CASE OF TELBIS AND VIZITEU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF TELBIS AND VIZITEU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2018)

Tradus și revizuit de IER (www.i

er.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA TELBIȘ ȘI VIZITEU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(cererea nr. 47911/15)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

26 iunie 2018

DEFINIT

IVĂ

26/09/

2018

Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție.

Poate suferi modificări de formă.

În cauza Telbiș și Viziteu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într

-

o cameră compusă di

n:

Ganna Yudkivska,

președinte

,

Vincent A. De Gaetano,

Faris Vehabović

,

Egidijus Kūris,

Iulia Motoc,

Georges Ravarani

,

Péter Paczolay,

judecători

,

ș

i Marialena Tsirli,

grefier de secție,

după ce a de

liberat în camera de consiliu la 29 mai 2018,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDUR

A

1

. La originea cauzei se află o cerere (nr. 47911/15) îndreptată împotriva României, prin care

trei resortisante ale acest

ui stat, doamna Luminița Telbiș („prima reclamantă”), doamna Laura

Andreea Telbiș („a doua reclamantă”) și doamna Maria Agata Viziteu („a treia reclamantă”) au

sesizat Curtea la 2 noiembrie 2015, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Moca, avocat în Timișoara.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar,

din cadrul Ministerului Afacerilor Externe

.

tins, în special, că procedura în instanță care a dus la confiscarea

bunurilor acestora nu a fost corect

ă și că au fost private în mod ilegal de bunurile lor, cu

încălcare

a art. 6 §

1 din Convenție și art.

1 din Protocolul nr. 1.

menționate au fost comunicate Guvernului,

iar restul capetelor de cerere au fost declarate inadmisibile în temeiul art. 54 § 3 din

Regulamentul Curți

.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZE

I

au născut în 1964, 1991 și, respectiv, în 1982. Prima și a doua reclamantă

locuiesc în Timișoara, în timp ce a treia reclamantă locuiește în Lantosque (Franț

a).

Reclamantele sunt soția, fiica, respectiv nepoata domnului S.T.

A. Ancheta penală

6

. La 13 martie 2014, a fost începută o anchetă penală de către Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție („parchetul”) împotriva lui S.T., medic și angajat al unei case de

pensii, sub suspiciunea de luare de mită. În aceeași zi, a fost efectuată o percheziție la reședința

comună a lui S.T. și a primei reclamante, în prezența primei reclamante, însoțită de avocatul

acesteia. Docum

en

tele și sumele de bani găsite cu această ocazie au fost sechestrate. Prima

reclamantă s

-

a opus acestei măsuri, susținând că o parte din bunurile puse sub sechestru nu

aveau legătură cu ancheta în curs de desfășurare. Obiecția a fost menționată în proces

ul

-verbal

de efectuare a percheziției întocmit de poliție la fața locului și semnat de prima reclamantă și

de avocatul acesteia.

percheziției din 13 martie, precum și alte bunuri mobile și imobile care aparțineau lui S.T. și

soției acestuia (prima reclamantă) au fost sechestrate în temeiul art. 249 din Codul de procedură

penală (a se vedea infra, pc

t.

3

6

)

în scopul confiscării ulterioare speciale și extinse prevăzută la

art. 112

1

din Codul penal (a se vedea infra, pc

t. 35).

Decizia me

nționa, printre bunurile găsite

în timpul percheziției efectuate în cauză, suma de 107

915 de euro (EUR) în numerar. Sumele

de bani în alte monede au fost, de asemenea, puse sub sechestru, precum și o serie de articole

care aparțineau celei de

-a doua recla

mante. Procurorul și

-a întemeiat decizia pe natura

infracțiunilor anchetate și necesitatea de a recupera prejudiciul, precum și pe necesitatea de a

investiga posibile infracțiuni de spălare de bani.

a fost înmânată o copie a deciziei de punere sub sechestru,

la 17 martie 2014, în prezența avocatului său. Cu această ocazie, după ce a fost informat cu

privire la drepturile și obligațiile sale, a menționat că nu are observații sau obiecțiuni în legătură

cu sechestrul

.

a doua reclamantă, reprezentată de avocatul său, a fost

informată despre drepturile și obligațiile sale în legătură cu confiscarea bunurilor și a primit o

copie a deciziei din 17 martie 2014.

a doua reclamantă, reprezentată de doi avocați aleși, a

contestat în fața Tribunalului Caraș

-

Severin decizia procurorului din 17 martie 2014. A susținut

că punerea sub sechestru a bunurilor în vederea confiscării ulterioare speciale sau extinse,

prevăzută la art. 249 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 112 și art. 112

1

din Codul

penal, nu putea fi dispusă decât cu privire la bunurile care aparțin unui suspect sau inculpat. A

mai explicat

că bunurile menționate în decizia procurorului de dispunere a sechestrului includea

două apartamente, două garaje și două autovehicule care fuseseră dobândite legal de aceasta cu

bani împrumutați de membrii familiei sale și nu ar fi trebuit să fie puse sub sechestru. A alăturat

copii ale contractelor de vânzare-

cumpărare și o declarație scrisă dată de un membru al familiei.

11

. Prin încheierea din 10 aprilie 2014, Tribunalul Caraș

-

Severin a hotărât că măsura de

punere sub sechestru

din 17 martie 2014 a fost luată în conformitate cu dispozițiile art.

249 alin.

(4) din Codul de procedură penală (a se vedea infra, pc

t.

36

),

care prevede clar că asemenea

măsuri asiguratorii pot fi dispuse cu privire la bunuri care aparțin nu doar suspectului sau

inculpatului, ci și oricărei alte persoane. În plus, a doua reclamantă nu a probat că avea un venit

sau că a achiziționat bunurile în cauză cu resurse financiare

proprii. Prin urmare, având în

vedere și faptul că procurorul a menționat în decizia atacată că existau suspiciuni de spălare de

bani, instanța a concluzionat că măsura sechestrului a fost legală și justificată pentru toate

bunurile în cauză.

12

. La 26 mai 2014, S.T. a fost condamnat pentru 291 de acte materiale de luare de mită

comise între 3 februarie și 13 martie 2014, în calitatea sa de angajat al unei instituții publice,

mai precis de expert principal pe probleme ce țin de stabilirea capacității de muncă și a

invalidității la Casa Județeană de Pensii Caraș

-Severin.

B. Proceduri în fața instanțelor

13

. La 23 octombrie 2014, S.T. și

-a recunoscut vina într-

o declarație dată în fața Tribunalului

Arad. Acesta a ales să parcurgă procedura rapidă specială prevăzută de Codul de procedură

penală pentru astfel de situații.

14

. În memoriul scris transmis instanței, S.T. a explicat că o p

arte din bunurile puse sub

sechestru de procuror aparțineau soției și fiicei sale (prima și a doua reclamantă), care nu

comiseseră niciun act infracțional. În plus, a susținut că bunurile familiei sale fuseseră

achiziționate cu fonduri obținute în urma unor tranzacții imobiliare din 2007 și 2013 și că

procurorul nu a reușit să probeze că bunurile sechestrate fuseseră dobândite în mod ilegal. A

menționat, de asemenea, că, în afara sumelor de bani confiscate în numerar, suma de

40 400 EUR provenea din vânzarea unui apartament în 2013. O copie a contractului a fost

depusă în susținerea acestei afirmații, arătând că un apartament deținut în comun de S.T. cu

prima și a treia reclamantă fusese vândut cu suma de 4

0

400 EUR. În concluzie, acesta a solici

tat

instanței să excludă bunurile aparținând familiei de la hotărârea de confiscare.

a găsit pe S.T. vinovat pentru toate capetele de

acuzare privind acte de luare de mită și l

-a condamnat la 3 ani de

închisoare, sentința minimă

aplicabilă având în vedere recunoașterea vinovăției.

16

. În baza dispozițiilor art.

289 alin. (3) din Codul penal (a se vedea infra, pc

t. 35

),

instanța

a dispus, de asemenea, confiscarea unor sume de bani și bunuri primite de S.T. ca mită în timpul

perioadei sus

-

menționate și care fuseseră puse sub sechestru în timpul anchetei.

17

. În plus, instanța a decis să aplice dispozițiile art. 112

1

alin. (1) lit.

m), (2) și (3) din Codul

penal (a se vedea infra, pct.

3

5

)

și să confiște, pe motiv că au fost dobândite ca urmar

e a

activităților infracționale desfășurate de S.T., alte sume de bani și bunuri deținute în comun de

S.T. și prima reclamantă (echivalentul a 124

000 EUR în numerar în diverse monede, un cabine

t

stomatologic, un apartament și un automobil), precum și bunurile care aparțineau celei de

-a

doua reclamante (un apartament și două automobile). Toate bunurile confiscate fuseseră puse

anterior sub sechestru în temeiul deciziei procurorului din 17 martie 2014.

18

. Ca răspuns la argumentele lui S.T. privind bunurile care aparțineau familiei sale, instanța

a apreciat că valoarea totală a bunurilor sechestrate nu putea fi justificată de veniturile câștigate

de S.T. în mod legal împreună cu prima reclamantă, în cei cinci ani înainte de comiterea

i

nfracțiunilor în cauză. În plus, a doua reclamantă era studentă și nu avea niciun venit. O analiză

a documentelor și rapoartelor de expertiză incluse în dosar a arătat că venitul anual al lui S.T.

și al soției sale, prima reclamantă, se ridicau la 35

000 EUR, în timp ce valoarea bunurilor

achiziționate de familie în ultimii 5 ani –

echivalentul a 300 000 EUR în conturi bancare sau în

numerar, 15 apartamente și terenuri, 5 garaje și 4 automobile – depășeau venitul lor legal. Cu

toate acestea, făcând referire la Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 a Curții Constituționale (a se

vedea infra, pct.

37),

judec

ătoria a explicat că măsura confiscării urma să se aplice numai pentru

bunurile dobândite după aprilie 2012. Instanța a decis așadar să anuleze măsura de punere sub

sechestru pentru bunurile care aparțineau familiei care nu intrau în domeniul de aplicare a

l

cauzei, fiind achiziționate înainte de aprilie 2012.

19

. S.T. și toate reclamantele au formulat apel împotriva hotărârii din 6 noiembrie 2014.

lului, a treia reclamantă a explicat că îl rugase pe unchiul său, S.T., să

păstreze pentru ea cei 40

400

EUR pe care îi obținuse din vânzarea apartamentului pe care îl

deținea, în 2013. Aceasta a susținut că suma respectivă a fost găsită în locuința lui S.

T. în cursul

percheziției din 13 martie 2014 și confiscată nelegal de Tribunalul Arad.

21

. Primele două termene au fost programate pentru 19 ianuarie și 16 februarie. Apărătorul

reclamantelor a solicitat amânarea procesului,

întrucât reclamanta nu a putut fi prezentă.

Următorul termen a fost programat pentru 16 martie 2015.

22

. La 10 martie 2015, procurorul a prezentat un raport întocmit de Agenția Națională de

Integritate, care a verificat declarațiile de avere transmise de prima reclamantă, în baza Legii

nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice. Raportul

concluziona că existau discrepanțe semnificative între venitul legal al primei reclamante și

bunurile acest

eia, și afirma că informațiile vor fi transmise comisiei de verificare a averilor de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru a decide asupra măsurilor care trebuie luate ulterior.

nete obținute de S.T. și prima reclamantă din salariile lor, între 1991 și 2014. Suma totală

stabilită de contabil a fost de 281

071

EUR. Acestea au prezentat totodată numeroase copii ale

contractelor de vânzare-cum

părare pentru diferite proprietăți, precum și o declarație scrisă din

partea lui C.T., membru al familiei, care a declarat că a împrumutat bani celei de

-a doua

reclamante.

24

. În cursul ședinței din 16 martie 2015, apărătorul reclamantelor a solicitat ca o altă

persoană să fie invitată să depună mărturie ca martor în instanță, aceasta precizând, la rândul

ei, că a împrumutat bani celei de

-

a doua reclamante. În ceea ce privește prima reclamantă,

avocatul a solicitat instanței un raport contabil pentru a stabili cu exactitate diferența dintre

veniturile sale legale și valoarea bunurilor care i

-au fost confiscate, luând în considerare

cheltuielile familiei.

25

. Solicitările au fost discutate în ședință publică, în prezența tuturor părților. Procurorul a

susținut că cererea de a audia un martor trebuie respinsă, întrucât venitul familiei nu putea fi

stabilit cu declarații date de martor.

26

. Instanța de apel a decis să refuze cererile, considerând că existau suficiente elemente în

dosar care să permită calculul exact atât al venitului familiei, cât și al valorii bunurilor acestora.

În orice caz, instanța a apreciat că avuseseră loc mai multe audieri în cadrul procedurii apelului

și că reclamantele au avut suficient timp la dispoziție pentru a

-

și pregăti apărarea și pentru a

depune probe în scris.

27

. Cu privire la fond, avocatul reclamanților a susținut că toate proprietățile confiscate

fuseseră dobândite din venitul legal dobândit în comun de S.T. și prima reclamantă. În acest

sens, a făcut referire la raportul contabil inclus în dosar. În ceea ce privește suma de

40 400

EUR, avocatul a explicat că a fost confiscată din greșeală, întrucât aparținea în fapt celei

de-a tre

ia reclamante, care îi ceruse unchiului său, S.T., să o păstreze pentru ea. Suma provenise

din partea vânzarea unui apartament care aparținea celei de

-a treia reclamante. Avocatul a

concluzionat că măsura de confiscare a bunurilor aparținând reclamantelor a fost una nelegală

și excesivă.

28

. Instanța a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 24 martie 2015.

29

. Între timp, prima și a doua reclamantă au transmis memorii scrise, în care se plângeau

că a doua reclamantă nu a fost niciodată citată să se prezinte în fața Tribunalului Arad și nu i s

-

a solicitat niciodată de către instanțe să prezinte probe privind modul în care a dobândit bunurile

confiscate. Au susținut, de asemenea, că toate bunurile lor au fos

t dobândite prin administrare

a

eficientă a venitului legal al familiei.

30

. La 24 martie 2015, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantelor. Instanța a

hotărât că din numărul mare de acte infracționale comise de S.T. se putea concluziona că și

-a

format un obicei din a lua mită, care ar fi putut să înceapă cu mult înainte de perioada anchetată.

În același timp, S.T. și familia sa, prima și a doua reclamantă, au acumulat o avere considerabilă

în acești ultimi cinci ani. Curtea de apel a observat, în continuare, că din probele din dosar

reieșea în mod clar că o parte din bunurile confiscate au fost venituri directe ale infracțiunilor

lui S.T., în timp ce alte bunuri aparțineau primei și celei de

-

a doua reclamante. Instanța a

c

oncluzionat că, din analiza veniturilor legale ale primei reclamant și lipsa veniturilor celei

de

-

a doua reclamante, reieșea că bunurile găsite pe numele lor au fost, de asemenea, dobândite din

activitatea infracțională a lui S.T.

31

. Curtea de apel a observat că a existat o discrepanță considerabilă între venitul legal al

familiei și bunurile acestora, și că S.T. și reclamantele nu au probat că bunurile confiscate au

fost dobândite în mod legal. Instanța a motivat după cum urmează:

„De

-a lungul perioadei cuprinse între 03.02.2014

–

13.03.2014, în timpul supravegherii inculpatului s-a

constatat faptul că acesta a primit diverse sume de bani și foloase materiale de la un număr de 291 de persoane

care s-au prezentat la cabinet pentru ex

pertizarea capacității de muncă în vederea obținerii sau, după caz,

prelungirii deciziei de pensionare pentru grad de invaliditate, pentru a le elibera decizii medicale privind

pierderea sau diminuarea capacității de muncă, respectiv de atestare oficială a gradului de invaliditate și a

drepturilor de asigurări sociale ce decurg din această încadrare. Astfel cum a arătat și judecătorul fondului,

inculpatul a recunoscut comiterea faptelor reținute în sarcina sa și descrise prin rechizitoriu, prima instanță

dispunând condamnarea inculpatului, la pedeapsa de 3 ani de închi

soare.

Ca urmare a aplicării condamnării, instanța a constatat a fi îndeplinite condițiile prev.

de art. 112

1

C.p.p. și

a dispus confiscarea extinsă asupra sumelor de bani ridicate cu ocazia percheziției, precum și asupra

autoturismelor și apartamentelor identificate și pentru care valoarea acestora dobândită într

-

o perioadă de 5

ani anterior comiterii infracțiunii [...].

În ceea ce privește veniturile dobândite de către inculpat și familia acestuia, Curtea cons

tată că la dosar s

-a

depus raportul de expertiză contabilă extrajudiciară din care rezultă cuantumul sumelor de bani încasate de

către inculpat și soția acestuia începând cu ianuarie 1991, fără a se stabili și care a

u fost cheltuielile efe

ctuate

de către inculpat și familia acestuia

.

Pentru a se putea stabili dacă între veniturile inculpatului și ale familiei și bunurile dobândite de către aceștia

(conform înscrisurilor depuse la dosar) există o disproporție vădită, în cauză s

-a procedat la compararea

sumelor de bani cheltuite de-

a lungul timpului în vederea achiziționării diverselor imobile precum și a

autoturismelor, constatându-

se astfel cum se arată și în raportul de evaluare depus cu titlu informativ de către

ANI la data de 10.03.2015 c

ă între averea dobândită și veniturile realizate există o diferență semnificativă.

Raportul mai sus arătat vizează în special averea dobândită de către soția inculpatului (primul reclamant) și

care a fost cumulată în special din veniturile salariale ale acest

eia

și care, comparativ cu ale soțului său, erau

mult mai mari, ceea ce conduce la concluzia că din salariul obținut de către inculpat, precum și din

tranzacționarea diverselor imobile împreună cu soția acestuia nu puteau cumula sumele de bani necesare

astfel încât să poată achiziționa numărul mare de imobile deținut de către aceștia, precum și autoturismele

înscrise în circulație atât pe numele lor, cât și pe numele fiicei ace

stora.”

32

. În ceea ce privește a doua reclamantă, instanța a reținut că aceasta era pentru moment

studentă și nu exista nicio probă în dosar care să arate că a avut vreodată un venit. Afirmațiile

sale potrivit cărora proprietatea aflată pe numele său a fost dobândită din donații din partea altor

membri ai f

amiliei nu au fost probate. Prin urmare, concluziile primei instanțe potrivit cărora

proprietatea pe care o deține a fost achiziționată cu bani de la părinții săi a fost considerată

corectă.

33

. În ceea ce privește apelul formulat d

e cea de-

a treia reclamantă, instanța a considerat că

nu a fost prezentată nicio probă la dosar care să demonstreze că suma de 40

400 EUR

îi

aparținea și că a fost încredințată lui S.T. pentru a fi păstrată în siguranță.

tărârea definitivă a Curții de Apel a Timișoara, s

-

a concluzionat că prima instanță

a aplicat în mod corect dispozițiile legale în cauză și chiar a decis ridicarea sechestrului în ceea

ce privește anumite bunuri.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE ȘI DOCUMENTE INTERNAȚIONALE

RELEVANTE

A. Dreptul și practica interne relevante

35

. Dispozițiile din Codul penal în vigoare la momentul relevant sunt următoarele:

Articolul 289 -

Luarea de mită

„(1) Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește

bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu

îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act

ce intră în îndatoririle sale de

serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu înc

hisoare de la 3

la 10 ani [...

].

(3) Bani, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găs

esc, se

dispune confiscarea prin echivalent.”

Art. 10

8

– Categoriile măsurilor de siguranță

„Măsurile de siguranță sun

t:

[...]

d) confiscarea specială;

e) confiscarea extinsă.”

Art. 11

2

– Confiscarea specială

„(1) Sunt supuse confiscării specia

le:

a) bunurile produse prin săvârșirea faptei [

...]

(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum

și bunurile produse de acestea [...].”

Art. 112

1

– Confiscarea extinsă

„(1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, în cazul în care persoana este

condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure

un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este

închis

oarea de 4 ani sau mai mare: [..

.]

m) infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate acestora [...]

(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele c

ondiții:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într

-o peri

oadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul,

după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod

vădit veniturile obținute de aceasta în mod lic

it;

b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor

prevăzute la alin. (1

).

(3) Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către

persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana

condamnată deține controlul.

(4) Prin bunuri, conform prezentului articol, se înțelege și sumele

de bani.

(5) La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere

valoa

rea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei

acesteia. [...]

(7) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse

confiscării, precum și bunurile produse de acestea.”

36

. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 255/2013, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, avea următorul cuprins:

Art. 249

Condiții generale de luare a măsurilor asigurătorii

„(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, [...] poate poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță [...]

pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face

obiec

t

ul confiscării speciale sau al confiscării extinse

[...].

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor

suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce

urmează a fi confiscate.”

Art. 250

Contestarea măsurilor asigurătorii

„(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia

suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data

comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a aceste

ia [...].”

Art. 253

Procesul

-

verbal de sechestru și notarea sau înscrierea ipotecară

„(1) Organul care aplică sech

estrul încheie un proces-

verbal [...], descriind în amănunt bunurile sechestrate,

cu indicarea valorii lor. De asemenea, se consemnează obiecțiile suspectului [...] precum și cele ale altor

persoane interesate.”

Art. 366

Participarea persoanei vătămate și a altor subiecți procesuali la judecată și drepturile acestora

„(3) Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri,

ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confi

scării.”

37

. În decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în

Monitorul Oficial

la 22 septembrie

2014, Curtea Constituțională a hotărât că dispozițiile art.

1

12

1

din Codul penal privind

confiscarea extinsă (a se vedea supra, pc

t.

3

5

)

sunt complet compatibile cu Constituția și, mai

precis, cu principiul potrivit căruia trebuie să se prezume că bunurile au fost dobândite licit. Cu

toate acestea, pentru a respec

ta principiul neretroactivității legii penale, alin. (2) lit. a) a acestui

articol nu se aplică bunurilor dobândite înainte de 22 aprilie 2012, dată la care a intrat în vigoare.

Curtea Constituțională a concluzionat:

„[...] dispozițiile privind confiscarea extinsă [...] reglementează garanțiile relevate în jurisprudența Curții

europene [a drepturilor omului]. Astfel, măsura confiscării extinse este dispusă de către o instanță

judecătorească, pe baza convingerii proprii că bunurile supuse confiscării provin din activități infracționale,

formate în urma parcurgerii unei proceduri judiciare publice, în cadrul căreia persoanele în cauz

ă au acces la

dosar și la argumentele acuzării și au posibilitatea să propună probe și să prezinte dovezile pe care le consideră

necesare.”

Documentele internaționale relevante

38

. Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției a fost ratificată de România

la 2 noiembrie 2004 și a intrat în vigoare în România la 14 decembrie 2005. Părțile relevante

ale Convenției prevăd următoarele

:

Art.

31. Blocare, sechestru și confiscare

„1. Fiecare stat parte ia, în măsura posibilităților și în cadrul sistemului său juridic intern, măsurile necesare

pentru a permite confiscarea:

a)

produsului infracțiunii provenind din infracțiunile prevăzute de prezenta convenție sau a bunurilor a căror

valoare corespunde cu cea a produsul

ui;

b)

bunurilor, materialelor sau altor instrumente folosite sau destinate a fi folosite pentru infracțiu

nile

prevăzute de prezenta convenție.

au sechestrul

a tot ceea ce este menționat la paragraful 1 al prezentului articol, în scopul eventualei confiscări. [...

]

din urmă pot face obiectul măsurilor prevăzute în prezentul articol în locul și în schimbul acest

ui produs.

prejudicierea competențelor de blocare sau de sechestru, pot fi confiscate până la concurența valorii e

stimate

a produsului cu care a fost ameste

cat.

obținute din produsul infracțiunii, bunul în care produsul a fost transformat

sau convertit ori bunurile cu care a fost amestecat pot, de asemenea, face obiectul măsurilor prevăzute în

prezentul articol, în același mod și în aceeași măsură ca produsul infracțiunii. [...]

produsului prezumat al infracțiunii sau a altor bunuri care pot face obiectul unei confiscări, în măsura în

care

această exigență este conformă principiilor fundamentale ale dreptului lor intern și naturii procedurilor

judiciare și altor proceduri.”

39

. Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea

produsel

or infracțiunii a intrat în vigoare în România la 1 decembrie 2002. Convenția are drept

scop să faciliteze cooperarea internațională și asistența reciprocă în cercetarea infracțiunilor și

descoperirea, punerea sub sechestru și confiscarea produselor acestora. Părțile se angajează, în

special, să incrimineze spălarea produselor infracțiunii și să confiște instrumente și produse sau

bunuri a căror valoare corespunde acestor produse.

40

. În 2005, Consiliul Europei a adoptat o nouă, mai cuprinzătoare, Convenție privind

spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și fina

nțarea

terorismului. Acesta a intrat în vigoare în România la 1 mai 2008. Art. 3 și 5 din Convenția din

2005, în măsura în care sunt relevante, prevăd următoarele:

Art. 3

– Măsuri de confisca

re

„4. Fiecare parte adoptă acele măsuri legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru ca, în cazul

unei infracțiuni grave sau al infracțiunilor astfel cum sunt prevăzute în legislația națională, să oblige

făptuitorul să dovedească originea produselor sau a bunurilor susceptibile de confiscare, în măsura în care

această obligație este conformă cu principiile legislației interne.”

Art. 5

– Blocarea, sechestrarea și confiscarea

„Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că

măsurile privind blocarea, punerea sub sechestru și confiscarea includ, de aseme

nea:

(a) bunurile în care au fost transformate sau convertite produ

sele;

(b) bunuril

e obținute licit, în cazul în care produsele au fost amestecate, în totalitate sau în parte, cu astfel

de bunuri, până la valoarea estimată a produselo

r;

(c) câștigurile sau alte beneficii derivate din produse, din bunuri în care au f

ost transformate sau c

onvertite

produsele rezultate din infracțiune sau din bunuri cu care produsele infracțiunii au fost amestecate, până la

valoarea estimată a produselor, în același mod și în aceeași măsură ca produ

sele.”

o

nvenției din 2005 se arată următoarele:

„71. Alin. 4 al art. 3 prevede că părțile trebuie să ofere posibilitatea de a răsturna sarcina probei în ceea ce

privește originea licită a unor produse sau alte bunuri susceptibile de confiscare în cazul unor infracț

iuni

grave. [...]

amestecate cu bunuri dobândite din surse licite sau care au fost altfel transformate sau c

onvertite.”

a ședințe plenare care a avut loc în perioada 31 martie –

4 aprilie

2014 la Strasbourg, Grupul de State împotriva Corupției (GRECO) a adoptat raportul cele

i de

-

a patra vizite de evaluare în România. Acesta a formulat următoarele observații și recomand

ări

cu privire la practica și cadrul juridic în vigoare în România la momentul respectiv:

„230. Deși măsurile de confiscare și măsurile provizorii sunt puse în aplicare în România, evaluatorii au

observat un dezechilibru major între bunurile blocate

– care au o creștere moderată în comparație cu cifrele

din a treia rundă de evaluare, și cele confiscate definitiv. Există, de asemenea, un decalaj clar între valoarea

pagubelor observată, valoarea măsurilor provizorii și valoarea hotărâril

or de confiscare duse la îndeplinire.

[...]

ecesitatea de a lua

măsuri suplimentare la nivel de politică pentru a consolida regimul confiscării. Recenta introducere a

regimului confiscării extinse este fără îndoială o inițiativă lăudabilă în acest context, și sunt necesare în

continuare măsuri juridice și instituționale care să stabilească mecanisme și norme relevante pentru

identificarea în mod adecvat a bunurilor, ur

mărirea, recuperarea și administrarea bunurilor sechestrate.

[...

]

[...

]

Să adopte un set cuprinzător de măsuri în cadrul juridic care să permită anularea acțiunilor juridice atunci

când acestea au fost făcute pentru transferul activelor dobândite ilicit către o altă perso

ană. [...]

Să ia în considerare posibilitatea de a impune ca autorul prezumat al infracțiunii să probeze originea licită

a presupuselor produse ale infracțiunii sau a altor bunuri care pot face obiectul confiscării prevăzute la art.

12

din Convenția de la Palermo (răsturnarea sarcinii probei).”

43

. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014

privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în

Uniunea Europeană (denumită în continuare „Directiva 2014/42/UE”) instituie norme minime

privind înghețarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare și privind confiscarea

bunu

rilor în materie penală. Părțile relevante ale directivei prevăd:

Articolul 5

Confiscarea extinsă

„1. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor

unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod

direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor

de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu

venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități

infracționale.”

Articolul 6

Confiscarea aplicată terților

„1. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite

confiscarea produselor sau a altor bunuri a

căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană

suspectată sau învinuită către terți sau care au fost dobândite de terți de la o persoană suspectată sau învinuită,

cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe faptul că scopul transferului sau al achiziționării

era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că

transferul sau dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse

decât valoarea de piață a bunuri

lor.

-

credință.”

44

. Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI) a fost creat în iulie 1989 ca grup

interguvernamental în cursul Summit-

ului Grupului celor Șapte (G7) de la Paris. A fost

recunoscut între timp la nivel mondial ca organism cu autoritate în stabilirea de standarde

universale și elaborare de politici de combatere a spălării de bani, printre altele. În 2003, a emis

o recomandare specifică, care a fost ratificată de România, prin care solicita confiscarea chiar

ș

i în lipsa unei con

damnări penale anterioare (Recomandarea nr. 3):

„Măsuri asiguratorii și confiscarea

instrumente de realizare a acestora, fără să necesite o condamnare penală (confiscare fără a fi bazată pe o

condamnare) sau să ceară unui infractor să demonstreze originea legală a proprietății pretinse a fi pas

ibilă de

confiscare, în măsura în care o astfel de cerință este în conformitate cu principiile legilor interne.”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.

6 §

1 DIN CONVENȚIE

au plâns că nu a avut posibilitatea să își apere drepturile în cadrul

procedurilor penale împotriva lui S.T., ceea ce a dus la confiscarea

proprietăților lor.

Reclamantele au invocat art.

6 § 1 din Convenție, ale cărui părți sunt redactate după cum

urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către [o] instanță […], care va hotărî […]

asupra […] drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil […].”

A. Cu privire la admisibilitate

46

. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție. Mai constată că nu prezintă niciun al

t motiv de inadmisibilitate. Prin

urmare este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

47

. Reclamantel

e

au susținut că nu au fost citate să participe la procedura în fața Tribunalului

Arad, fapt care le-

a împiedicat să își exercite în mod util dreptul de a

-

și apăra cauza. În plus,

atunci când au intervenit în apel, instanța internă le

-a respins cererile de a prezenta probe în

mod eronat, fără a oferi vreo motivare.

48.

Guvernul a susținut că prima și a doua reclamantă au avut cunoștință de confiscarea

bunurilor și au avut numeroase oportunități de a participa la procedură atât pe durata anchetei,

cât și a procesului. În ceea ce privește a treia reclamantă, parchetul nu a avut cunoștință de

implicarea acesteia în cauză. În orice caz, toate interesele reclamantelor legate de bunurile

confiscate au fost reprezentate și apărate în mod corespunzător în fața unei instanțe interne și

potrivit legii. Mai precis, legislația românească prevede că toate persoanele interesate pot

depune plângeri împotriva unei măsuri de confiscare, precum și să intervină în procedură, în

orice etapă. De îndată ce reclamantele au făcut uz de acest drept, instanța internă a examinat

argumentele acestora

în detaliu și a pronunțat o hotărâre motivată, în deplină conformitate cu

garanțiile unui proces echitabil prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție.

a) Principii generale

49

. Curtea reamintește că, în cauze anterio

are care implicau confiscarea de bunuri de la

reclamanți în cadrul unor proceduri penale împotriva terților, a considerat că măsura confiscării

constituie o ingerință în dreptul reclamanților la exercitarea pașnică a dreptului acestora la

bunuri. Întrucât dreptul la proprietate este un drept civil în sensul art.

6 § 1 din Convenție,

această dispoziție este aplicabilă sub aspectul său civil [a se vedea

Silickienė împotriva

Lituaniei

, nr. 20496/02, pct. 45-

46, 10 aprilie 2012, și

Yldirim împotriva Italiei

(dec.), nr.

38602/02, CEDO 2003-IV]

.

50

. În ceea ce privește compatibilitatea acestui tip de măsură de confiscare cu aspectul civil

al art.

6, Curtea a stabilit că trebuie stabilit dacă modul în care a fost aplicată confiscarea în ceea

ce privește reclamantele a încălcat principiile fundamentale ale unui proces echitabil, inerente

art.

6 § 1. În consecință, trebuie să se verifice dacă procedura din sistemul juridic intern acord

a

reclamantelor, având în vedere gravitatea măsurii la care erau supuse, o posibilitate adecvată

de a-

și susține cauza în fața instanțelor, pledând, după caz, că măsura a fost nelegală sau

arbitrară și că instanțele au acționat în mod nerezonabil (a se vedea

Veits împotriva Estoniei

,

nr. 12951/11, pct. 57, 15 ianuarie 2015).

51

. Curtea a statuat în mod repetat că nu este sarcina sa să ia locul instanțelor interne.

Autorităților naționale, în special instanțelor, le revine în primul rând sarcina să soluționeze

problemele de interpretare a legi

slației interne și să evalueze situația de fapt. Nu este sarcina

Curții să substituie propria evaluarea a faptelor cu cea a instanțelor interne sau să se pronunțe

dacă anumite elemente au fost admise corect ca probe, ci să stabilească dacă procedura în

ans

amblu, inclusiv modul în care au fost strânse probele, a fost echitabilă [a se vedea

Arcuri și

alții împotriva Italiei

(dec.), nr. 52024/99, CEDO 2001-VII].

Silickienė

(citată anterior), o cauză în care soției

inculpatului i-

au fost confiscate bunurile, Curtea a hotărât „ca un principiu general, că

persoanelor ale căror bunuri sunt confiscate ar trebui să li se acorde în mod formal statutul de

părți la procedura prin care este dispusă confiscarea”. Cu toate acestea, deși reclamantul din

cauza respectivă nu fusese niciodată parte la procedura prin care a fost decisă măsura, Curtea

a

considerat că „autoritățile lituaniene i

-au acordat

de facto

acesteia posibilități rezonabile și

suficiente pentru a-

și proteja interesele în mod corespunzător” și a constatat că nu a fost încălcat

art. 6 § 1 (a se vedea

Silickienė

, citată anterior, pct. 50). Pentru a ajunge la această concluzie,

Curtea a acordat o anumită greutate faptului că decizia de confiscare a bunurilor reclamantei își

avea originea într-

o măsură luată de autoritățile de anchetă, și anume confiscarea activelor

acesteia. Curtea a considerat că reclamanta a avut posibilitatea să solicite instituirea unui control

judiciar pe

ntru a obține ridicarea sechestrului, contestând motivele care au stat la baza acestu

ia

și prezentând probe că respectivele bunuri au fost dobândite licit. Deși a recunoscut că punerea

sub sechestru a fost o măsură temporară care nu a avut o influență decisivă asupra confiscării

ulterioare, Curtea a fost de părere că, la momentul la care măsura a fost dispusă, reclamanta ar

fi putut prevedea în mod rezonabil că sechestrul ar putea avea ca rezultat confiscarea bunurilor,

într-un stadiu ulterior al procedurii (ibid., pct. 48).

b) Aplicarea principiilor sus-

menționate în prezenta cauz

ă

53

. Principalul argument al reclamantelor rezidă în faptul că acestea nu au beneficiat de un

proces echitabil, dat fiind că nu au fost citate ca părți la procedura penală încă de la început.

54

. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu art. 366 din Codul de procedură penală (a

se vedea supra, pc

t. 36

),

reclamantele au avut posibilitatea, în cazul ar fi dorit, să participe pe

deplin la procedura în cadrul căreia a fost decisă măsura de confiscare. Prin urmare, autoritățile

naționale nu aveau obligația legală de a le acorda, din oficiu, reclamantelor calitatea de parte la

procedură, întrucât dreptul intern oferea persoanelor interesate posibilitatea să intervină în

cadrul procedurilor în orice etapă. Fără a aduce atingere acestor considerații, Curtea observă că,

la fel ca în cauza menționată anterior

Silickienė

, confiscarea bunurilor reclamanților își are

originea în măsurile luate de autoritățile de anchetă, și anume punerea sub sechestru din 17

martie 2014 (a se vedea supra, pc

t. 7

).

La momentul respectiv, prima și a doua reclamantă –

al

căror drept de proprietate asupra unei părți din bunurile confiscate a fost susținută de documente

–

au fost reprezentate de

avocați aleși de acestea și au fost informate despre punerea sub

sechestru efectuată în scopul confiscării ulterioare, și de drepturile lor, prevăzute de lege (a se

vedea supra, pc

t. 6

și

9

).

În ceea ce privește a treia reclamantă, Curtea este de acord cu Guvernul

că implicarea acesteia în cauză nu a fost adusă la cunoștința autorităților de cercetare penală și

nu ar fi putut fi dedusă din niciunul dintre documentele găsite în timpul perchiziției. În sfârșit,

Curtea observă că toate reclamantele au fost acceptate ca părți la procedură, de îndată ce și

-au

exprimat interesul, în fața curții de a

pel (a se vedea supra, pc

t. 19

;

și a se vedea,

a contrario

,

Silickienė,

citată anterior, pct. 48, în care reclamanta nu a fost deloc parte la procedura penală).

55

. Curtea observă din hotărârea Curții de Apel Timișoara din 24 martie 2015 (a se vedea

supra, pct.

30-

3

4

)

că reclamantele au beneficiat de o audiere completă pe fond în ceea ce

privește măsura confiscării. În plus, reclamantele, care au fost reprezentate d

e un avocat ales,

au avut pe deplin posibilitatea să își prezinte argumentele pe aspecte de drept atât în scris, cât

și în cursul audierilor în fața respectivei instanțe (a se vedea supra, pc

t.

20,

23-

27

și

29).

56

. Instanța internă a examinat în mod corespunzător susținerea procurorului, precum și

argumentele reclamantelor în lumina documentelor justificative puse la dispoziție în dosar.

Aceste elemente au condus instanța internă la constatarea faptului că bunurile

considerabile

achiziționate de S.T. și familia acestuia înainte de a fi pus sub acuzare nu ar fi putut să fie

finanțate doar din salariile sale și ale primei reclamante, în timp ce a doua reclamante nu a avut

nicio sursă de venit. Curtea de Apel Timișoara a efectuat o analiză detaliată a situației financiare

a familiei primei și a celei de

-

a doua reclamante și, astfel cum impune dreptul intern (a se vedea

supra, pct.

35),

au

confirmat existența unei discrepanțe semnificative între venitul și averea

acestora. Această discrepanță, care era o constatare de fapt bine documentată, a devenit apoi

baza măsurii confiscării (a se compara cu

Arcuri și alții

, decizie citată anterior). D

e asemenea,

instanța internă a analizat în profunzime alegațiile formulate de ce

a de

-

a treia reclamantă și

le

-

a considerat nesusținute. Curtea observă că toate argumentele și cererile formulate de

reclamante au fost analizate și au primit răspuns din partea instanței interne (a se vedea supra,

pc

t. 30-

34).

57

. În ceea ce privește plângerea reclamantelor legată de decizia instanței interne la cererea

lor de a prezenta probe, Curtea observă că instanța internă a luat în considerare faptul că

reclamantele au avut

posibilitatea în cursul mai multor audieri să propună probe și, cu toate

acestea, au ales să procedeze astfel la încheierea procedurii. În etapa respectivă a procesului,

instanța internă a decis că nu erau necesare declarații ale martorilor sau expertize

suplimentare

pentru a se pronunța în cauză (a se vedea supra, pc

t.

2

6

).

În acest sens, Curtea reamintește că

art.

6 din Convenție nu prevede norme privind admisibilitatea

probelor sau modul în care

trebuie să fie evaluate probele, acestea fiind în principal aspecte reglementate de dreptul intern

și de instanțele interne. În mod normal, Curtea nu trebuie să examineze aspecte cum ar fi

importanța acordată de instanțele interne anumitor probe sau constatări sau aprecieri care le

sunt prezentate pentru a fi luate în considerare. Curtea nu ar trebui să acționeze ca o instanță de

gradul 4 de jurisdicție și, prin urmare, nu va pune la îndoială în temeiul art. 6 § 1, hotărârile

pron

unțate de instanțele interne decât în cazul în care constatările acestora pot fi considerate

arbitrare sau vădit disproporționate [a se vedea jurisprudența citată supra la pc

t.

51

și

Bochan

împotriva Ucrainei (nr. 2)

(MC), nr. 22251/08, pct. 61, CEDO 2015]

.

58

. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile române au asigurat

reclamantelor posibilități rezonabile și suficiente de

a-

și proteja interesele în mod adecvat. În

consecință, constată că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART.

1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA

CONVENȚI

E

59

. Reclamantele au pretins că confiscarea bunurilor lor în lipsa unei condamnări pentru

săvârșirea unei fapte penale și fără suficiente garanții procedurale s

-

a făcut cu încălcarea art.

1

din Protocolul nr. 1 la Convenție, care are următorul cuprins:

„Orice persoană fizică sau juridică are dre

ptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori

a altor contribuții sau a amenzi

lor.”

A. Cu privire la admisibilitate

60

. Curtea observă, în ceea ce privește a treia reclamantă, că aceasta s

-

a plâns de faptul că

confiscarea a 40

400 de euro care îi aparțineau, în lipsa condamnării sale pentru săvârșirea unei

fapte penale și cu încălcarea dreptului său la un proces echitabil, a constitut o încălcare a art.

1

din Protocolul nr. 1 la Convenție.

61

. Guvernul a susținut că nu a fost prezentată nicio probă în fața autorităților că cea de

-a

treia reclamantă era proprietara sumei de bani în litigiu și că ea

i

-

o dăduse lui S.T

.

62

. Curtea reamintește că un reclamant poate pretinde o încălcare a art.

1 din Protocolul nr.

1 doar în măsura în care deciziile în litigiu se referă la „bunurile sale”, în sensul acestei

dispoziții. „Bunuri” pot fi „bunuri actuale” sau active, inclusiv o creanță, în privința cărora

reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „încredere legitimă” că va avea posibilitatea de a

exercita efectiv un drept de proprietate. În cazul în care interesul pat

rimonial îmbracă forma

unei creanțe, aceasta poate fi considerată un „activ” doar dacă există un temei suficient în

dreptul intern, de exemplu, atunci când există o jurisprudență constantă a instanțelor interne

care să

-

i confirme existența [a se vedea, pri

ntre multe altele,

Gratzinger și Gratzingerova

împotriva Republicii Cehe

(dec.) (MC), nr.

39794/98,

pct. 69, CEDO 2002-

VII, și

Kopecký

împotriva Slovaciei

(MC), nr

. 44912/98, pc

t. 52, CEDO 2004-IX].

63

. În cauza de față, Curtea observă că, în hotărârea din 24 martie 2015, Curtea de Apel

Timișoara a constatat că a treia reclamantă nu a probat că suma de bani în litigiu îi aparținea ș

i

că i

-

a fost dată lui S.T. pentru a o păstra în siguranță (a se vedea supra, pct.

33).

În lumina

probelor din dosar, Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a se îndepărta de la aceste

constatări. Prin urmare, în circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată că reclamanta nu a

deținut un bun actual sau o creanță care să constituie un

activ în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție.

64

. Rezultă că capătul de cerere formulat de cea de

-

a treia reclamantă este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4

din Convenție.

65

. Curtea observă, de asemenea, că capătul de cerere formulat de prima și a doua reclam

antă

nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Mai constată că

nu

prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare este necesar să fie declarat

admisibil.

B. Cu privire la fond

66

. Prima și a doua reclamantă au pretins că măsura de confiscare a bunurilor lor a încălcat

jurisprudența Curții Constituționale a României, precum și dispozițiile Directivei 2014/42/UE

(a se vedea supra, pc

t. 43

),

întrucât proveniența ilicită a bunurilor confiscate nu a fost probată

de autoritățile competente. Referitor la faptul că nu au fost citate să se prezinte în fața instanțelor

interne la deschiderea procedurii împotriva lui S.T.

, au mai pretins că autoritățile nu le

-au

protejat drepturile de terți

bona fide

.

67

. Guvernul a susținut că confiscarea bunurilor reclamantelor s

-

a făcut în conformitate cu

dreptul intern și a constituit o reglementare justificată a folosinței bunurilor în interesul general.

Făcând referire la constatările Curții în cauzele

Gogitidze și alții

și

Silickienė

(ambele citate

anterior), precum și în

Phillips împotriva Regatului Unit

(cererea nr. 41087/98, CEDO 2001 -

VII), a susținut că Convenția nu se opune aplicării măsurii confiscării în cazul membrilor

familiei persoanelor direct acuzate de infracțiuni sau măsurii confiscării extinse, aplicată în

cauza de față. Guvernul a susținut că reclamantele au beneficiat de reprezentare juridică

calificată și au avut posibilitatea rezonabilă de a

-

și prezenta poziția în fața autorităților.

a) Principii generale

68

. Curtea a constatat în numeroase cauze anterioare că era legitim ca autoritățile interne

com

petente să emită decizii de confiscare pe baza preponderenței probelor care sugerau că

veniturile legale ale părților adverse nu erau suficiente pentru a achiziționa bunurile în cauză (a

se vedea, de exemplu,

Gogitidze și alții

, citată anterior, pct. 107).

Într-

adevăr, în cazul în care

o decizie de confiscare a fost rezultatul procedurii legate de produse provenind din infracțiuni

grave, Curtea nu a solicitat probarea „dincolo de orice îndoială rezonabilă” a originii ilicite a

bunurilor în cadrul unor astfe

l de proceduri. În schimb, probarea pe baza balanței

probabilităților sau a probabilității ridicate a unei origini ilicite, coroborată cu incapacitatea

proprietarului de a proba contrariul, s-

a constatat a fi suficientă în sensul criteriului

proporționalității, în temeiul art.

1 din Protocolul nr.

-

a acordat marjă

de apreciere discreționară, în temeiul Convenției, pentru a aplica măsuri de confiscare nu numai

persoanelor direct acuzate de infracțiuni, ci și membrilor familiilor acestora și altor rude

apropiate care au fost prezumate a deține și administra bunuri „obținute ilicit” în mod neoficial

în numele persoanelor suspectate de săvârșirea infracțiunilor, sau care nu au obținut statutul

bona fide

necesar [a se vedea, printre multe alte altele,

Arcuri și alții,

decizie citată anterio

r;

Webb împotriva Regatului Unit

(dec.), nr. 56054/00, 10 februarie 2004;

Morabito și alții

împotriva Italiei

(dec.), 58572/00, 7 iunie 2005; și

Saccoccia împotriva Austriei

, nr. 69917/01,

pct. 87

‑

91

, 18 decembrie 2008; a se compara, de asemenea, cu mai recenta cauză

Silickien

ė

,

citată anterior, pct. 60

-70]

.

69

. Abordarea constantă a Curții în cauzele care implicau confiscarea bunurilor considerate

de instanțele naționale a fi fost obținute ilegal și atunci când confiscarea avea ca scop prevenirea

utilizării acestor bunuri în detrimentul comunității a fost acea că confiscarea constituie un

control al folosinței bunurilor în sensul celui de

-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1

(a se vedea

S.C. Fiercolect Impex S.R.L. împotriva României

, nr. 26429/07, pct. 57, 13

decembrie 2016; și

Silickienė

, citată anterior, pct. 62). Această dispoziție conferă statului

dreptul de a adopta „legile pe care le consideră necesare pentru a controla folosința bunurilor

conform interesului general” (a se vedea

Arcuri și alții

, decizie citată anterior).

70

. Curtea a statuat în repetate rânduri că o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie

prevăzută de lege și să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe

un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopurile urmărite. Cu alte

cuvinte, Curtea trebuie să stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerințele interesului

general și interesele persoanelor în cauză (a se vedea

Silickienė

, citată anterior, pct. 63).

71

. În acest context, Curtea reamintește că măsurile de confiscare constituie o parte a unei

politici de prevenire a infracțiunilor. În punerea în aplicare a unei astfel de politici, legiuitorul

trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește identificarea existenței

unei probleme care afectează interesul public și care impune măsuri de control și modul adecvat

de a aplica astfel de măsuri [a se vedea

Arcuri

și alții

, decizie citată anterior; a se vedea, de

asemenea,

Silickienė

, citată anterior, pct. 63, și

Yildirim împotriva Italiei

(dec.), nr. 38602/02,

CEDO 2003-IV].

b) Aplicarea principiilor sus-

menționate în prezenta cauz

ă

72

. Din situația de fapt Curtea observă că „bunurile” în cauză erau bunuri mobile și imobile

confiscate printr

-

o hotărâre judecătorească. Art.

1 din Protocolul nr. 1 este, prin urmare,

aplicabil. Măsura sus

-

menționată constituie reglementare a folosinței bun

urilor în sensul celui

de-al doilea paragraf al art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea supra, p

c

t.

69).

73

. Curtea observă, în continuare, că confiscarea bunurilor reclamantelor a fost dispusă în

temeiul art.112

1

din Codul penal (a se vedea supra, pc

t. 7,

17

și

3

5

).

Era vorba așadar despre o

ingerință prevăzută de lege.

vește legitimitatea scopului urmărit prin confiscarea în litigiu, Curtea

observă că măsura a fost parte a unui cadru legislativ care viza intensificarea luptei împotriva

corupției (a se vedea supra, pct.

35

).

Confiscarea implica bunuri pe care instanța internă le

-a

considerat dobândite ilegal prin infracțiuni de corupție comise de S.T., în timp ce se afla în

serviciul public. Prin urmare, este evident că motivul din spatele confiscării bunurilor dobândite

în mod ilegal și averile nejustificate deținute de persoane acuzate de comiterea unor infracțiuni

grave, în timp ce se aflau în funcții publice, precum și de membrii familiilor lor și rudele lor

apropiate a fost unul dublu

, având atât un scop compensatoriu, cât și unul preventiv (a se vedea

Gogitidze și alții

, citată anterior, punctul 101). Prin urmare, Curtea constată că măsura

confiscării în cauza de față a fost efectuată în conformitate cu interesul general de a asigura că

utilizarea bunurilor în cauză nu oferă un avantaj reclamantelor în detrimentul comunității,

pentru a combate corupția în funcțiile publice (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Phillips

, citată

anterior, pct. 52).

75

. În ceea ce privește echilibrul necesar a fi păstrat între mijloacele utilizate pentru

confiscarea bunurilor și interesul general sus

-

menționat, în ceea ce privește combaterea

corupției în administrația publică, Curtea constată că esența susținerilor reclamantelor în

această privință a acoperit două aspecte: acestea au contestat confiscarea bunurilor lor în lipsa

condamnării lor penale și s

-

au plâns că procedura în cadrul căreia s

-a dispus confiscarea a fost

abuzivă.

76

. În ceea ce privește confiscarea în lipsa unei condamnări penale, Curtea a observat deja

în jurisprudența sa că despre normele juridice comune la nivel european și chiar la nivel

universal se poate spune că încurajează confiscarea bunurilor legate de infracțiuni grave precum

corupția, spălarea banilor și infracțiuni de trafic de droguri fără a fi necesară existența în

prealabil a unei condamnări penale. În al doilea rând, sarcina de a proba originea licită a

bunurilor prezumate a fi fost dobândite ilicit poate, în mod legitim, să fie transferată părților

adverse în astfel de proceduri de confiscare fără caracter penal, inclusiv în proceduri civile

in

rem

. În al treilea rând, măsurile de confiscare pot fi aplicate nu numai asupra produselor

provenite direct din săvârșirea de infracțiuni, ci asupra bunurilor, inclusiv asupra oricăror

venituri și alte avantaje indirecte, obținute prin convertirea sau transformarea produselor

provenite direct din săvârșirea de infracțiuni sau amestecarea acestora cu alte bunuri, posibil

legale. În cele din urmă, măsurile de confiscare pot fi aplicate nu doar persoanelor direct

suspectate de săvârșirea de infracțiuni, ci și oricăror părți terțe care dețin drepturi de proprietate

fără necesara

bona fide

, cu scopul de a masca rolul lor ilegal în acumularea averilor ilicite în

cauză (a se vedea

Gogitidze și alț

ii

, citată anterior, pct. 105, și supra, pct

.

38-

43

și

68).

77.

În cauza de față era, de asemenea, rezonabil să se aștepte ca prima și a doua reclamantă

–

despre care s-

a prezumat, în calitate de membri apropiați ai familiei persoanei acuzate, că ar

fi beneficiat în mod nejustificat de produsele infracțiunii – să se achite de sarcina probei

respingând suspiciunile fundamentate ale procurorului cu

privire la originea ilicită a bunurilor

lor. În plus, procedurile în cadrul cărora a fost dispusă confiscarea bunurilor făceau parte în

mod evident dintr-

o politică ce avea drept scop prevenirea și eradicarea corupției în

administrația publică, în privința căreia statele membre beneficiază de o marjă largă de

apreciere (a se vedea

Gogitidze și alții

, citată anterior, pct. 108).

78

. Curtea consideră că constatările sale referitoare la art. 6 § 1 (a se vedea supra, pc

t.

5

3-

58)

sunt, de asemenea, relevante în contextul art.

1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește

în

trebarea dacă procedurile interne au acordat reclamantelor o posibilitate rezonabilă de a

-

și

susține cauza în fața autorităților, pentru a contesta în mod efectiv măsura confiscării (a se

vedea,

mutatis mutandis

,

Veits

, citată anterior, pct. 74). În această privință, Curtea acordă

deopotrivă importanță concluziilor Curții Constituționale, care a constatat că dispozițiile din

Codul penal aplicate în cauza de față au fost în conformitate atât cu Constituția, cât și cu

jurisprudența Curții (a se vedea supra, p

ct.

3

7

).

În plus, decizia instanțelor interne de a nu

confisca o parte din bunurile sechestrate arată prudența autorităților în abordarea cauzei, în

lumina dreptului intern și a recomandărilor Curții Constituționale (a se vedea supra, pc

t.

18

și

34).

79

. Prin urmare, Curtea constată că nu există nimic în desfășurarea procedurii care să

sugereze fie că reclamantelor nu li s

-

a acordat o posibilitate rezonabilă de a

-

și susține cauza, fie

că constatările instanțelor interne au fost marcate de un arbitrar evident. Măsura confiscării a

fost aplic

ată de instanțele naționale pe baza unei probabilități ridicate ca bunurile în cauză să

fi

avut o origine ilicită (a se vedea supra, pc

t.

3

0

), c

oroborată cu incapacitatea

reclamantelor de a

proba contrariul (a se vedea supra, p

c

t. 31).

80

. În sfârșit, Curtea nu poate ignora circumstanțele specifice care au determinat instanțele

din România să ia măsuri împotriva reclamantelor. În special, activitatea infracțională

desfășurată de S.T. în calitatea sa de funcționar public consta în 291 de acte de luare de mită,

pe o perioadă de numai 5 săptămâni (a se vedea supra, pct.

12

și

1

5

)

și implica prejudicii aduse

bugetului asigurărilor sociale de stat. În plus, averea considerabilă dobândită de S.T. și familia

sa într-

o perioadă relativ scurtă de timp a fost în mod clar disproporționată față de venitul legal

al acestora (a se vedea supra, p

c

t. 18

și

31).

81

. Având în vedere toate considerațiile de mai sus și, în special, modul în care instanțele

interne au făcut o justă apreciere a cauzei, Curtea constată că procedura în prezenta cauză nu

poate fi considerată a fi fost arbitrară. Având în vedere marja largă de apreciere de care se

bucură statele membre în urmărirea unei politici penale menite să combată corupția în

administrația publică, precum și faptul că instanțele interne au acordat reclamantelor o

posibilitate rezonabilă de a

-

și susține cauza prin intermediul procedurii contradictorii, Curtea

c

oncluzionează că ingerința în dreptul primei și al celei de

-a doua reclamante la respectarea

bunurilor lor nu a fost disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit (a se compara cu

Arcuri și alții

, decizie citată anterior, și

Bongiorno și alții împot

riva Italiei

, nr. 4514/07, pct. 44-

51, 5 ianuarie 2010).

82

. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

capătul de cerere privind art. 6 § 1 din Convenție admisibil

;

2.

Declară

capătul de cerere privind art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția admisibil, în măsura

în care a fost invocat de prima și a doua reclamantă, și inadmisibil în măsura în care a fost

ridicat de a treia reclamantă;

3.

Hotărăște

că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

4.

Hotărăște

că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 26 iunie 2018, în temeiul art.

77 § 2

ș

i art. 77 § 3 din

Regulamentul Curții.

Marialena Tsirli

Grefier

Ganna Yudkivska

Președinte