fără urmări adoptate de Parchet la 12 octombrie 2009 (punctul 11 de mai sus) și a deciziei primelor două instanțe de a închide procedura (punctul 16 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia consideră că autoritățile au atins, în cazul de față, scopul principal urmărit de către: stabilirea cauzelor morții victimei și identificarea persoanei responsabile de crimă. De asemenea, Comisia constată că, la sfârșitul procedurii, la aproximativ șase ani și șapte luni după faptă, polițistul responsabil de crimă și se consideră condamnat la închisoare fermă este condamnat la închisoare fermă și constată, de asemenea, că nu există nicio disproporție evidentă între gravitatea actului și pedeapsa comisă (a se vedea, contrario Yeter c. Turcia, nr 33750/03, § 68, 13 ianuarie 2009). 31. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate contesta caracterul general al măsurilor adoptate în prezenta cauză și nici nu poate concluziona că durata procedurii a cauzat pierderea sau deteriorarea probelor, în detrimentul calității rezultatelor procedurii penale. În plus, Curtea consideră că, având în vedere jurisprudența sa în materie ( Mustafa Tunç și Fecire Tunç, citată anterior, punctul 212), reclamantul a fost suficient implicat în procedură (punctele 12, 15 și 16 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că întârzierile care au avut loc în cursul procesului de soluționare a cauzei și în cursul fazei judiciare, deși în curs de desfășurare, nu au afectat ancheta atât de mult încât să constituie un obstacol în calea eficacității acesteia. În această privință, Comisia reamintește că a concluzionat deja neîncălcarea componentei procedurale a articolului 2 din convenție, după ce a considerat că ancheta era adecvată și a constatat că responsabilii pentru încălcări ale vieții fuseseră urmăriți și/sau condamnați, chiar dacă au putut fi constatate întârzieri ale procedurii (a se vedea, de exemplu, Bayrak și alte c. Turcia, 42771/98, §§ 54-55, 12 ianuarie 2006, Adiyaman c. Turcia (dec.), n 58933/00, 9 februarie 2010 și Sarbyanova-Pashaliyska și Pashaliyska c. Bulgaria, n 3524/14, § 41-43, 12 ianuarie 2017). În ceea ce privește problema condiției suplimentare a unei despăgubiri pentru ca încălcarea articolului 2 din Convenție să fie repusă la nivel național, Curtea arată că reclamantul și-a constituit partea civilă în cadrul procedurii penale împotriva V.L. Comisia observă, de asemenea, că judecătorul penal este în primul rând evaluat de posibilitatea oferită de dreptul intern potrivit căreia acesta putea să nu se pronunțe asupra cererilor de despăgubire ale reclamantului și să îl invite pe acesta să sesizeze instanțele civile (punctele 17 și 20 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia nu vede niciun motiv pentru a crede că o acțiune în despăgubire în fața instanțelor civile nu era susceptibilă de a oferi reclamantului posibilitatea de a obține o reparație adecvată și suficientă sau că aceasta nu prezenta perspective rezonabile de succes. Prin urmare, Comisia consideră că dreptul intern îi oferea reclamantului posibilitatea de a solicita și de a primi o despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fratelui său. În concluzie, Curtea consideră că măsurile luate de autoritățile moldovenești au îndeplinit pe deplin condiția unei redresări adecvate și suficiente. Prin urmare, reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 2 din convenție în sensul articolului 34 din Convenție. Prin urmare, Curtea salută excepția guvernului. În consecință, cererea trebuie respinsă pentru incompatibilitate rațională personae , în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, pronunță cererea inadmisibilă. În franceză și apoi comunicat în scris la 28 iunie 2018. Stanley Naismith Robert Spano Modululer Președintele
Requête n
o
39374/09
Vitalie DUB
contre la République de Moldova
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 5 juin 2018 en une chambre composée de
:
Robert Spano,
président,
Paul Lemmens,
Ledi Bianku,
Ișıl Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Valeriu Grițco,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juillet 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Vitalie Dub, est un ressortissant moldave né en 1982 et résidant à Lipnic. Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement moldave («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M.
L.
Apostol.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le décès du frère du requérant
4.
Le 27 octobre 2007, vers 23 heures, le frère du requérant, Vadim Dub, alors âgé de 22 ans, fut embarqué à bord de la voiture d’un policier, V.L., à la suite d’une bagarre ayant éclaté à proximité d’un bar à Ocnița.
5.
Plus d’une demi-heure plus tard, le frère du requérant fut transporté à l’hôpital d’Ocnița.
6.
Le 27 octobre 2007, à 23
h
55, les médecins constatèrent le décès du frère du requérant, précisant qu’il était consécutif à une blessure par balle.
2.
La procédure pénale dirigée contre V.L.
7.
Le 28 octobre 2007, le parquet du district d’Ocnița ouvrit d’office une enquête pénale.
8.
Le même jour, les autorités compétentes procédèrent aux premières constatations sur les lieux. Elles prirent des photographies et dressèrent des procès-verbaux d’examen des différents lieux de l’incident.
9.
Par la suite, elles ordonnèrent huit expertises médicolégales et/ou balistiques au total, et elles recueillirent les dépositions de V.L., de plusieurs témoins de la bagarre près du bar ainsi que des deux témoins présents dans la voiture de V.L.
10.
Le 10 juillet 2009, V.L. fut mis en examen pour meurtre (article
145
1.du code pénal) et abus d’autorité (article 328 § 1 du code pénal).
11
.
Par une ordonnance du 12 octobre 2009, le procureur en charge de l’enquête classa sans suite la procédure pénale menée contre V.L. au motif que les éléments constitutifs des infractions reprochées à ce dernier n’étaient pas réunis.
12
.
Après avoir pris connaissance de cette ordonnance, laquelle comportait un résumé précis des éléments de l’enquête ainsi qu’un exposé des motifs, le requérant la contesta.
13
.
Le 15 février 2010, le procureur du district d’Ocnița annula l’ordonnance susmentionnée. Estimant que le classement sans suite de la procédure avait été prématuré et illégal, il ordonna la poursuite de l’enquête pénale.
14
.
Le 27 mai 2010, le parquet déféra l’affaire au tribunal compétent.
15
.
À une date non précisée, le requérant se constitua partie civile.
16
.
Par un jugement du 16 juin 2011, le tribunal de Briceni décida de clore pour vice de forme la procédure pénale menée à l’encontre de V.L. Sur appel du parquet et du requérant, la cour d’appel de Bălți confirma, le 30
novembre 2011, le jugement de l’instance inférieure. Le 22 mai 2012, la Cour suprême de justice accueillit le recours du parquet, infirma la décision de la cour d’appel et renvoya l’affaire.
17
.
Par un arrêt du 15 janvier 2014, la cour d’appel de Bălți jugea V.L. coupable de meurtre et d’abus d’autorité. Cet arrêt se lit ainsi en ses passages pertinents en l’espèce
:
«
Au vu des éléments de preuve administrés dans l’affaire, il n’y a aucun doute que, initialement, près du bar, V.L. est intervenu en sa qualité de policier pour mettre fin à un conflit opposant Vadim Dub et [un tiers]. Lors de ce conflit, Vadim Dub a frappé V.L. avec le poing, puis il a essayé de le frapper avec le pied. Pour mettre fin aux agissements de Vadim Dub, V.L. a tiré deux fois en l’air avec son pistolet. Ces faits ont été entièrement confirmés par les dépositions des témoins auditionnés dans l’affaire.
Ensuite, lors de son transport vers le commissariat dans le véhicule de V.L., Vadim Dub a sauté de la voiture et s’est enfui. V.L. l’a poursuivi. Vadim Dub a alors frappé V.L. avec une latte de clôture. C’est à ce moment précis que V.L. a assené un coup sur la tête de Vadim Dub avec son pistolet, le mettant ainsi hors d’état de résister (...) Il n’était donc plus nécessaire de vaincre sa résistance. Cependant, abusant de son autorité, V.L. a effectué un tir avec son pistolet et a blessé Vadim Dub mortellement.
Les circonstances susmentionnées ont été entièrement confirmées par les rapports des expertises médicolégales et balistiques (...).
»
La cour d’appel estima que V.L. avait agi par vengeance, et en l’absence d’une base légale et d’un état de nécessité. Par conséquent, elle le condamna à une peine cumulée de huit ans et demi d’emprisonnement assortie d’une interdiction d’occuper un poste relevant du ministère des Affaires intérieures pour une durée de trois ans. Elle ne statua pas sur l’action civile du requérant, précisant que celui-ci avait la possibilité d’en saisir les juridictions civiles.
18.
Par une décision définitive du 21 mai 2014, la Cour suprême de justice rejeta comme manifestement mal fondé le recours formé par V.L. et elle confirma l’arrêt de la cour d’appel du 15 janvier 2014.
B.
Le droit interne pertinent
19.
Les dispositions pertinentes en l’espèce du code pénal se lisent comme suit
:
Article 145.
Le meurtre
«
1.
Le meurtre est puni de huit à quinze ans d’emprisonnement.
(...)
»
Article 328.
L’abus d’autorité
«
1.
Le fait, pour une personne dépositaire de l’autorité publique, d’accomplir des actes qui outrepassent de manière flagrante les limites des droits et attributions que lui accorde la loi et qui ont des conséquences dommageables importantes pour les intérêts publics ou pour les droits et intérêts protégés par la loi des personnes physiques ou morales est puni de 150 à 400 unités conventionnelles d’amende ou d’une peine d’emprisonnement pouvant aller jusqu’à trois ans, et (...) d’une privation du droit d’occuper certaines fonctions ou d’exercer une certaine activité pendant une durée pouvant atteindre cinq ans.
(...)
»
20
.
Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale sont ainsi libellées
:
Article 387.
L’examen de l’action civile
«
1.
Concomitamment à la décision de condamnation, le tribunal, après avoir examiné la question de savoir si l’existence du préjudice est établie et si le montant réclamé pour ce préjudice est étayé, accueille l’action civile, intégralement ou partiellement, ou la rejette.
(...)
3.
Dans des cas exceptionnels, lorsque, afin d’établir le montant exact des dédommagements dus à la partie civile, il est nécessaire d’ajourner l’examen de l’affaire, le tribunal peut accueillir en principe l’action civile et réserver la question du montant des dédommagements au juge civil.
»
21.
Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint des mauvais traitements que son frère aurait subis lors de son interpellation et du décès de celui-ci qui serait survenu du fait des forces de police. Il allègue également que l’enquête menée par les autorités n’a pas été conforme aux exigences de ces mêmes articles. Sur le terrain de l’article 34 de la Convention, il se plaint en outre de ne pas avoir pu accéder au dossier d’instruction pendant le déroulement de l’enquête pénale.
22.
Le Gouvernement soulève une exception tirée d’un défaut de qualité de victime du requérant. Il estime que, eu égard à la décision définitive du 21
mai 2014 rendue par la Cour suprême de justice, le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de la Convention. Il soutient notamment que, par la décision susmentionnée, les instances nationales ont reconnu en substance qu’il y avait eu en l’espèce violation de l’article 2 de la Convention. Il considère également que l’issue de l’enquête pénale ainsi que la condamnation de V.L. constituent une réparation adéquate de la violation constatée. Il indique enfin que le requérant a toujours la possibilité d’engager une procédure civile contre V.L. et/ou le ministère des Affaires intérieures pour demander un dédommagement.
23.
Le requérant rétorque qu’il n’a pas perdu sa qualité de victime. Il argue à cet égard qu’il n’a pas reçu de compensation pécuniaire pour la violation constatée et qu’il se trouve dans l’obligation d’engager une procédure civile pour renouveler sa demande de dédommagement. Il se plaint par ailleurs d’un manque de célérité et de diligence des autorités nationales dans la conduite de la procédure pénale dirigée contre V.L.
24.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, estime que les griefs formulés par les requérants appellent un examen sous l’angle du seul article 2 de la Convention.
25.
Elle rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. À cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre «
victime
» du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention. Une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit pas en principe à priver celui-ci de la qualité de «
victime
» aux fins de l’article 34 de la Convention, sauf si les autorités nationales reconnaissent, explicitement ou en substance, puis réparent la violation de la Convention (
Kurić et autres c. Slovénie
[GC], n
o
26828/06, § 259, CEDH 2012 (extraits), et
Murray c. Pays-Bas
[GC], n
o
26.
En ce qui concerne la réparation adéquate et suffisante pour remédier au niveau interne à la violation du droit garanti par la Convention, la Cour considère généralement qu’elle dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
2010). En cas d’homicide illicite commis par des agents de l’État, elle rappelle que deux mesures s’imposent pour que la réparation soit suffisante
: premièrement, les autorités de l’État doivent mener une enquête approfondie et effective
; deuxièmement, le requérant doit le cas échéant percevoir une compensation ou, du moins, avoir la possibilité de demander et d’obtenir une indemnité pour le préjudice que lui a causé le décès (
Nikolo
va et Velitchkova c. Bulgarie
, n
o
7888/03, §
56, 20 décembre 2007
; de plus, comparer la présente espèce avec
Gäfgen
, précité, §
116 (concernant une violation de l’article 3 de la Convention)).
27
.
Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour observe que le constat de violation de l’article 2 de la Convention par les autorités nationales ne prête pas à controverse entre les parties. À ce sujet, elle relève que les juridictions internes – en dernier lieu la Cour suprême de justice – ont conclu que V.L., en sa qualité de policier et pendant l’exercice de ses fonctions, a fait un usage disproportionné de la force meurtrière. Dès lors, il ne fait aucun doute pour la Cour que les tribunaux internes appelés à se prononcer sur la culpabilité de V.L. ont reconnu en substance que le recours à la force était contraire à l’article 2 de la Convention.
28.
Pour déterminer si les autorités nationales ont accordé au requérant une réparation adéquate et suffisante pour la violation de l’article
2 de la Convention, la Cour doit examiner si elles ont, conformément aux exigences qu’elle pose dans sa jurisprudence, mené contre le responsable du décès du frère du requérant une enquête approfondie et effective. Elle renvoie à ce titre aux principes généraux tels qu’ils se trouvent énoncés dans l’arrêt
Armani Da Silva
c. Royaume-Uni
([GC], n
o
5878/08, §§ 229-239, CEDH 2016). Elle rappelle également que le respect de l’exigence procédurale de l’article 2 s’apprécie sur la base de plusieurs paramètres essentiels
: l’adéquation des mesures d’investigation, la promptitude de l’enquête, la participation des proches du défunt à celle-ci et l’indépendance de l’enquête
; que ces paramètres sont liés entre eux et qu’ils ne constituent pas, pris isolément, une finalité en soi
; et qu’ils sont autant de critères qui, pris conjointement, permettent d’apprécier le degré d’effectivité de l’enquête (
Mustafa Tunç et Fecire Tunç
c. Turquie
[GC], n
o
24014/05, §
225, 14 avril 2015).
29.
En l’espèce, la Cour observe que le parquet a ouvert une enquête pénale le lendemain du décès de Vadim Dub et que, dans la foulée, les autorités ont établi un certain nombre de procès-verbaux d’examen des lieux. Le parquet a ensuite rapidement interrogé des témoins et ordonné un nombre important d’expertises.
30.
Cela étant, la Cour note que l’affaire a connu des retards importants en raison du classement sans suite adopté par le parquet le 12
octobre
2009 (paragraphe 11 ci-dessus) et de la décision des deux premières instances de clore la procédure (paragraphe 16 ci-dessus). Elle estime toutefois que les autorités ont atteint dans le cas d’espèce le but principal poursuivi par l’investigation, à savoir l’établissement des causes de la mort de la victime et l’identification de la personne responsable du meurtre. Elle note également que, à l’issue de la procédure, soit environ six ans et sept mois après les faits, le policier responsable du meurtre s’est vu condamner à une peine d’emprisonnement ferme. Elle constate en outre qu’il n’y a pas de disproportion manifeste entre la gravité de l’acte et la peine infligée (voir,
a
contrario
,
Yeter c. Turquie
, n
o
33750/03, § 68, 13
janvier 2009).
31.
À la lumière de ce qui précède, la Cour ne saurait remettre en cause l’adéquation globale des mesures d’investigation adoptées dans la présente affaire. Elle ne saurait non plus conclure que la durée de la procédure a causé la perte ou la détérioration de preuves, au détriment de la qualité des résultats de la procédure pénale. En outre, elle estime que, eu égard à sa jurisprudence en la matière (
Mustafa Tunç et Fecire Tunç
, précité, § 212), le requérant a été suffisamment impliqué dans la procédure (paragraphes
12, 15 et 16 ci-dessus). Elle note enfin qu’aucun élément ne lui permet de conclure à un manque d’indépendance des autorités ayant mené l’enquête.
32.
Dès lors, la Cour estime que les retards intervenus pendant l’instruction de l’affaire et au cours de la phase judiciaire, bien qu’avérés, n’ont pas affecté l’enquête au point de constituer une entrave à son effectivité. À ce sujet, elle rappelle avoir déjà conclu à la non-violation du volet procédural de l’article 2 de la Convention après avoir jugé que l’enquête était adéquate et constaté que les responsables des atteintes à la vie avaient été poursuivis et/ou condamnés, quand bien même des atermoiements de la procédure avaient pu être constatés (voir, par exemple,
Bayrak et autres c. Turquie
, n
o
42771/98, §§ 54-55, 12
janvier 2006,
Adiyaman c. Turquie
(déc.), n
o
58933/00, 9 février 2010, et
Sarbyanova-Pashaliyska et Pashaliyska c. Bulgarie
, n
o
3524/14, §§ 41-43, 12
janvier
2017).
33.
Quant à la question de la condition supplémentaire d’une réparation pour que la violation de l’article 2 de la Convention soit redressée au niveau national, la Cour relève que le requérant s’est constitué partie civile dans le cadre de la procédure pénale engagée à l’encontre de V.L. Elle observe également que le juge pénal s’est prévalu de la possibilité offerte par le droit interne selon laquelle il pouvait ne pas statuer sur les demandes de dédommagement du requérant et inviter celui-ci à en saisir les juridictions civiles (paragraphes 17 et 20 ci-dessus). Or elle ne voit aucune raison de croire qu’une action en dédommagement devant les juridictions civiles n’était pas susceptible d’offrir au requérant l’opportunité d’obtenir une réparation adéquate et suffisante ou qu’elle ne présentait pas de perspectives raisonnables de succès. Partant, elle estime que le droit interne offrait au requérant la possibilité de demander et d’obtenir une indemnité pour le préjudice qu’il a subi du fait du décès de son frère.
34
.
En conclusion, la Cour considère que les mesures prises par les autorités moldaves ont pleinement satisfait à la condition d’un redressement approprié et suffisant. Le requérant ne peut donc plus se prétendre victime d’une violation de l’article 2 de la Convention au sens de l’article
34 de la Convention. La Cour accueille dès lors l’exception du Gouvernement. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour incompatibilité
ratione personae
, en application des articles 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 28 juin 2018.
Stanley Naismith
Robert Spano
Greffier
Président