- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 30 aprilie 2019
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Partly struck out of the list
- Partly inadmissible
Bayir împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 18679/10 Cevdet BAYIR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 30 aprilie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 8 martie 2010, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 29 noiembrie 2018 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIU Reclamantul, dl Cevdet Bayır, este un cetățean turc, care s-a născut în 1970 și este reținut în İzmit. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl. Filorinalı și dna Y. Filorinalı, avocați care practică la Istanbul.
Guvernul turc (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că a fost refuzat asistența unui avocat în cursul etapelor inițiale ale procedurii penale și că condamnarea sa se bazează pe declarațiile făcute poliției în absența unui avocat. În baza aceleiași dispoziții, reclamantul susține în continuare că nu a fost judecat de un proces independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar în componența Curții de Securitate de Stat în etapa inițială a procesului. Cererea a fost comunicată guvernului. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 29 noiembrie 2018, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei ridicate de această parte a cererii.
Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază în continuare că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, solicită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să pună în aplicare o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale.
Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamantului Cevdet Bayır, 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi impun reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.
În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamantul a fost trimis termenii declarațiilor unilaterale ale Guvernului cu câteva săptămâni înainte de data prezentei decizii. Curtea nu a primit nici un răspuns din partea reclamantului, nici din partea reprezentantului său care acceptă termenii declarației. Întrucât subiectul prezentei cereri se referă la proceduri penale în temeiul cărora a fost condamnat reclamantul, Curtea nu poate considera tăcerea reclamantului în această privință ca fiind o aprobare tacită a termenilor declarației.
(Comparați, în ceea ce privește procedurile civile, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele 8 § 23, 20 martie 2018). Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului.
10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cazurile aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat la reclamanții condamnați (a se vedea, printre altele, Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07 , 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05 , 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09 , 5 septembrie 2017 . 12. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ § 1 și 3 litera (c) din convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și faptul că Curții de Casație nu au reușit ulterior să remedieze această deficiență, ar fi constituit o încălcare a acestui articol.
În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ § 1 și a articolului 3 litera (c) din Convenție a constituit o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de reclamanții. 13. Curtea observă, de asemenea, că guvernul a recunoscut explicit în declarația lor unilaterală o încălcare a articolului 6 §§ 1 și De asemenea, este important să se noteze că dispozițiile juridice de la care se impune problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat au fost abrogate prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe Salduz v. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§§ 27 31, CEDO 2008) și faptul că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există restricții sistemice privind dreptul de acces la un avocat.
15. Curtea observă în continuare că, până la 31 iulie 2018, art. 311 § (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145, la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul acum să depună o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri a Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale.
Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contrast, Igranov și alții c. Rusia , citate mai sus § 26 , cu alte referințe în acest sens și compară Sroka c. Polonia . (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 16. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, deschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, în cazul în care reclamantul o solicită.
Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
17. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 18. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 din amenda 19. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 20. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată din listă cazurile în ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 6 §§ 1 și al articolului 3 litera (c) din Convenție.
Independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Istanbul 21. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, partea reclamantă se plângea de asemenea că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar în componența Curții de Securitate de Stat din Istanbul în etapa inițială a procesului. 22. Având în vedere toate dovezile în posesia sa și în măsura în care este competentă să examineze acuzațiile, Curtea nu a constatat nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenția sau de Protocolele sale (a se vedea İzzet Çelik, citat mai sus § 33, și Kabaskal și Atar c. Turcia , nr. 70084/01 și 70085/01, § 34, 19 septembrie 2006). 23. În consecință, această parte a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ §§ și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; Decide să facă parte din aplicarea acestei cereri din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Declarați restul cererii inadmisibil. Realizat în limba engleză și notificat în scris la 23 mai 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele Adjunct Registrului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 18679/10 Cevdet BAYIR against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 April 2019 as a Committee composed of: Julia Laffranque, President, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 8 March 2010, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 29 November 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicant, Mr Cevdet Bayır, is a Turkish national, who was born in 1970 and is detained in İzmit. He was represented before the Court by Mr M. Filorinalı and Ms Y. Filorinalı, lawyers practising in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that he had been denied the assistance of a lawyer during the initial stages of the criminal proceedings, and that his conviction was based on the statements he had made to the police in the absence of a lawyer. Relying on the same provision, the applicant further maintained that he had not been tried by an independent and impartial trial due to the presence of a military judge in the composition of the State Security Court at the initial stage of the trial.
The application had been communicated to the Government. THE LAW
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 29 November 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no. 7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay the applicant Cevdet Bayır, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
The applicant was sent the terms of the Government’s unilateral declarations several weeks before the date of this decision. The Court has not received a response either from the applicant or his representative accepting the terms of the declaration. As the subject matter of the present application concerns criminal proceedings under which the applicant was convicted, the Court cannot treat the applicant’s silence on this matter as a tacit approval of the terms of the declaration. (compare, in respect of civil proceedings, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 23, 20 March 2018).
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court has established in a number of cases, including cases brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, among other authorities, Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; Girișen v. Turkey , no. 53567/07, 13 March 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05, 13 March 2018; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; and Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017).
In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention.
It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 27 ‑ 31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005 in which there is no systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or the Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast, Igranov and Others v. Russia , cited above, § 26, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the cases out of the list as regards the complaints under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention. B. Independence and impartiality of the Istanbul State Security Court
Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant party also complained that he had not been tried by an independent and impartial tribunal due to the presence of a military judge in the composition of the Istanbul State Security Court at the initial stage of the trial.
Having regard to all the evidence in its possession, and in so far as it has jurisdiction to examine the allegations, the Court has not found any appearance of a breach of the rights and freedoms guaranteed by the Convention or its Protocols (see İzzet Çelik, cited above , § 33, and Kabasakal and Atar v. Turkey , nos. 70084/01 and 70085/01, § 34, 19 September 2006).
It follows that this part of the application is manifestly ill ‑ founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike that part of the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Declares the remainder of the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 23 May 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Deputy Registrar President