CASE OF POLAT AND TALİ v. TURKEY

CASE OF POLAT AND TALİ v. TURKEY (CtEDO, 2018)

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE POLAT ȘI TALĂ v. TURKEY (Depunerea nr. 5782/10) HOTĂRÂREA Strasburg 25 septembrie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Polat și Tali v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Paul Lemmens, Președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători, și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 4 septembrie 2018, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 5782/10) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți turci, dna Eylem Polat și dl Mehmet Tali („reclamanții”), la 27 ianuarie 2010. Reclamanții au fost reprezentați de dna G. Altay și dl H. Karakuș, avocați care practică la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamanții au susținut că procedurile penale introduse împotriva acestora în secțiunea 7(2) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713) și condamnarea lor ulterioară a constituit o încălcare a dreptului lor la libertate de exprimare. La 26 august 2016, reclamațiile privind presupusa încălcare a dreptului reclamantului la libertate de exprimare au fost comunicate guvernului, iar restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul de procedură. La 20 martie 2018, guvernul a fost informat că Curtea a avut în vedere să atribuie cererea unui comitet. Prin o scrisoare dată 10 Aprilie 2018 Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. Având în vedere obiecția Guvernului, Curtea o respinge. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1973 și respectiv 1976 și trăiesc în Elveția. În momentul respectiv, au fost membri ai unei cooperative de cercetare numită Cooperativă de cercetare științifică de Est ( Doğu Bilimsel Araștırmalar Kooperatifi – „Cooperativa”. Între 30 mai și 1 iunie 2005, Cooperativa a organizat o expoziție la Diyarbakır în cadrul celui de-al cincilea Festival de Cultură și Artă Diyarbakır, intitulat „Conversare cu Martorii Războiului”. În contextul expoziției, au fost expuse publice fotografii ale membrilor decedați ai PKK (o organizație armată ilegală), membrii decedați ai forțelor de securitate care au fost uciși în operațiunile de securitate, persoanele care și-au pierdut viața în închisoare, victimele disparițiilor forțate și victimele asasinaților de către agresori necunoscuti din sud-estul Turciei. Expoziția includea, de asemenea, declarații de la membrii familiei persoanelor decedate și dispărute, prezentarea rudelor lor și conținând opinia lor personală cu privire la tulburările care se petrec în sud-estul Turciei, precum și dorința lor de a avea o pace durabilă. La o dată neespecificată a fost lansată o anchetă penală împotriva reclamanților și a altor cinci persoane în legătură cu o acuzație de difuzare a propagandei în favoarea PKK. La 31 mai 2005, reclamanții au depus o declarație judecătorului de investigare. Ambele solicitanți au susținut că expoziția în cauză a fost organizată din motive puramente sociologice și că au efectuat interviuri cu familiile decedaților care au fost, de asemenea, incluse în expoziție. Ei au afirmat că nu a existat nici o intenție de a disemina propaganda în favoarea PKK. Judecătorul investigator a respins cererea procurorului public de a-i înarmat pe acuzați în custodie. La 6 octombrie 2005, procurorul public a depus un acuzat Curții Diyarbakır Assize, acuzând reclamanții și alți cinci suspecți cu propagande în favoarea PKK în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713. 10. În cadrul procedurii de la Curtea Diyarbakır Assize, reclamanții au repetat declarațiile anterioare și au susținut că fotografiile membrilor decedați ai forțelor de securitate au fost, de asemenea, prezentate în expoziție alături de cele ale membrilor PKK. 11. La 18 mai 2006, Curtea Diyarbakır Assize a condamnat atât reclamanții de difuzare a propagandei în favoarea unei organizații ilegale în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713. Reclamanții au fost condamnați la doi ani și un an și respectiv la opt luni de închisoare. În hotărârea sa, Curtea a observat că invitațiile la expoziție au făcut referire la conflictul armat dintre forțele de securitate și PKK ca fiind o „lută” și membrii PKK ca „guerrille”, glorificand astfel teroriștii decedați și incitand tinerii să devină membri ai PKK. Curtea a remarcat, de asemenea, că un “lucru” a fost un conflict armat între două state și un “guerrilla” a fost o persoană înarmată care a luptat împotriva ocupației nedreptă. Curtea a observat, de asemenea, că câteva fotografii de soldați decedați au fost expuse și pentru a ascunde intenția acuzatului de a incita tinerii să se alăture PKK. 12. La 9 iunie 2009, Curtea de Cassare a anulat hotărârea cu privire la cel de-al doilea reclamant, declarând că cazul ar trebui reexaminat în funcție de art. 231 din Codul de Procedură Penală (Legea nr. 5271), care reglementează suspendarea pronunțarii unei hotărâri. Cu toate acestea, hotărârea instanței de judecată din 18 mai 2006 a devenit finală în ceea ce privește primul reclamant. La 3 august 2009, decizia Curții de cassare a fost depusă în registrul instanței de primă instanță. 13. La 22 octombrie 2009, în conformitate cu art. 231 din Codul de Procedură Penală, Curtea Diyarbakır Assize a hotărât să suspende pronunțarea hotărârii sale în ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, cu condiția ca acesta să nu comite o altă infracțiune intenționată pentru o perioadă de cinci ani. 14. Primul reclamant a îndeplinit sentința care rezultă din hotărârea din 18 mai 2006. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713) 15. La momentul evenimentelor care dau naștere prezentei cereri, art. 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 a citit după cum urmează: „Cineva care asista membrii organizațiilor menționate mai sus [organizări teroriste] sau care diseminează propagande care incită alții la violență sau la alte metode de terorism este responsabil pentru [servie] un termen de închisoare de un la cinci ani și [recepe] o amendă judiciară de cinci milioane de lire la un miliard de lire ...” Codul de procedură penală (Legea nr. 5271) 16. Suspensarea pronunțarii unei hotărâri este reglementată de art. 231 din Codul de Procedură Penală, al căror puncte relevante se citesc după cum urmează la momentul material: „... (5) În cazul în care acuzatul a fost condamnat pentru acuzațiile împotriva lui și a ordonat să plătească o amendă sau să fie condamnat la închisoare pentru o perioadă mai mică de doi ani, instanța poate decide să suspende pronunțarea hotărârii ... Suspenderea pronunțarii hotărârii înseamnă că hotărârea nu poate suporta consecințe juridice pentru infractorul (6). O decizie de suspendare a pronunțarii unei hotărâri poate fi emisă cu condiția ca: (a) infractorul nu a fost considerat vinovat de o infracțiune intenționată; (b) instanța să fie convinsă, ținând cont de caracteristicile personale ale infractorului și de comportamentul său în timpul procedurii, că există puțină risc de a fi comisă o infracțiune suplimentară; [și] (c) daunele cauzate victimei sau societății sunt reparate prin restituire sau compensare. ...(8) În cazul în care pronunțarea hotărârii este suspendată, infractorul va fi ținut sub supraveghere în următorii cinci ani. ... (10) În cazul în care infractorul nu comite o altă infracțiune intenționată și respectă obligațiile ordinului de supraveghere, hotărârea [care a fost suspendată] va fi anulată și cazul va înceta (11) În cazul în care infractorul comite o altă infracțiune intenționată sau acționează în încălcarea obligațiilor ordinului de supraveghere, instanța impune sentința. Cu toate acestea, instanța poate evalua situația infractorului și poate decide că ... până la jumătate din condamnarea totală nu va fi executată. În cazul în care condițiile astfel permit, instanța poate, de asemenea, suspenda executarea [orice] condamnare a încarcerării sau comută-l la alte măsuri opționale. (12) O opoziție la decizia de suspendare a pronunțării hotărârii.” HOTĂRÂREA ARTICOLUL 10 ALLEGAT AL CONVENȚIEI 17. Reclamanții se plângeau că procedurile penale introduse împotriva lor în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713 și condamnarea lor ulterioară constituie o încălcare a dreptului lor la libertate de expresie, care se bazează pe art. 10 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” 18. Guvernul a contestat acest argument. Admisibilitate Al doilea reclamant 19. Guvernul a susținut că al doilea reclamant nu are statutul de victimă în sensul articolului 34 din Convenție, deoarece el nu a fost condamnat la sfârșitul procedurii. De asemenea, au susținut că cel de-al doilea reclamant nu a scăpat de căile de recurs interne, deoarece nu a contestat decizia din 22 octombrie 2009 de suspendare a pronunțarii hotărârii împotriva acestuia și a susținut că cel de-al doilea reclamant ar fi putut să-și ridice plângerea prin utilizarea remediului în cauză. În sprijinul argumentelor lor, Guvernul a furnizat o copie a hotărârii Curții plenare de cassare din 22 ianuarie 2013 (decizie nr. 2013/15). În această hotărâre, Curtea de cassare a declarat că, într-un caz în care acuzatul a fost condamnat pentru consumul de substanțe ilicite și în cazul în care instanța de primă instanță a ordonat tratamentul acuzat și aplicarea măsurilor de control judiciar după tratamentul său, o opoziție a procurorului public cu privire la calificarea actelor acuzate și contestarea ordinilor acuzate anterior au trebuit să fie examinate cu privire la fondul său și la procedurile adversare. 20. Al doilea reclamant nu a răspuns la obiecțiile menționate mai sus. 21. Curtea nu consideră necesară examinarea primei membre ale obiecțiilor guvernamentale, întrucât consideră că cererea depusă de cel de-al doilea reclamant este inadmisibilă din motivele următoare. 22. Curtea reiterează că este obligată guvernului să susțină că nu este epuizat să satisfacă Curtea faptul că remediul în cauză a fost eficient, disponibil în teorie și în practică în momentul respectiv. Odată ce această sarcină a fost satisfăcută, reclamantul trebuie să stabilească că remediul avansat de către Guvern a fost de fapt epuizat, sau că, pentru un motiv, a fost inadecvat și ineficient în circumstanțele specifice ale cazului, sau că există circumstanțe speciale care l-au eliminat din această cerință (a se vedea Mocanu și alții c. România [GC], nr. 10865/09 și altele 2, § 225, CEHR 2014 (extracte) și cauzele citate în acest sens. 23. În acest sens, Curtea observă că guvernul a susținut că al doilea reclamant nu a reușit să utilizeze remediul prevăzut la art. 231 § 12 din Codul de Procedință Penală și a furnizat o copie a deciziei din 22 ianuarie 2013 dictată de Curtea Plenară de Cassare în sprijinul argumentelor lor. Curtea constată că decizia în cauză se referă la considerațiile Curții de casă într-un caz care implică procedura generală de opoziție în temeiul Codului de procedură penală și nu în special la procedura privind obiecțiile la deciziile care suspendă pronunțarea hotărârilor. Cu toate acestea, Curtea observă, de asemenea, că al doilea reclamant nu a prezentat argumente în răspunsul la obiecția Guvernului, nici nu a încercat să argumenteze în fața Curții că a epuizat de fapt căile de recurs interne, nici a afirmat că remediul menționat de guvern a fost inadecvat sau ineficient. În aceste circumstanțe, Curtea a ajuns la concluzia că al doilea reclamant nu a epuizat căile de recurs interne (a se vedea mutatis mutandis Czernuszewicz c. Polonia (dec.) [Comitet], nr. 2891/12, 19 ianuarie 2016). 24. În consecință, cererea în ceea ce privește cel de al doilea reclamant trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepușirea recoursurilor interne. Primul reclamant 25. Curtea constată că cererea în ceea ce privește primul reclamant nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție, și că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Prima solicitantă a susținut că nu a avut nici o intenție de a divulga propagande în favoarea PKK. Expoziția a avut ca scop să descrie suferința cauzată de problema curdă din Turcia și să creeze o platformă pentru a discuta această problemă. Potrivit primului solicitant, conținutul expoziției nu a incitat violența. Nici nu ar fi constituit glorificarea violenței sau un risc pentru ordinea publică. Primul reclamant a considerat că conflictul armat din Turcia ar putea fi descris ca un “război de intensitate scăzută” și că, în orice caz, ea nu a fost obligată de definițiile oficiale ale statului. În plus, libertatea de exprimare i-a permis să folosească limbaj puternic atunci când criticează politicile militare oficiale. 27. Guvernul a susținut că primul reclamant a fost urmărit în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 și, prin urmare, orice interferență a fost prescrisă de lege. În ceea ce privește necesitatea interferenței într-o societate democratică, Guvernul a declarat că, referindu-se la lupta forțelor de securitate împotriva terorismului ca „lută” în titlul expoziției, primul reclamant a difuzat propaganda în favoarea PKK. Guvernul a remarcat, de asemenea, că membrii PKK au fost definiți ca „guerrilii” de persoanele care au avut legături cu PKK sau au sprijinit-o și că, referindu-se la membrii decedați ai PKK ca guerrilieri, primul reclamant le-a considerat eroi. Guvernul a susținut că primul reclamant nu a definit persoanele ale căror fotografii au fost afișate ca membri ai unei organizații teroriste. Guvernul a susținut, de asemenea, că expoziția nu a reflectat nici o lucrări sociologice și că conținutul cărții vizitatorilor a arătat că primul reclamant a încurajat publicul să participe la organizația teroristă. În cele din urmă, Guvernul a remarcat că expoziția s-a desfășurat la Diyarbakır, unde autoritățile trebuiau să fie alerte asupra actelor capabile să alimenteze violența. 28. Curtea consideră că ingerința în dreptul primei reclamante la libertatea de exprimare a fost bazată pe art. 7 alin. (2) din Legea nr. 3713. Având în vedere concluzia sa de mai jos (a se vedea punctul 35), Curtea consideră că nu este necesar să se efectueze o examinare a „legitimității” interferenței. În plus, Curtea este dispusă să accepte că, în acest caz, autoritățile naționale pot fi considerate că au urmărit obiectivele legitime de a proteja securitatea națională și de a preveni tulburările și infracțiunile (a se vedea Faruk Temel v. Turcia , nr. 16853/05, § 52, 1 februarie 2011). 29. În ceea ce privește necesitatea interferenței într-o societate democratică, Curtea constată că a examinat deja plângeri similare în mai multe cazuri și a constatat o încălcare a articolului 10 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Erdoğdu și İnce v. Turcia [GC], nos. 25067/94 și 25068/94, §§ 32-55, CEDH 1999 IV; Gerger v. Turcia [GC], nr. 24919/94, §§ 34-52, 8 iulie 1999; Koç și Tambaș v. Turcia , nr. 50934/99, §§ 25-40, 21 martie 2006; Ulusoy v. Turcia , nr. 52709/99, § 31-49, 31 iulie 2007; Savgın v. Turcia , nr. 13304/03, §§ 39-48, 2 februarie 2010; Gül și alții v. Turcia , nr. 4870/02, § 32-45, 8 iunie 2010; Menteș v. Turcia (n. , nr. 33347/04, §§ 39-54, 25 ianuarie 2011; Kılıç și Eren v. Turcia , nr. 43807/07 §§ 20-31, 29 noiembrie 2011; Faruk Temel citat mai sus, §§ 58-64; Yavuz și Yaylalı v. Turcia , nr. 12606/11 , §§ 42-55, 17 decembrie 2013; Öner și Türk , citat mai sus §§§ 19-27, 31 martie 2015; și Belge v. Turcia , nr. 50171/09, §§§§ 24-38, 6 decembrie 2016). Curtea a examinat cazul în cauză și consideră că guvernul nu a prezentat niciun argument care să o ceară să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. 30. În acest sens, Curtea observă că în contextul expoziției deținute de Cooperativă la 30 mai și 1 iunie 2005, au fost expuse publice fotografii decedate de membrii PKK, membri decedați ai forțelor de securitate care au fost uciși în timpul operațiunilor de securitate, persoanele care și-au pierdut viața în închisoare, victimele disparițiilor forțate și victimele asasinaților de către agresori necunoscuti din sud-estul Turciei. Expoziția a inclus, de asemenea, declarații de la membrii familiei persoanelor decedate și dispărute care își prezentau rudele. Majoritatea acestor familii și-au afirmat dorința de pace în declarațiile lor. Curtea subliniază, de asemenea, că, atunci când a condamnat primul reclamant, Curtea Diyarbakır Assize a remarcat că invitațiile la expoziție au făcut referire la conflictul armat dintre forțele de securitate și PKK ca „lută”, iar membrii PKK ca „guerrille”. În opinia acestei instanțe, primul reclamant a glorificat astfel teroriștii decedați și a incitat tinerii să devină membri ai PKK. Curtea a remarcat, de asemenea, că o „război” a fost un conflict armat între două state și un “guerrilla” a fost o persoană înarmată care a luptat împotriva ocupației nedrepți. Curtea a observat, de asemenea, că câteva fotografii de soldați decedați au fost expuse și pentru a ascunde intenția acuzatului de a incita tinerii să se alăture PKK. 31. Curtea consideră că expresia “lută” și “guerrilla” de către ei nu incită la violență (vezi, în special, Erdoğdu și İnce) , citat mai sus, § 52, în care Curtea a considerat că un interviu publicat într-o reexaminare lunară în care membrii PKK au fost numiti „guerrille” nu a constituit o incitare la violență și nu a putut fi interpretat ca fiind capabil de a incita la violență; Gerger a citat mai sus, § 50 și Belge citat mai sus, § 34, în care Curtea a susținut că discursurile reclamanților, care au menționat membrii PKK ca „guerrillas”, au constituit critici politice față de autoritățile turce și nu o incitare la violență, rezistență armată sau o revoltă; și Koç și Tambaș, citate mai sus, § 38 și Ulusoy , citat mai sus, § 48, în care Curtea a considerat că articolele publicate și scrise de solicitanți, în care autorii au descris acțiunile forțelor de securitate de stat împotriva PKK ca fiind un “război supărat”, au constituit o evaluare critică a politicilor Turciei în ceea ce privește problema curdă și nu au încurajat violența, rezistența armată sau insurrecția, sau echivalent cu discursul de ură). În plus, Curtea Diyarbakır Assize nu a efectuat o evaluare a conținutului expoziției în ansamblul său. S-a concentrat pe utilizarea acestor două expresii și a constatat că utilizarea acestora a constituit difuzarea propagandismului în favoarea unei organizații teroriste. 32. Curtea a examinat integral conținutul expoziției și consideră că, în ansamblu, nu poate fi interpretat ca încurajând violența, rezistența armată sau o revolta (a se vedea Belge) Dimpotrivă, majoritatea rudelor persoanelor decedate și dispărute au făcut declarații care au fost în favoarea păcii în Turcia și au găsit o soluție pașnică la chestiunea curdă. instanța de judecată nu a examinat dacă conținutul expoziției a avut vreun impact negativ asupra ordinului public. În acest sens, Curtea remarcă că nu există nici o indicație în dosarul că persoanele care au vizitat expoziția implicate în acte de violență după vizitarea acestuia (a se vedea Kılıç și Eren v. Turcia , nr. 43807/07, § 27, 29 noiembrie 2011). 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că motivele furnizate de instanțe naționale pentru a justifica condamnarea penală a primului solicitant în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 nu erau „relevante și suficiente” în sensul articolului 10 din Convenție. 34. În sfârșit, Curtea reiterează că natura și severitatea sancțiunii impuse sunt, de asemenea, factori care trebuie luate în considerare în evaluarea proporționalității unei interferențe. În acest sens, Curtea remarcă severitatea sancțiunii impuse primului reclamant, adică doi ani de închisoare pe care a servit-o (a se vedea Karataș c. Turcia [GC], nr. 23168/94, § 53, CEDO 1999 IV). Având în vedere cele de mai sus, și având în vedere interpretarea articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713 de către instanțe naționale, Curtea concluzionează că interferența în cauză nu a fost „necesară într-o societate democratică” (a se vedea § 64, citat anterior) (a se vedea Faruk Temel). Primul reclamant a solicitat 50.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. De asemenea, a solicitat 2,200 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 37. Guvernul a contestat reclamațiile primei reclamante ca fiind excesive și nedocumentate. 38. Hotărârea pe o bază echitabilă, Curtea a atribuit primei solicitante EUR Pe de altă parte, în absența oricărei documente în sprijinul cererii sale pentru costuri și cheltuieli, Curtea respinge cererea în temeiul acestui cap. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea formulată de primul reclamant în temeiul articolului 10 din Convenție admisibilă și restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție în ceea ce privește primul reclamant; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească primul reclamant, în termen de trei luni, 5.000 EUR (cincă mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertit în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de neîndeplinire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii primei solicitanți pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 25 septembrie 2018, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

POLAT AND TALİ v. TURKEY

(Application no. 5782/10)

JUDGMENT

STRASBOURG

25 September 2018

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Polat and Tali v. Turkey,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Paul Lemmens,

President,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 4 September 2018,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 5782/10) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Turkish nationals, Ms Eylem Dilan Polat and Mr

Mehmet Tali (“the applicants”), on 27 January 2010.

2.

The applicants were represented by Mrs G. Altay and Mr H. Karakuș, lawyers practising in Istanbul. The Turkish Government (“the

Government”) were represented by their Agent.

3.

The applicants alleged that the criminal proceedings brought against them under section

7(2) of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713) and their subsequent conviction had constituted a violation of their right to freedom of expression.

4.

On 26 August 2016 the complaints concerning the alleged breach of the applicants’ right to freedom of expression was communicated to the Government, and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court.

5.

On 20 March 2018 the Government were informed that the Court envisaged assigning the application to a Committee. By a letter dated 10

April 2018 the Government objected to the examination of the application by a Committee. Having considered the Government’s objection, the Court rejects it.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

6.

The applicants were born in 1973 and 1976 respectively and live in Switzerland. At the relevant time, they were members of a research cooperative called the East Scientific Research Cooperative (

Doğu Bilimsel Araștırmalar Kooperatifi

– “the Cooperative”).

7.

Between 30 May and 1 June 2005 the Cooperative organised an exhibition in Diyarbakır as part of the fifth Diyarbakır Culture and Art Festival, entitled “Witnesses of War Talk”. Within the context of the exhibition, photographs of deceased members of the PKK (an illegal armed organisation), deceased members of the security forces who had been killed in security operations, persons who had lost their lives in prison, victims of enforced disappearances and victims of assassinations by unknown assailants in south-east Turkey were publicly displayed. The exhibition also included statements from family members of deceased and disappeared individuals, presenting their relatives and containing their personal views on the disturbances going on in south-east Turkey, and their wish for an enduring peace.

8.

On an unspecified date a criminal investigation was launched against the applicants and five other people in relation to a charge of disseminating propaganda in favour of the PKK. On 31 May 2005 the applicants gave a statement to the investigating judge. Both of the applicants maintained that the exhibition in question had been organised for purely sociological reasons, and that they had conducted interviews with the families of the deceased which had also been included in the exhibition. They asserted that there had been no intention to disseminate propaganda in favour of the PKK. The investigating judge dismissed an application by the public prosecutor to remand the accused in custody.

9.

On 6 October 2005 the public prosecutor filed an indictment with the Diyarbakır Assize Court, charging the applicants and five other suspects with disseminating propaganda in favour of the PKK under section 7(2) of Law

no.

3713.

10.

Throughout the proceedings before the Diyarbakır Assize Court the applicants repeated their previous statements and contended that photographs of deceased members of the security forces had also been displayed in the exhibition alongside those of members of the PKK.

11.

On 18 May 2006 the Diyarbakır Assize Court convicted both applicants of disseminating propaganda in favour of an illegal organisation under section

7(2) of Law no. 3713. The applicants were sentenced to two

years and a year and eight months’ imprisonment, respectively. In its judgment, the court observed that the invitations to the exhibition had referred to the armed conflict between the security forces and the PKK as a “war”, and the PKK members as “guerrillas”, thus glorifying the deceased terrorists and inciting young people to become members of the PKK. The court also noted that a “war” was an armed conflict between two States and a “guerrilla” was an armed person who fought against unjust occupation. The court further observed that a couple of photographs of deceased soldiers had also been displayed in order to conceal the accused’s intention to incite young people to join the PKK.

12.

On 9 June 2009 the Court of Cassation quashed the judgment in respect of the second applicant, holding that the case should be reviewed in the light of Article 231 of the Code of Criminal Procedure (Law no.

5271), which regulates the suspension of a judgment’s pronouncement. However, the trial court’s judgment of 18 May 2006 became final in respect of the first applicant. On 3 August 2009 the decision of the Court of Cassation was filed with the registry of the first-instance court.

13.

On 22 October 2009, in accordance with Article 231 of the Code of Criminal Procedure, the Diyarbakır Assize Court decided to suspend the pronouncement of its judgment in respect of the second applicant on the condition that he did not commit another intentional offence for a period of five years.

14.

The first applicant served the sentence arising from the judgment of 18

May 2006.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

A.

The Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713)

15.

At the time of the events giving rise to the present application, section

7(2) of Law no.

3713 read as follows:

“Any person who assists members of the above-mentioned organisations [terrorist organisations] or who disseminates propaganda inciting others to violence or other methods of terrorism shall be liable to [serve] a term of imprisonment of one to five years and [receive] a judicial fine of five million liras to one billion liras ...”

B.

The Code of Criminal Procedure (Law no. 5271)

16.

Suspension of the pronouncement of a judgment is governed by Article

231 of the Code of Criminal Procedure, the relevant paragraphs of which read as follows at the material time:

“...

(5)

If the accused has been convicted of the charges against him and ordered to pay a fine or sentenced to imprisonment for a period of less than two years, the court may decide to suspend the pronouncement of the judgment ... The suspension of the pronouncement of the judgment means that the judgment shall not bear any legal consequences for the offender.

(6)

A decision to suspend the pronouncement of a judgment may be issued provided that:

(a)

the offender has never been found guilty of an intentional offence;

(b)

the court is convinced, taking into account the offender’s personal traits and his behaviour during the proceedings, that there is little risk of any further offence being committed; [and]

(c)

the damage caused to the victim or to society is redressed by way of restitution or compensation.

...

(8)

If the pronouncement of the judgment is suspended, the offender will be kept under supervision for the next five years.

...

(10)

If the offender does not commit another intentional offence and abides by the obligations of the supervision order, the judgment [whose] pronouncement had been suspended will be cancelled and the case discontinued.

(11)

If the offender commits another intentional offence or acts in violation of the obligations of the supervision order, the court shall impose the sentence. Nevertheless, the court may evaluate the offender’s situation and may decide that ... up to half of the total sentence will not be executed. If the conditions so permit, the court may also suspend the execution of [any] sentence of imprisonment or commute it to other optional measures.

(12)

An objection to the decision to suspend the pronouncement of the judgment may be filed.”

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 10 OF THE CONVENTION

17.

The applicants complained that the criminal proceedings brought against them under section

7(2) of Law no. 3713 and their subsequent conviction had constituted a violation of their right to freedom of expression. They relied on Article 10 of the Convention, which reads as follows:

“1.

Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.

2.

The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”

18.

The Government contested that argument.

A.

Admissibility

1.

The second applicant

19.

The Government claimed that the second applicant did not have victim status within the meaning of Article 34 of the Convention, as he had not been convicted at the end of the proceedings. They also claimed that the second applicant had failed to exhaust the domestic remedies, because he had not objected to the decision of 22 October 2009 suspending the pronouncement of the judgment against him. They submitted that the second applicant could have raised his Convention grievances by using the remedy in question. In support of their submissions, the Government provided a copy of the Plenary Court of Cassation’s decision dated 22

January 2013 (decision no. 2013/15). In that decision, the Court of Cassation had held that in a case where the accused had been convicted of illicit substance use and where the first-instance court had ordered the accused’s treatment and the application of judicial control measures after his treatment, an objection by the public prosecutor regarding the qualification of the accused’s acts and challenging the court’s above-mentioned orders had to be examined on its merits and in adversarial proceedings.

20.

The second applicant did not respond to the Government’s above

‑

mentioned objections.

21.

The Court does not find it necessary to examine the first limb of the Government’s objections, as it considers that the application lodged by the second applicant is inadmissible on the following grounds.

22.

The Court reiterates that it is incumbent on the Government claiming non-exhaustion to satisfy the Court that the remedy in question was an effective one, available in theory and in practice at the relevant time. Once this burden has been satisfied, it falls to the applicant to establish that the remedy advanced by the Government was in fact exhausted, or was for some reason inadequate and ineffective in the particular circumstances of the case, or that there existed special circumstances absolving him or her from this requirement (see

Mocanu and Others v. Romania

[GC], nos.

10865/09 and 2 others, § 225, ECHR 2014 (extracts) and the cases cited therein).

23.

In this connection, the Court observes that the Government submitted that the second applicant had failed to use the remedy provided for in Article

231 § 12 of the Code of Criminal Procedure, and provided a copy of the decision dated 22 January 2013 rendered by the Plenary Court of Cassation in support of their submissions. The Court notes that the decision in question concerns the Court of Cassation’s considerations in a case involving the general objection procedure under the Code of Criminal Procedure, and not specifically the procedure concerning objections to decisions suspending the pronouncement of judgments. However, the Court also observes that the second applicant did not submit any arguments in response to the Government’s objection. He neither attempted to argue before the Court that he had actually exhausted the domestic remedies, nor claimed that the remedy referred to by the Government had been inadequate or ineffective. In these circumstances, the Court is led to conclude that the second applicant failed to exhaust the domestic remedies (see,

mutatis mutandis

,

Czernuszewicz v. Poland

(dec.) [Committee], no.

2891/12, 19

January 2016).

24.

Accordingly, the application as regards the second applicant must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

2.

The first applicant

25.

The Court notes that the application as regards the first applicant is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

26.

The first applicant submitted that she had not had any intention to disseminate propaganda in favour of the PKK. The exhibition had aimed to portray the suffering caused by the Kurdish problem in Turkey and create a platform to discuss that problem. According to the first applicant, the content of the exhibition had not incited violence. Nor had it constituted glorification of violence or a risk to public order. The first applicant considered that the armed conflict in Turkey could be described as a “low-intensity war”, and that in any event she was not bound by the official definitions of the State. Besides, freedom of expression allowed her to use strong language when criticising official military policies.

27.

The Government submitted that the first applicant had been prosecuted under section 7(2) of Law no. 3713 and thus any interference had been prescribed by law. They further submitted that the domestic authorities had pursued the legitimate aims of protecting national security and public order as well as preventing crime. As to the necessity of the interference in a democratic society, the Government stated that by referring to the security forces’ struggle against terrorism as a “war” in the title of the exhibition, the first applicant had disseminated propaganda in favour of the PKK. The Government further noted that members of the PKK were defined as “guerrillas” by persons who had connections with or supported the PKK, and that by referring to the deceased members of the PKK as guerrillas the first applicant had considered them heroes. The Government submitted that the first applicant had not defined the persons whose photographs had been displayed as members of a terrorist organisation. The Government also argued that the exhibition had not reflected any sociological work, and that the content of the visitors’ book showed that the first applicant had encouraged the public to participate in the terrorist organisation. The Government lastly noted that the exhibition had been held in Diyarbakır, where the authorities had to be alert to acts capable of fuelling violence.

28.

The Court considers that the interference with the first applicant’s right to freedom of expression was based on section 7(2) of Law

no.

Faruk Temel v. Turkey

, no. 16853/05, § 52, 1

February 2011).

29.

As regards the necessity of the interference in a democratic society, the Court notes that it has already examined similar grievances in a number of cases and found a violation of Article 10 of the Convention (see, for example,

Erdoğdu and İnce v. Turkey

[GC], nos. 25067/94 and

25068/94, §§

32-55, ECHR 1999

‑

IV;

Gerger v. Turkey

[GC], no.

24919/94, §§

34-52, 8

July 1999;

Koç and Tambaș v. Turkey

, no. 50934/99, §§ 25-40, 21

March 2006;

Ulusoy v. Turkey

, no. 52709/99, §§ 31-49, 31 July 2007;

Savgın v.

Turkey

, no. 13304/03, §§ 39-48, 2 February 2010;

Gül and Others v.

Turkey

, no. 4870/02, §§ 32-45, 8 June 2010;

Menteș v.

Turkey (no.

2)

, no.

33347/04, §§ 39-54, 25 January 2011;

Kılıç and Eren v.

Turkey

, no.

43807/07, §§ 20-31, 29 November 2011;

Faruk Temel

,

cited above, §§

58-64;

Yavuz and Yaylalı

v. Turkey

, no. 12606/11, §§

42-55, 17

December 2013;

Öner and Türk,

cited above, §§ 19-27, 31

March 2015; and

Belge v. Turkey

, no. 50171/09, §§

24-38, 6 December 2016). The Court has examined the present case and considers that the Government have not put forward any argument which would require it to reach a different conclusion in this case.

30.

In this connection, the Court observes that within the context of the exhibition held by the Cooperative on 30 May and 1 June 2005, photographs of deceased members of the PKK, deceased members of the security forces who had been killed during security operations, persons who had lost their lives in prison, victims of enforced disappearances and victims of assassinations by unknown assailants in south-east Turkey were publicly displayed. The exhibition also included statements from family members of deceased and disappeared individuals presenting their relatives. Most of those family members also affirmed their wish for peace in their statements. The Court further observes that, when convicting the first applicant, the Diyarbakır Assize Court noted that the invitations to the exhibition had referred to the armed conflict between the security forces and the PKK as a “war”, and the PKK members as “guerrillas”. In that court’s view, the first applicant had thus glorified the deceased terrorists and incited young people to become members of the PKK. The court further noted that a “war” was an armed conflict between two states and a “guerrilla” was an armed person who fought against unjust occupation. The court also observed that a couple of photographs of deceased soldiers had also been displayed in order to conceal the accused’s intention to incite young people to join the PKK.

31.

The Court considers that the expressions “war” and “guerrilla” by themselves do not incite to violence (see, in particular,

Erdoğdu and İnce

, cited above, § 52, in which the Court considered that an interview published in a monthly review in which members of the PKK had been referred to as “guerrillas” had not constituted an incitement to violence and could not be construed as liable to incite to violence;

Gerger

,

cited above, § 50, and

Belge

cited above, § 34, in which the Court held that the applicants’ speeches, which had referred to members of the PKK as “guerrillas”, had constituted political criticism of the Turkish authorities and not an incitement to violence, armed resistance or an uprising; and

Koç and Tambaș

, cited above, § 38, and

Ulusoy

, cited above, § 48, in which the Court considered that articles published and written by the applicants, in which the authors had described the State security forces’ actions against the PKK as a “dirty war”, had constituted a critical assessment of Turkey’s policies concerning the Kurdish problem, and had not encouraged violence, armed resistance or insurrection, or amounted to hate speech). Besides, the Diyarbakır Assize Court did not conduct an assessment of the content of the exhibition as a whole. It focused on the use of those two expressions and found that their use had constituted the dissemination of propaganda in favour of a terrorist organisation.

32.

The Court has examined the content of the exhibition in its entirety and considers that, as a whole, it cannot be construed as encouraging violence, armed resistance or an uprising (see

Belge

, cited above, § 34). On the contrary, most of the relatives of the deceased and disappeared persons made statements which were in favour of peace in Turkey and finding a peaceful solution to the Kurdish issue. The Court further observes that the first

‑

instance court failed to examine whether the content of the exhibition had had any adverse impact on public order. In this connection, the Court notes that there is no indication in the case file that the people who had visited the exhibition engaged in acts of violence after visiting it (see

Kılıç and Eren v. Turkey

, no.

43807/07, § 27, 29 November 2011).

33.

Having regard to the above, the Court considers that the reasons given by the national courts to justify the first applicant’s criminal conviction pursuant to section 7(2) of Law no. 3713 were not “relevant and sufficient” for the purposes of Article 10 of the Convention.

34.

Lastly, the Court reiterates that the nature and severity of the penalty imposed are also factors to be taken into account when assessing the proportionality of an interference. In that regard, the Court notes the severity of the penalty imposed on the first applicant, that is to say two

years’ imprisonment which she served (see

Karataș v. Turkey

[GC], no.

23168/94, § 53, ECHR 1999

‑

IV).

35

.

In the light of the foregoing, and having regard to the interpretation of section 7(2) of Law no. 3713 by the national courts, the Court concludes that the interference in question was not “necessary in a democratic society” (see

Faruk Temel

,

cited above, § 64).

There has accordingly been a violation of Article 10 of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

36.

The first applicant claimed 50,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage. She also claimed EUR 2,200 for costs and expenses incurred before the Court.

37.

The Government contested the first applicant’s claims as excessive and undocumented.

38.

Ruling on an equitable basis, the Court awards the first applicant EUR

5,000 in respect of non-pecuniary damage. On the other hand, in the absence of any document in support of her claim for costs and expenses, the Court rejects the claim under this head.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the complaint brought by the first applicant under Article 10 of the Convention admissible, and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 10 of the Convention in respect of the first applicant;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the first applicant, within three months, EUR

5,000 (five thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the first applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 25 September 2018, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Hasan Bakırcı

Paul Lemmens

Deputy Registrar

President