Secțiunea a treia Cerere nr. 79216/12 Ferik AKIKI împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 iunie 2018 într-un comitet compus din Pere Pastor Vilanova, președinte, Helen Keller, María Elósegui, judecători, și Fatoș Arac Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, având în vedere renunțarea guvernului fostei Republici Iugoslave a Macedoniei la exercitarea dreptului de intervenție [art. 36 alineatul (1) din Convenție și art. 44 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură], după ce a luat act de acest lucru, face următoarea decizie făcând trimitere la CIRCONSTANCE DE LA Reclamantul, resortisant al fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, s-a născut în 1979 și își are reședința în Zurich. Acesta este reprezentat de domnul Tobler, avocat la Zurich. Guvernul elvețian ( La 10 noiembrie 2008, comandantul adjunct al poliției cantonale din Zurich îl desemnează pe M.H., un polițist cantonal, ca agent sub acoperire autorizat să contacteze traficanți de droguri suspectați, să le semnaleze un interes general de cumpărare și să accepte oferte de narcotice atât timp cât nu a fost încă deschisă nicio procedură penală. M.H. a fost, de asemenea, autorizat să acționeze în cadrul procedurilor penale, cu condiția ca un judecător să autorizeze intervenția concretă, astfel cum se prevedea în legislația relevantă la momentul respectiv. Desemnarea era limitată la un an și garantau M.H. în scris și secretul. La 12 noiembrie 2008, președintele camerei de acuzare a Tribunalului Suprem al cantonului Zurich a confirmat desemnarea respectivă. R.Z., în arest provizoriu începând cu 4 februarie 2009, a luat decizia de a coopera cu poliția. La 5 februarie 2009, l-a autorizat pe M.H. să-și folosească telefonul mobil pentru a-l aresta pe reclamant. În acest scop, el i-a învățat codul utilizat cu reclamantul (de exemplu, faptul că mai mult de un lapte și o cafea, adică heroină și cocaină). La 6 februarie 2009, reclamantul a trimis un mesaj către R.Z. al cărui conținut este: pot să trec?și dacă trebuie să aduc două din aceeași cantitate ca ultima dată. M.H. a răspuns la SMS-ul reclamantului, dar a întârziat momentul tranzacției în săptămâna următoare. La 11 februarie 2009, M.H. s-a dus la închisoare pentru a-l găsi pe R.Z. și au început o conversație prin SMS cu reclamantul de la telefonul mobil R.Z. Toate mesajele din acest schimb au fost scrise de R.Z. și apoi trimise de el însuși sau de M.H. Ei au trimis reclamantului următorul mesaj text: După 11 februarie 2009, un anumit A.C. a fost arestat în clădirea R.Z. cu un bloc de heroină de 500 de grame. El a afirmat că, la 10 februarie 2009, reclamantul i-a livrat două blocuri de heroină de aproximativ 500 de grame fiecare, pe care el i-a cerut să le păstreze acasă și să livreze unul dintre cele două blocuri la R.Z. a doua zi la Zurich. La scurt timp după arestarea lui .A.C., reclamantul a fost arestat și pus în detenție preventivă. La 6 iulie 2010, Tribunalul de District din Zurich l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă privativă de libertate de trei ani și jumătate pentru infracțiune agravată de Legea privind stupefiantele și substanțele psihotrope. Spre deosebire de avizul apărării, Tribunalul de District consideră că modul în care acționează M.H. nu constituia o anchetă secretă. El a considerat că, în speță, nu a avut nevoie de o decizie care să permită M.H. să acționeze ca agent sub acoperire și nici nu a avut nevoie de o autorizație judiciară de intervenție concretă pentru ca faptele să poată fi utilizate împotriva reclamantului. În aprilie 2011, la apel, Tribunalul Superior al cantonului Zurich a considerat că toate intervențiile agentului sub acoperire au avut loc înainte de inițierea procedurii penale și nu au necesitat o autorizație concretă. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 39 de luni. 11. La 16 august 2011, reclamantul a formulat o acțiune în materie penală în cadrul Tribunalului Federal în care a invocat o încălcare a dreptului său de a fi ascultat, deoarece actul de autorizare și de desemnare ar fi trebuit să fie obligatoriu disponibile pentru ca apărarea să aibă posibilitatea de a examina respectarea condițiilor și a domeniului de aplicare a mandatului agentului sub acoperire. În plus, Tribunalul a susținut că ar fi fost necesară o autorizație de intervenție concretă constând în vânzarea fictivă din 11 februarie 2009. 12. În anexa la poziția sa din 20 aprilie 2012 în fața Tribunalului Federal, Parchetul general al Ministerului Public al cantonului Zurich (Oberstaatsanwaltschaft) ) furnizează copii ale actului de desemnare prin comanda poliției cantonale și a actului de autorizare de către președintele camerei de judecată a Tribunalului Superior privind calitatea de agent sub acoperire al M.H. 13. La 23 aprilie 2012, Tribunalul Federal a transmis reclamantului această poziție de la Parchetul General, omitând, din greșeală, anexa, și anume actul de desemnare, precum și actul de autorizare. Tribunalul Federal a stabilit părților un termen până la 3 mai 2012 pentru eventuale observații. 14. În duplicula sa din 2 mai 2012, reclamantul a contestat în principal eligibilitatea documentelor furnizate de Parchetul General, argumentând că a fost vorba despre fapte noi inadmisibile în cadrul procedurii pe lângă Tribunalul Federal. 15. Într-o hotărâre din 21 mai 2012, Tribunalul Federal l-a decăzut pe reclamant. S-a considerat că reclamantul a avut deja intenția de a efectua o livrare de droguri înainte de mesajul din 11 februarie 2009. Cu alte cuvinte, reclamantul, care era deja pregătit să efectueze tranzacția înainte ca agentul sub acoperire să intre în scenă, nu a fost influențat de comportamentul M.H. În ceea ce privește autorizarea pentru M.H. în calitate de agent sub acoperire, Tribunalul Federal a considerat că lipsa unei mențiuni explicite a autorizației menționate, precum și a actului de desemnare a domnului H. în hotărârea Tribunalului Superior nu schimbă faptul că această autorizație era valabilă în momentul faptelor. II. Dispozițiile relevante ale Legii din 20 iunie 2003 privind informațiile secrete (LFIS ; Rec., 2004 1409 ; în vigoare până la 31 decembrie 2010) au fost formulate după cum urmează Secțiunea 1 Dispoziții generale art. 8 Decizia privind agentul sub acoperire, motivată corespunzător și însoțită de documentele necesare, se transmite autorităților următoarele: [...] b. pentru autoritățile cantonale: autorității judiciare desemnate de canton. [...] Autoritatea care autorizează desemnarea agentului sub acoperire emite o decizie indicând pe scurt motivele și poate autoriza desemnarea cu titlu provizoriu sau cu condiția ca dosarul să fie completat sau să solicite alte clarificări. Înainte de expirarea autorizației, comanda poliției raportează cu privire la desfășurarea activității secrete și solicită, dacă este necesar, o prelungire a autorizației. Secțiunea 2 Intervenție în cadrul unei proceduri penale Art. 14 Autorități: În cazul în care un agent sub acoperire este implicat într-o procedură penală, acesta poate: [...] b. autoritățile cantonale competente pentru urmărirea penală. art. 17 □ Autorizația unui judecător de a acționa un agent sub acoperire în cadrul unei proceduri penale trebuie să fie autorizată de una dintre autoritățile menționate la art. 8, al. 1. [...] GRIFS 17. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul a invocat o încălcare a dreptului său de a fi ascultat de către: dreptul de a avea acces la actul de desemnare al polițistului care a acționat ca agent sub acoperire, precum și la actele de autorizare ale acestei desemnări. În plus, el susține că intervenția concretă nu era autorizată de un judecător. EN mai puțin 18. Curtea amintește că dreptul la un proces penal echitabil implică faptul că apărarea poate avea acces la toate dovezile în mâinile ui acuzației, indiferent dacă acestea sunt în defavoarea sau în favoarea pârâtului (Rowe și Davis c. Regatul Unit [GC], n 28901/95, § 60-63, CEDH 2000 McKeown c. Regatul Unit, n 6684/05, § 43, 11 ianuarie 2011). Singurele restricții permise pentru dreptul de acces la toate dovezile disponibile sunt cele care sunt strict indispensabile (a se vedea, de exemplu, Van Mechelen și altele c. Țările de Jos, 23 aprilie 1997, § 58, Rec., 1997-III). În ceea ce privește actul de desemnare a agentului sub acoperire, precum și aprobarea sa judiciară, Curtea constată că Tribunalul Federal a acordat accesul la aceste documente, care se aflau în anexa la răspunsul Parchetului General al Ministerului Public al Cantonului din Zurich, reclamantului. Or, din greșeală, anexa respectivă nu i-a fost trimisă. În răspunsul său la Tribunalul Federal din 2 mai 2012, reclamantul, reprezentat de un avocat, nu se plânge de acest lucru și nu a solicitat Tribunalului Federal După cum subliniază guvernul în observațiile sale, Tribunalul Federal poate remedia el însuși o încălcare a dreptului de a fi ascultat dacă dispune de aceeași putere de investigare ca și instanța sa anterioară și dacă reclamantul nu suferă niciun prejudiciu. 21. Întrucât cele două condiții au fost îndeplinite în speță, Tribunalul Federal era liber să examineze dacă agentul sub acoperire fusese desemnat și autorizat în mod corespunzător. Reclamantul a avut posibilitatea de a se pronunța cu privire la legalitatea acestei numiri și autorizații. Întrucât hotărârile în litigiu au fost transmise Tribunalului Federal, reclamantul nu putea să se aștepte ca acesta să se limiteze la trimiterea cauzei la Tribunalul Federal, dacă este cazul, în fața instanței anterioare, în așa fel încât aceasta să se pronunțe din nou. Din momentul în care a aflat că aceste decizii se încadrează în dosarul Tribunalului Federal, reclamantul dispunea astfel de suficiente elemente care îi permiteau să ajungă la concluzia că Curtea Supremă ar putea să se pronunțe ea însăși pe fond. 22. Cu toate acestea, reclamantul și-a exprimat satisfacția cu privire la faptul că documentele furnizate de Parchetul General constituiau dovezi noi și inadmisibile, indiferent de faptul că a criticat el însuși absența acestora pe parcursul procedurii. 23. În ceea ce privește necesitatea de autorizare judiciară pentru intervenția concretă, Curtea constată că toate intervențiile agentului sub acoperire au avut loc înainte de deschiderea anchetei penale împotriva reclamantului. Astfel cum au arătat diferitele instanțe elvețiene, articolele 14 și 17 nu se aplică în speță, întrucât o autorizație concretă nu era necesară din perspectiva dreptului în vigoare. Prin urmare, intervenția agentului sub acoperire era acoperită de actul de desemnare din 10 noiembrie 2008 și de autorizația judiciară din 12 noiembrie 2008. În aceste împrejurări, Curtea nu poate considera că dreptul de a fi ascultat de reclamant a fost încălcat și procedura a fost corect în ansamblul său, dat fiind că instanțele s-au asigurat bine de necesitatea documentelor în cauză. 25. În consecință, este clar că Ö Õ este întemeiat greșit și că Õ trebuie respins, în conformitate cu art. 35 Õ§ 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 5 iulie 2018. Fatoș Arac
Requête n
o
79216/12
Ferik AKIKI
contre la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 12 juin 2018 en un comité composé de
:
Pere Pastor Vilanova,
président,
Helen Keller,
María Elósegui,
juges,
et de Fatoș Aracı,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 décembre 2012,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu la renonciation du gouvernement de l’ex-République yougoslave de Macédoine à exercer son droit d’intervention (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 b) du règlement de la Cour),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
I.
1.
Le requérant, ressortissant de l’ex-République yougoslave de Macédoine, est né en 1979 et réside à Zurich. Il est représenté par M
e
M.
Tobler, avocat à Zurich.
2.
Le gouvernement suisse (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent suppléant, M. A. Scheidegger, de l’Office fédéral de la justice.
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 10 novembre 2008, le commandant adjoint de la police cantonale de Zurich désigna M.H., un policier cantonal, comme agent infiltré l’autorisant à prendre contact avec des trafiquants de drogues présumés, leur signaler un intérêt général à l’achat et accepter des offres de stupéfiants pour autant qu’aucune procédure pénale n’ait encore été ouverte. M.H. était également autorisé à agir dans le cadre de procédures pénales à condition qu’un juge autorise l’intervention concrète, comme le prévoyait la législation pertinente à l’époque. La désignation était limitée à une année et garantissait à M.H. l’anonymat et le secret. Le 12 novembre 2008, la Présidente de la chambre d’accusation du Tribunal supérieur du canton de Zurich confirma ladite désignation.
5.
R.Z., en détention provisoire depuis le 4 février 2009, avait pris la décision de coopérer avec la police. Le 5 février 2009, il autorisa M.H. à utiliser son téléphone portable dans le but de faire arrêter le requérant. Pour ce faire, il lui apprit le code utilisé avec le requérant (par exemple le fait que «
lait et café
» signifiait «
héroïne et cocaïne
»).
6.
Le 6 février 2009, le requérant envoya un SMS à R.Z. dont voici la teneur
: «
est-ce que je peux passer?et si oui dois-je en apporter des deux de la même quantité que la dernière fois
?
». M.H. répondit au SMS du requérant mais retarda le moment de la transaction à la semaine suivante.
7.
Le 11 février 2009, M.H. se rendit à la prison pour retrouver R.Z. et ils débutèrent une conversation par SMS avec le requérant à partir du téléphone portable de R.Z. Tous les SMS de cet échange furent rédigés par R.Z. et ensuite envoyés par lui-même ou par M.H. Ils envoyèrent au requérant le SMS suivant : «
aurais-tu le temps à 14 heures pour du lait et du café
?
». Ils convinrent ensuite d’un rendez-vous afin d’effectuer la transaction.
8.
Plus tard dans la journée du 11 février 2009, un certain A.C. fut arrêté dans l’immeuble de R.Z. avec un bloc d’héroïne de 500 grammes. Celui-ci déclara qu’il effectuait une livraison pour le compte du requérant. Il dit que, le 10 février 2009, le requérant lui avait livré deux blocs d’héroïne d’environ 500 grammes chacun, qu’il lui avait demandé de les garder chez lui et de livrer un des deux blocs à R.Z. le lendemain à Zurich. Peu après l’arrestation d’A.C., le requérant fut arrêté et placé en détention préventive.
9.
Le 6 juillet 2010, le Tribunal de district de Zurich condamna le requérant à une peine privative de liberté de trois ans et demi pour infraction aggravée à la Loi sur les stupéfiants et les substances psychotropes. Contrairement à l’avis de la défense, le Tribunal de district estima que la manière d’agir de M.H. ne constituait pas une investigation secrète. Il jugea qu’il n’y avait en l’espèce ni besoin d’une décision autorisant M.H. à agir en tant qu’agent infiltré ni besoin d’une autorisation judiciaire de l’intervention concrète pour que les faits puissent être utilisés contre le requérant.
10.
Le 4
avril 2011, sur appel, le Tribunal supérieur du canton de Zurich considéra que toutes les interventions de l’agent infiltré étaient intervenues avant l’ouverture de la procédure pénale et ne nécessitaient pas d’autorisation concrète. Le requérant fut condamné à une peine privative de liberté de 39
mois.
11.
Le 16 août 2011, le requérant forma un recours en matière pénale au Tribunal fédéral dans lequel il fit valoir une violation de son droit d’être entendu parce que l’acte d’autorisation et de désignation auraient obligatoirement dû être disponibles pour que la défense ait l’occasion d’examiner le respect des modalités et l’étendue du mandat de l’agent infiltré. De surcroît, il fit valoir qu’il aurait obligatoirement fallu une autorisation de l’intervention concrète consistant en la vente fictive du 11
février 2009.
12.
En annexe de sa prise de position du 20 avril 2012 devant le Tribunal fédéral, le parquet général du Ministère public du canton de Zurich (
Oberstaatsanwaltschaft
) fournit des copies de l’acte de désignation par le commandement de la police cantonale et de l’acte d’autorisation par la Présidente de la chambre d’accusation du Tribunal supérieur concernant la qualité d’agent infiltré de M.H.
13.
Le 23 avril 2012, le Tribunal fédéral transmit ladite prise de position du parquet général au requérant en omettant, par inadvertance, d’y joindre l’annexe, à savoir l’acte de désignation ainsi que l’acte d’autorisation. Le Tribunal fédéral fixait aux parties un délai jusqu’au 3 mai 2012 pour des éventuelles observations.
14.
Dans sa duplique du 2 mai 2012, le requérant contesta principalement l’admissibilité des documents fournis par le parquet général en arguant qu’il s’agissait de faits nouveaux inadmissibles dans la procédure auprès du Tribunal fédéral.
15.
Dans un arrêt du 21 mai 2012, le Tribunal fédéral débouta le requérant. Il estima que le requérant avait déjà l’intention de procéder à une livraison de drogue avant le message du 11 février 2009. En d’autres termes, le requérant, qui était déjà prêt à effectuer la transaction avant que l’agent infiltré n’entra en scène, ne fut pas influencé par le comportement de M.H. Concernant l’autorisation pour M.H. d’agir en tant qu’agent infiltré, le Tribunal fédéral considéra que l’absence de mention explicite de ladite autorisation ainsi que de l’acte de désignation de M.H. dans l’arrêt du Tribunal supérieur ne changeait rien au fait que cette autorisation était valable au moment des faits.
II.
16.
Les dispositions pertinentes de la Loi du 20 juin 2003 sur l’investigation secrète (LFIS
; Recueil officiel du droit fédéral 2004 1409
; en vigueur jusqu’au 31 décembre 2010) étaient libellées comme suit
:
Section 1 Dispositions générales
Article 8 – Procédure d’autorisation
1
La décision désignant l’agent infiltré, dûment motivée et accompagnée des pièces nécessaires, est transmise aux autorités suivantes: [...]
b. pour les autorités cantonales: à l’autorité judiciaire désignée par le canton. [...]
2
L’autorité qui autorise la désignation de l’agent infiltré rend une décision en en indiquant brièvement les motifs. Elle peut autoriser la désignation à titre provisoire ou sous condition, demander que le dossier soit complété ou exiger d’autres éclaircissements.
3
L’autorisation est accordée pour un an au plus. Avant l’échéance de l’autorisation, le commandement de la police fait un rapport sur le déroulement de l’investigation secrète et demande si nécessaire une prolongation de l’autorisation.
Section 2 Intervention dans le cadre d’une procédure pénale
Art. 14 Autorité ordonnant l’intervention
L’intervention d’un agent infiltré dans le cadre d’une procédure pénale peut être ordonnée par: [...] b. les autorités cantonales compétentes de poursuite pénale.
Article 17 – Autorisation d’un juge
1
L’intervention d’un agent infiltré dans le cadre d’une procédure pénale doit être autorisée par l’une des autorités mentionnées à l’art. 8, al. 1. [...]
»
17.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant fait valoir une violation de son droit d’être entendu de par l’impossibilité d’accès à l’acte de désignation du policier ayant agi comme agent infiltré ainsi qu’aux actes d’autorisation de cette désignation. En outre, il fait valoir que l’intervention concrète n’était pas autorisée par un juge.
18.
La Cour rappelle que le droit à un procès pénal équitable implique que la défense puisse avoir accès à l’ensemble des preuves entre les mains de l’accusation, qu’elles soient en défaveur, ou en faveur, de l’accusé (
Rowe
et Davis c. Royaume-Uni
[GC], n
o
28901/95, §
2000
‑
II
;
McKeown c. Royaume-Uni
, n
o
6684/05, § 43, 11
janvier
2011). Les seules restrictions admissibles au droit d’accès à l’ensemble des preuves disponibles sont celles qui s’avèrent strictement indispensables (voir déjà, à titre d’exemple,
Van Mechelen et autres c.
Pays
‑
Bas
, 23 avril 1997, § 58, Recueil 1997-III).
19.
Quant à l’acte de désignation de l’agent infiltré ainsi que son approbation judiciaire, la Cour observe d’emblée que le Tribunal fédéral avait donné accès à ces documents, qui se trouvaient dans l’annexe de la réponse du parquet général du Ministère public du canton de Zurich, au requérant. Or, par mégarde, cette annexe ne lui a pas été envoyée. Dans sa réponse au Tribunal fédéral du 2 mai 2012 le requérant, représenté par un avocat, ne s’est pas plaint de ce fait et n’a pas demandé au Tribunal fédéral – malgré que celui-ci ait manifestement agi par inadvertance – de lui faire parvenir lesdits documents.
20.
Comme le Gouvernement le souligne dans ses observations, le Tribunal fédéral peut réparer lui-même une violation du droit d’être entendu s’il dispose du même pouvoir d’examen que son instance précédente et si le requérant n’en subit pas de préjudice.
21.
Ces deux conditions étant remplies en l’espèce, le Tribunal fédéral était libre d’examiner la question de savoir si l’agent infiltré avait été correctement désigné et autorisé. Le requérant eut la possibilité de s’exprimer sur la licéité de cette désignation et autorisation. Les décisions litigieuses ayant été transmises au Tribunal fédéral, le requérant ne pouvait pas s’attendre à ce que celui-ci se contente de renvoyer, le cas échéant, l’affaire à l’instance précédente afin qu’elle statue à nouveau. À partir du moment où il avait appris que lesdites décisions figuraient au dossier du Tribunal fédéral, le requérant disposait ainsi de suffisamment d’éléments qui lui permettaient de conclure que la cour suprême pourrait statuer elle
‑
même sur le fond.
22.
Malgré cela, le requérant s’est contenté d’alléguer que les pièces fournies par le parquet général constituaient des preuves nouvelles et qu’elles étaient inadmissibles, indépendamment du fait qu’il avait lui-même critiqué leur absence du dossier tout au long de la procédure.
23.
En ce qui concerne la nécessité d’autorisation judiciaire pour l’intervention concrète, la Cour observe que toutes les interventions de l’agent infiltré sont intervenues
avant
l’ouverture de l’enquête pénale contre le requérant. Comme l’ont relevé les différentes juridictions suisses, les articles 14 et 17 LFIS n’étant pas applicables en l’espèce, une autorisation concrète n’était pas nécessaire au regard du droit en vigueur. Partant, l’intervention de l’agent infiltré était couverte par l’acte de désignation du 10 novembre 2008 et par l’autorisation judicaire du 12 novembre 2008.
24.
Dans ces circonstances, la Cour ne saurait considérer que le droit d’être entendu du requérant a été violé et la procédure a bien été équitable dans son ensemble puisque les tribunaux se sont bien assuré de la nécessité des documents en question.
25.
Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 5 juillet 2018.
Fatoș Aracı
Pere Pastor Vilanova
Greffière adjointe
Président