- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 2 aprilie 2019
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Eroğlu și Akdemir împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 6337/10 Gamze EROδLU și Mehmet AKDEMİR împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 2 aprilie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 22 ianuarie 2009, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 6 septembrie 2018, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamanții, dna Gamze Eroğlu și dl Mehmet Akdemir, sunt cetățeni turci, care s-au născut în 1967 și, respectiv, în 1962 și sunt reținuți la Istanbul și Tekirdağ.
Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dna O. Aslan și dna E. Timtik, avocați care practică la Istanbul. Guvernul turc (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la absența unui avocat în majoritatea, dacă nu toate, măsuri de investigare luate în cursul anchetei penale preliminare, precum și presupusul nerespectării drepturilor lor de bază înainte de aceste măsuri de investigare. De asemenea, în conformitate cu art. 6 § 3 din Convenție, ei au fost negați dreptul la un avocat în cursul fazei de anchetă preliminară. În același sens, au susținut că nu au putut examina martorii împotriva lor. Cererea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 6 septembrie 2018, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere.
Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a încălcat drepturile reclamanților în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale.
Guvernul consideră că remediul menționat anterior este capabil să ofere reparații în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul art. 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească fiecăruia dintre reclamanți, Gamze Eroğlu și Mehmet Akdemir, 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice pecuniar și neîntregulă leziunile pecuniare, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi imputabil aplicatorului, în vederea soluționării cazului menționat anterior, pe care îl așteaptă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamanții au fost trimise termenii declarațiilor unilaterale ale Guvernului cu câteva săptămâni înainte de data prezentei decizii. Curtea nu a primit niciun răspuns nici din partea reclamanților, nici din partea reprezentanților acestora care acceptă termenii declarațiilor. Întrucât subiectul prezentei cereri se referă la procedurile penale în temeiul cărora au fost condamnate reclamanții, Curtea nu poate considera tăcerea reclamanților în această privință ca fiind o aprobare tacită a termenilor declarației.
(Comparați, în ceea ce privește procedurile civile, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele 8 § 23, 20 martie 2018). Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului.
În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 10. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile care au fost comunicate guvernului în acest caz (a se vedea, în ceea ce privește negarea sistemică a accesului la un avocat și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru a condamna un solicitant, Beuze c. Belgia [GC], nr. 71409/10, 9 noiembrie 2018; Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09 , 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07 , 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07 , 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05 , 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 Septembrie 2017; a se vedea, în ceea ce privește neinformarea unui individ cu privire la drepturile sale înainte de acțiunile de investigare și utilizarea de către instanța de judecată a probelor obținute de acolo, Ibrahim și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 50541/08 și altele 3 altele, 13 septembrie 2016; și Hakan Duman c. Turcia , nr. 28439/03, 23 martie 2010; a se vedea, în ceea ce privește incapacitatea de a examina martorii absenți; Schatschaschwili v. Germania [GC], nr. 9154/10, ECHR 2015; Al-Khawaja și Tahery v. Regatul Unit [GC], nos.
26766/05 și 22228/06, ECHR 2011; și Dastan v. Turcia , nr. 37272/08, 10 octombrie 2017). 11. Curtea observă, de asemenea, că guvernul a recunoscut în declarație lor unilaterală o încălcare a articolelor 6 1 și 3 din convenție. 12. În acest moment, este de asemenea important să se remarcă că dispozițiile juridice din care se menționează problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat au fost abrogate prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe, Salduz, citată mai sus, §§ 27-31) și că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există restricții sistemice privind dreptul de acces la un avocat.
13. Curtea constată, de asemenea, că, până la 31 iulie 2018, art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de Procedură Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderei procedurii penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată încălcarea convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr.7145 la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul de a depune acum o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală ca motiv pentru redeschiderea procedurii penale.
Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (a se vedea, prin contrast, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 14. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, deschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită.
Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, Curtea constată că aceasta intră în primul rând în favoarea autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
15. Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propus – care este corespunzător cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (articolul (c) ) Această decizie nu aduce atingere posibilității pentru reclamanții de a exercita orice alte căi de recurs disponibile pentru a obține o compensație (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 17. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 18. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 6 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 6337/10 Gamze EROĞLU and Mehmet AKDEMİR against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 2 April 2019 as a Committee composed of: Julia Laffranque, President, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 22 January 2009, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 6 September 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicants, Ms Gamze Eroğlu and Mr Mehmet Akdemir, are Turkish nationals, who were born in 1967 and 1962 respectively and are detained in Istanbul and Tekirdağ. They were represented before the Court by Ms O. Aslan and Ms E. Timtik, lawyers practising in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention about the absence of a lawyer during most, if not all, investigative measures taken in the course of the preliminary criminal investigation, and the alleged failure to inform them of their basic rights prior to those investigative measures. They also complained under Article 6 § 3 of the Convention that they had been denied the right to a lawyer during the preliminary investigation stage. In the same vein, they further alleged that they were unable to examine the witnesses against them.
The application had been communicated to the Government . THE LAW
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 6 September 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention. The declaration provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicants’ rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay each of the applicants, Gamze Eroğlu and Mehmet Akdemir, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non ‑ pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicanst with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
The applicants were sent the terms of the Government’s unilateral declarations several weeks before the date of this decision. The Court has not received a response either from the applicants or their representatives accepting the terms of the declarations. As the subject matter of the present application concerns criminal proceedings under which the applicants were convicted, the Court cannot treat the applicants’ silence on this matter as a tacit approval of the terms of the declaration. (compare, in respect of civil proceedings, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 23, 20 March 2018).
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicants wish the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning the complaints that had been communicated to the Government in the present case (see, in respect of the systemic denial of access to a lawyer and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict an applicant, Beuze v. Belgium [GC], no. 71409/10, 9 November 2018; Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; Girișen v. Turkey , no. 53567/07, 13 March 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05, 13 March 2018; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; and Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017; see, in respect of failure to inform an individual of his rights prior to investigative actions and the use by the trial court of evidence obtained therefrom, Ibrahim and Others v. the United Kingdom [GC], nos. 50541/08 and 3 others, 13 September 2016; and Hakan Duman v. Turkey , no. 28439/03, 23 March 2010; see, in respect of inability to examine absent witnesses, Schatschaschwili v. Germany [GC], no. 9154/10, ECHR 2015; Al-Khawaja and Tahery v. the United Kingdom [GC], nos. 26766/05 and 22228/06, ECHR 2011; and Daștan v. Turkey , no. 37272/08, 10 October 2017).
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention.
At this juncture, it is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz , cited above, §§ 27-31) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005 in which there is no systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of Code of Criminal Procedure provided the applicants with a remedy entailing the possibility of the reopening of the criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no.7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (see, by contrast, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, re-opening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, the Court notes that it falls in the first place to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is commensurate with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicants to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Done in English and notified in writing on 9 May 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Deputy Registrar President