Saritaș și Geyik împotriva Turciei

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SAITAȘ ȘI GEYİK v. TURKY (Depunerea nr. 70107/11) HOTĂRÂREA Strasburg 19 iunie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Sarkataș și Geyik v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, Președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători, și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 29 mai 2018, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 70107/11) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți turci, dl Emrah Sarıtaș și dl Mesut Geyik („reclamanții”), la 10 octombrie 2011. Reclamanții au fost reprezentați de dl B. Yıldırım, avocat care practică în Tunceli.

Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamanții se plângea de o încălcare a drepturilor lor la un proces echitabil și, respectiv, libertatea de exprimare în temeiul articolelor 6 și 10 din Convenție. La 13 noiembrie 2014, cererea a fost comunicată guvernului. La 3 iunie 2015, președintele secțiunii a hotărât, în conformitate cu art. 34 § 3 din Regulamentul Curții, să acorde reclamantului permisiunea de a utiliza limba turcă în procedura scrisă în fața Curții. La 5 decembrie 2017, guvernul a fost informat că Curtea a avut intenția de a atribui cererea unui comitet. Într-o scrisoare din 3 ianuarie 2018, Guvernul a contestat examinarea cererilor de către un comitet. După examinarea obiecției guvernului, Curtea o respinge.

Reclamanții s-au născut în 1987 și, respectiv, 1985, și trăiesc în districtul Hozat Tunceli. La 5 aprilie 2007, reclamanții au participat la un concert realizat de o trupă numită “Grup Yorum” în Hozat. În cadrul concertului ei au cântat anumite sloganuri, cum ar fi „prizonierii revoluționari sunt nemuritori” Devrimci tutsaklar ölümsüzdür”, „prizonierii revoluționari sunt onoarea noastră Devrimci tutsaklar onurumuzdur La 17 octombrie 2007, procurorul public Malatya a depus o acuzație în fața Curții Malatya Assize acuzând reclamanții de difuzare a propagandei în favoarea „DHKP/C” (Partiul Popular Revoluționar/Front), o organizație armată ilegală, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713). Procurorul public a remarcat că primul reclamant a cântat sloganul „Părținii evolutivi sunt onoarea noastră Devrimci tutsaklar onurmuzdur”) în timpul concertului.

În ceea ce privește al doilea reclamant, procurorul public a afirmat că a cântat următoarele sloganuri în același concert: „Mahir, Hüseyin, Ulaș; Luptă până la emancipare” [1] Mahir, Hüseyin, Ulaș; Kurtulușa kadar savaș „Martiri ai revoluției sunt nemuritori” Devrim Șehitleri ölümsüzdür); „prizonierii evolutivi sunt onoarea noastră , „Victoria pe munți, emanciparea în față; victoria lungă viață, rezistența lungă în viață” („Dağlarda zafer, cephede kurtuluș; yașasın zafer, yașasın direniș 10. În timpul procedurii penale împotriva lor, reclamanții au declarat că au participat la concertul din 5 aprilie 2007 și au cântat împreună cu muzicienii, dar nu au cântat sloganele observate în acuzarea. 11. La 6 martie 2008, Tribunalul Malatya Assize a condamnat reclamanții ca fiind acuzați și condamnați la zece luni de închisoare fiecare.

În hotărârea sa, Curtea a considerat că a stabilit, pe baza unei înregistrări video de la poliție a concertului din 5 aprilie 2007, un raport privind înregistrarea video, acuzarea, cererile de apărare ale reclamanților și observațiile procurorului public cu privire la fondul cazului, că reclamanții au cântat sloganele menționate în inculparea. Curtea a considerat că concertul în cauză a devenit o activitate de propagandă în favoarea DHKP/C și că reclamanții au cântat sloganuri utilizate de organizația respectivă. Curtea Malatya Assize a concluzionat că reclamanții au comis infracțiunile de difuzare a propagandei în favoarea unei organizații teroriste. 12. Reclamanții au apelat. 13. La 4 iulie 2011, Curtea de cassare a susținut hotărârea instanței de primă instanță.

14. La 13 și 14 septembrie 2011, reclamanții au fost informați că au trebuit să înceapă să-și îndeplinească condamnarea la închisoare în termen de zece zile. Potrivit argumentelor reclamanților, care nu au fost contestate de Guvern, după primirea convocărilor pentru a îndeplini condamnarea la închisoare, ambele solicitanți au fost în mod corespunzător. II.

HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 15. Legea internă relevantă aplicabilă la momentul material poate fi găsită în Belge c. Turcia (nr. 50171/09, § 19, 6 decembrie 2016). 16. În special, în momentul evenimentelor care dau naștere prezentei cereri, secțiunea 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 a citit după cum urmează: „Cineva care diseminează propagande în favoarea unei organizații teroriste este responsabilă pentru [să servească] o perioadă de închisoare cuprinsă între un și cinci ani ...” DREPTUL OBJECȚIUNII GOVERNULUI 17. Guvernul a susținut că observațiile reclamanților nu au fost prezentate într-una dintre limbile oficiale ale Curții, în conformitate cu dispozițiile articolului 34 § 1 din Regulamentul Curții și că nu exista nimic în dosarul care demonstrează că au fost acordate autorizații de utilizare a limbii turce în acțiunea dinaintea Curții.

Ei au sugerat că Curtea nu ar trebui să ia în considerare observațiile reclamanților și cererile de satisfacție echitabilă. 18. Curtea constată că, deși reclamanții au fost informați într-o scrisoare din 3 iunie 2015 că președintele Secțiunii a decis, în conformitate cu art. 34 § 3 din Regulamentul de procedură, să le acorde permisiunea de a utiliza limba turcă în procedura scrisă dinainte de Curte (a se vedea punctul 3). 4 mai sus), Guvernul nu a fost informat cu privire la această decizie din cauza unei supravegheri în acest moment. Cu toate acestea, Curtea a respins deja obiecții similare de către guvernul contestat (a se vedea Atılgan și alții c. Turcia , nos 14495/11, 14531/11, 26274/11, 78923/11, 8408/12, 11848/12, 12078/12, 12103/12, 14745/12, 21910/12 și 41087/12, § 12, 27 ianuarie 2015, și Șakir Kaçmaz c. Turcia , nr. 8077/08, § 62, 10 noiembrie 2015) și, în acest caz, nu constată niciun motiv să se depărteze de această concluzie.

Prin urmare, argumentul guvernului în acest sens ar trebui respins. II. VIOLAREA ALLEGATĂ A ARTICOLUL 10 AL CONVENȚIEI 19. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 10 din Convenție că procedura penală în cauză împotriva acestora în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, precum și condamnarea lor ulterioară, au constituit o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare. Referind, în special, hotărârile Curții în Gül și alții c. Turcia (nr. 4870/02, 8 iunie 2010) și Faruk Temel c. Turcia (nr. 16853/05, 1 februarie 2011), reclamanții au susținut că condamnarea lor nu era necesară într-o societate democratică. art. 10 din Convenție se citește după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare.

Acest drept include libertatea de a deține avize și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere. Acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică.

Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” 20. Guvernul a susținut că la 5 iulie 2012 a intrat în vigoare o nouă lege (Legea nr. 6352) care modifică diferitele legi în vederea eficacității serviciilor judiciare și a suspendării cazurilor și a condamnărilor furnizate în cazurile privind infracțiunile comise prin presa și media.

Ei au susținut că reclamanții ar fi trebuit să fi solicitat instanței de judecată și au solicitat acesteia să suspende executarea condamnării lor în funcție de dispozițiile Legii nr. 6352. În ceea ce privește meritul plângerii reclamanților în temeiul articolului 10, Guvernul a susținut că ingerința în dreptul reclamantului la libertate de exprimare a avut o bază juridică și a urmărit obiectivele legitime ale protecției securității naționale și integrității teritoriale și a siguranței publice, precum și a prevenirii tulburărilor și a criminalității. Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamanții au cântat sloganele în cauză în Hozat, un district din Tunceli, unde actele teroriste armate au fost îndeaproape comitete de mulți ani.

De asemenea, au susținut că reclamanții au fost condamnați pentru divulgarea propagandei în favoarea DHKP/C, o organizație care a fost considerată o organizație teroristă de către o serie de organizații internaționale și state precum Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și Uniunea Europeană. Potrivit Guvernului, având în vedere situația în care sloganurile neprevăzute au fost cântat și locul în care a avut loc incidentul, condamnările la închisoare impuse reclamanților au fost necesare într-o societate democratică.

22. În ceea ce privește afirmația Guvernului că reclamanții nu au scăpat de căile de recurs interne, Curtea constată că remediul menționat de guvern nu oferă o revizuire substanțială a cauzei (a se vedea Öner și Türk c. Turcia) , nr. 51962/12, § 17, 31 martie 2015). În cazul în care reclamanții au solicitat instanța de judecată, aceasta din urmă ar fi examinat doar problema de a se suspenda executarea condamnărilor reclamanților în urma amendamentelor formulate prin Legea nr. 6352. Condamnarea reclamanților a devenit finală ca urmare a hotărârii Curții de cassare din 4 iulie 2011 și, potrivit argumentelor reclamanților, care nu au fost contestate de Guvern, reclamanții au început să îndeplinească condamnările la închisoare care rezultă din condamnarea respectivă în septembrie 2011. Prin urmare, Curtea constată că reclamanții nu au fost obligați să utilizeze remediul menționat de Guvern.

Prin urmare, această plângere nu poate fi respinsă pentru neepuizarea recoursurilor interne și, prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă. 23. Curtea constată în continuare că această plângere nu este în mod evident bolnavă întemeiat în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție, menționând, de asemenea, că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 24. În ceea ce privește fondurile cauzei, Curtea consideră că condamnarea penală a reclamanților a constituit o „interferencia” cu exercitarea libertății lor de exprimare și că interferența s-a bazat pe art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713. Având în vedere concluziile sale privind necesitatea interferenței (a se vedea punctul 26 de mai jos), Curtea consideră că nu este obligată să efectueze o examinare a „legitimității” acesteia.

Curtea este, de asemenea, dispusă să accepte că, în acest caz, autoritățile naționale pot fi considerate că au urmărit obiectivele legitime de a proteja securitatea națională și de a preveni tulburările și criminalitatea (a se vedea Faruk Temel c. Turcia , citat mai sus § 52). 25. În ceea ce privește necesitatea interferenței într-o societate democratică, Curtea constată că a examinat deja plângeri similare în o serie de cazuri și a constatat încălcări ale articolului 10 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Savgın c. Turcia , nr. 13304/03, §§ 39-48, 2 februarie 2010; Gül și alții, citate mai sus, §§ 32-45; Kılıç și Eren c. Turcia , nr. 43807/07, §§ 20-31, 29 noiembrie 2011; Faruk Temel citat mai sus, §§ 58-64; și Gülcü v. Turcia , nr. 17526/10 , §§ 113 și 117, 19 ianuarie 2016 . Curtea a examinat acest caz și nu găsește niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită . 26. În special, Curtea remarcă că Tribunalul Malatya Assize a constatat că primul reclamant a cântat sloganul „Deținuții revoluționari sunt onoarea noastră.

și al doilea reclamant a cântat următoarele sloganuri în același concert: „Mahir, Hüseyin, Ulaș; Lupta până la emancipare”; „Martirii revoluției sunt nemuritoare”; „prizoniții revoluționari sunt onoarea noastră; „Victoria pe munți, emanciparea în față; victoria lungă viață, rezistența lungă” Curtea asimilată a considerat că, cântând sloganurile menționate mai sus, reclamanții au difuzat propaganda în favoarea DHKP/C fără a furniza nici o explicație despre motivul pentru care a considerat că cântarea sloganelor menționate în inculparea a constituit încurajarea violenței, a rezistenței armate sau a unei revolte, sau a fost capabilă de a incita la violență.

În opinia Curții, având în vedere că sloganurile în cauză sunt sloganuri de stânga cunoscute și stereotipate și că au fost cântate în timpul unui concert – o reuniune publică pașnică – acestea nu pot fi interpretate ca un apel la violență sau o revoltă (a se vedea Gül și alții, citat mai sus, § 41). În plus, nu există nimic în dosarul de caz care să demonstreze că reclamanții au fost implicați în orice act violent sau au avut intenția de a incita violența. Curtea Malatya Assize, totuși, pare să nu fi avut în vedere niciunul dintre factorii de mai sus.

În suma, Curtea consideră că instanța națională nu a furnizat motive „relevante și suficiente” pentru condamnarea penală a reclamanților în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713. 27. În cele din urmă, Curtea remarcă severitatea pedepsei impuse reclamanților, adică 10 luni de închisoare, pe care reclamanții le-au îndeplinit în mod corespunzător (a se vedea Karataș c. Turcia [GC], nr. 23168/94, § 53, CEDO 1999 IV). 28. Curtea concluzionează că interferența în cauză nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 10 din Convenție. III. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 DE CONVENȚIUNE 29. Reclamanții se plângeau, de asemenea, în conformitate cu art. 6 despre presupusul nerespectat.

comunicarea lor a raportului privind înregistrarea video a concertului din 5 aprilie 2007 care a servit ca bază pentru condamnarea lor. 30. Luând în considerare faptele cazului și constatările sale privind o încălcare a articolului 10 din Convenție, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe o hotărâre separată cu privire la admisibilitatea sau meritul plângerii reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție (a se vedea Centrul de Resurse Juridice în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDO 2014, și cazurile menționate în acest articol). IV. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 31. Reclamanții au solicitat 50.000 de lira turcă (TRY) (aproximativ 16.709 euro (EUR) fiecare în ceea ce privește daunele nepecuniare.

De asemenea, au solicitat TRY 15.000 (aproximativ 5.013) fiecare în ceea ce privește daunele pecuniare. În cele din urmă, au solicitat TRY 1.500 (aproximativ 501) pentru taxele avocatului lor. Cu toate acestea, nu au prezentat nici o documentare în sprijinul cererii lor de taxe juridice. 32. Guvernul a contestat aceste afirmații. 33. Având în vedere faptul că reclamanții nu au prezentat Curtea orice document în sprijinul cererilor pentru prejudiciu material și costurile și cheltuielile, Curtea respinge aceste afirmații. Pe de altă parte, hotărârea pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamanților 5.000 EUR fiecare în ceea ce privește daunele nepecuniare. 34. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, CURTE, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul articolului 10 din convenție admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 10 din convenție; că nu este necesar să se examineze admisibilitatea sau fondul plângerii în temeiul articolului 6 din Convenție; deține litera (a) faptul că statul contestat trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, 5.000 EUR (cincă mii de euro) fiecare, plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește daunele nepecuniare, care urmează să fie convertit în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 iunie 2018, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului [1] Mahir Çayan a fost unul dintre fondatorii și Hüseyin Cevahir și Ulaș Bardakçı au fost membri ai THKP/C (Partiul de Eliberare a Poporului-Front din Turcia), o organizație armată ilegală fondată în 1970. Ele au fost ucise de forțele de securitate în 1971 și 1972.

SECOND SECTION

CASE OF SARITAȘ AND GEYİK v. TURKEY (Application no. 70107/11) JUDGMENT STRASBOURG 19 June 2018 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Sarıtaș and Geyik v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Paul Lemmens, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 29 May 2018, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

7. The applicants were born in 1987 and 1985, respectively, and live in the Hozat district of Tunceli.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15. The relevant domestic law applicable at the material time can be found in Belge v. Turkey (no. 50171/09, § 19, 6 December 2016).

THE GOVERNMENT’S OBJECTION

17. The Government argued that the applicants’ observations had not been submitted in one of the official languages of the Court as required by Rule 34 § 1 of the Rules of Court, and that there was nothing in the case file demonstrating that they had been granted leave to use the Turkish language in the proceedings before the Court. They suggested that the Court should not take into account the applicants’ observations and claims for just satisfaction.

II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 10 OF THE CONVENTION

19. The applicants complained under Article 10 of the Convention that the criminal proceedings brought against them under section 7(2) of Law no. 3713, and their subsequent conviction, had constituted a violation of their right to freedom of expression. Referring, in particular, to the Court’s judgments in Gül and Others v. Turkey (no. 4870/02, 8 June 2010) and Faruk Temel v. Turkey (no. 16853/05, 1 February 2011), the applicants claimed that their conviction was not necessary in a democratic society. Article 10 of the Convention reads as follows: “1. Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers.

This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises. 2. The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION

29. The applicants also complained under Article 6 about the alleged non ‑ communication to them of the report on the police video recording of the concert of 5 April 2007 which served as the basis for their conviction.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

31. The applicants claimed 50,000 Turkish liras (TRY) (approximately 16,709 euros (EUR)) each in respect of non-pecuniary damage. They also claimed TRY 15,000 (approximately EUR 5,013) each in respect of pecuniary damage. Lastly, they claimed TRY 1,500 (approximately EUR 501) for their lawyer’s fees. However, they did not submit any documentation in support of their claim for legal fees.