SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 21356/12 Yusuf ZALAD.N împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 iulie 2018 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Yusuf Zaladin, este un resortisant turc născut în 1987 și rezident în Konya. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Özdemir, avocat care exercită funcția în Ankara. Guvernul turc ( A fost reprezentat de agentul său. Recensământul privind contingentul la care a fost legat reclamantul a avut loc la 24 mai 2008. La 25 mai 2008, a fost inclus în biroul celor chemați și, înainte de a începe antrenamentul militar, a fost supus procedurii obișnuite de examinare medicală care includea, printre altele, un examen psihologic. Medicii l-au declarat apt să-și facă serviciul militar. În timpul serviciului său militar, el a consultat personalul medical al dispensarului său care l-a transferat la spitalul militar al Adana unde medicii au pus un diagnostic de depresie. În zilele următoare, urcând scările spre etajul al doilea al unei clădiri a garnizoanăi sale, el a căzut pe o fereastră de la primul etaj și s-a rănit grav. Prin urmare, reclamantul a fost declarat inapt pentru serviciul militar din cauza paraplegiei la origine a unui deficit funcțional permanent de 93%. El a solicitat despăgubiri Ministerului Apărării pentru prejudicii materiale și morale pe care le-a suportat din cauza handicapului suferit în timpul serviciului militar obligatoriu. Prin intermediul avocatului său, Înalta Curte Administrativă Militară a unei acțiuni în despăgubire. Înalta Curte Administrativă Militară a dispus o expertiză judiciară. Printr-un raport din 25 iulie 2011, expertul desemnat a evaluat prejudiciul material al reclamantului la 305 885 de lire turce (aproximativ 124 de cărți turcești) 850 EUR (EUR) la momentul relevant. 10. Prin Hotărârea din 21 septembrie 2011, Curtea Administrativă Militară Înaltă a Uniunii Europene a condamnat administrația pârâtă să plătească reclamantului - pentru prejudiciul material, 30 588 TRY (aproximativ 12 485 EUR), sumă însoțită de dobânzi restante la rata legală - în ceea ce privește prejudiciul moral, 5 000 TRY (aproximativ 2 040 În acest scop, Înalta Curte Administrativă Militară a considerat că administrația militară a comis o abatere de serviciu. După ce a stabilit în special că în ziua dinaintea incidentului, reclamantul a fost transferat la un spital militar pentru probleme psihologice acute, dar că nu a putut fi preluat în lipsa unui psihiatru, și nici nu a fost însoțit, Înalta Curte Administrativă Militară concluzionează că administrația a omis să ia toate măsurile de precauție necesare pentru a evita escaladarea incidentului. La 21 decembrie 2011, administrația a plătit 42 893 TRY (aproximativ 17 306 EUR). În plus, reclamantului i s-a acordat o pensie militară de invaliditate. 13. La 15 februarie 2012, Înalta Curte Administrativă Militară a respins recursul prin rectificarea hotărârii introduse de reclamant. GRIEFS 14. Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plângea de o încălcare a dreptului său la viață din cauza pierderii capacităților sale fizice, în timp ce a fost sub responsabilitatea autorităților militare. 15. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge și de lipsa independenței și a imparțialității judecătorilor Înaltei Curți Administrative Militare. 16. Cu titlu introductiv, Curtea apreciază că, în circumstanțele cauzei, trebuie să se examineze din perspectiva articolului 8 din Convenție, cauza formulată de reclamant (a se vedea, printre multe altele, Trocellier c. Franța (dec.), nr 757/71/01, 5 octombrie 2006). 18. Curtea amintește că, în cazul în care autoritățile naționale au constatat o încălcare și decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acesteia, partea în cauză nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din convenție. 19. Comisia reamintește apoi că, în cazul în care reducerea unei pedepse sau adoptarea unei decizii sau a unei măsuri favorabile reclamantului de către autoritățile naționale nu va lua în considerare pierderea calității de victimă, numai dacă este însoțită de o recunoaștere explicită sau cel puțin în esență a încălcării, urmată de o reparație adecvată și suficientă (Scordino c. Italia 1) [GC], n 36813/97, § 178-192, CEDO 2006-V. 20. Când aceste două condiții sunt îndeplinite, natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției împiedică examinarea de către Curte (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, §§ 64-70, seria A 51, Caraher c. Regatul Unit (dec.), n 24520/94, CEDO 2000 Hay c. Regatul Unit (dec.), n 41894/98, CEDO 2000 XI, Cataldo c. Italia (dec.), 45656/99, CEDO 2004 VI, Göktepe c. Turcia (dec.), n 64731/01, 26 aprilie 2005, Yüksel c. Turcia (dec.), n 51902/08, § 46, 9 aprilie 2013 și Turgut c. Turcia (dec.), n 64625/11, § 43, 30 august 2016). 21. Pierderea calității de victimă depinde, printre altele, de natura dreptului a cărui încălcare este pretinsă, de motivarea deciziei (Jensen c. Danemarca (dec.), n 48470/99, CEDO 2001 X) și persistența consecințelor dezavantajoase pentru mai târziu de această decizie (Freimas și Līdums c. Letonia, nr. 73443/01 și 74860/01, § 68, 9 februarie 2006). 22. Statutul de victimă al unui reclamant poate deci să depindă de dreptul la despăgubiri care a fost acordat la nivel național în la Õ pentru situația în care acesta se plânge în fața Curții. Caracterul adecvat și suficient al redresării oferite reclamantului depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, ținând seama în special de natura încălcării convenției care se află în joc ( Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 116, CEDO 2010). 23. În speță, Curtea constată, în primul rând, că Înalta Curte Administrativă Militară a recunoscut în mod clar răspunderea pentru neplăcerea administrației în incidentul în cauză, din moment ce a stabilit că în ajunul incidentului, recurentul fusese transferat la mai mult de un spital militar pentru probleme psihologice acute, dar că nu a fost nici suportat de un psihiatru, nici însoțit și că aceste neglijențe vinovățioase au contribuit la defenestarea acestuia (punctul 14 de mai sus). Prin urmare, a existat o recunoaștere explicită a unei erori de serviciu a administrației. Faptul că răspunderea pentru incident nu a fost atribuită exclusiv administrației, în special în cadrul stabilirii despăgubirilor, nu este de natură să reducă această recunoaștere (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Erkanc. Turcia (dec.), nr. 41792/10, § 79, 28 ianuarie 2014, Volkan c. Turcia (dec.), n 3449/09, § 43, 20 octombrie 2015 și Turgut , citată anterior, § 49). 24. Curtea constată în al doilea rând că, după recunoașterea răspunderii pentru nevinovăția administrației, Înalta Curte Administrativă Militară a acordat despăgubiri reclamantului pentru o sumă totală de aproximativ 14 525 EUR, plus dobânda moratoriu la rata legală (punctul 13 de mai sus). De asemenea, Comisia observă că suma totală plătită de administrație este de aproximativ 17 306. În conformitate cu cursul de schimb în vigoare la data regulamentului (punctul 15 de mai sus). Curtea consideră că sumele acordate de Înalta Curte Administrativă Militară nu pot fi calificate drept nesatisfăcători și constată, de asemenea, că aceste sume nu sunt prea departe de sumele alocate în cauze similare în cazul constatării unei încălcări a Convenției. 25. Pe de altă parte, în ceea ce privește termenul de plată a indemnizațiilor, Curtea constată că Înalta Curte Administrativă Militară și-a pronunțat hotărârea la 21 Septembrie 2011 și că administrația a efectuat plata despăgubirilor reclamantului la 21 decembrie 2011. Curtea consideră că termenul observat de administrație pentru executarea hotărârii de justiție și plata acestor despăgubiri nu a fost în speță de natură să compromită caracterul adecvat al redresării oferite (Alp c. Turcia (dec.), 3757/09, §§ 37-38, 9 iulie 2013). cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și că aceasta trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) pct. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 28. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de o lipsă de independență și de imparțialitate a judecătorilor Înaltei Curți Administrative Militare. 29. Curtea indică faptul că a examinat deja o cauză identică în decizia sa de principiu O mai Baysal c. Turcia 29698/11, 22 mai 2018) și că aceasta a încheiat la acu art. 6 alineatul (1) din Convenție pe motiv că legea nr. 7103 din 21 martie 2018 prevedea în prezent posibilitatea unui nou proces în cauzele privind independența și imparțialitatea Înaltei Curți Administrative Militare (O Prin urmare, aceasta declară acest motiv inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 septembrie 2018. Hasan Bak
Requête n
o
21356/12
Yusuf ZALADİN
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 juillet 2018 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Nebojša Vučinić,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 février 2012,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Yusuf Zaladin, est un ressortissant turc né en 1987 et résidant à Konya. Il a été représenté devant la Cour par M
e
N.
Özdemir, avocat exerçant à Ankara.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Le recensement concernant le contingent auquel le requérant était rattaché eut lieu le 24 mai 2008.
3.
Le 25 mai 2008, l’intéressé s’inscrivit au bureau des appelés et, avant de commencer son entraînement militaire, il fut soumis à la procédure habituelle d’examen médical comprenant entre autres un examen psychologique. Les médecins le déclarèrent apte à faire son service militaire.
4.
Lors de l’accomplissement de son service militaire, il consulta le personnel médical du dispensaire de son commandement qui le transféra à l’hôpital militaire d’Adana où les médecins posèrent un diagnostic de dépression.
5.
Dans les jours qui suivirent, en montant les escaliers vers le deuxième étage d’un immeuble de sa garnison, il tomba par une fenêtre du premier étage et se blessa grièvement.
6.
Le requérant fut par conséquent déclaré inapte au service militaire pour cause de paraplégie à l’origine d’un déficit fonctionnel permanent à hauteur de 93 %.
7.
Il demanda des dommages et intérêts au ministère de la Défense pour préjudices matériel et moral qu’il alléguait avoir subis du fait de son handicap survenu pendant le service militaire obligatoire.
8.
Il n’obtint aucune réponse du ministère. Il saisit alors, par l’intermédiaire de son avocat, la Haute Cour administrative militaire d’une action en dommages et intérêts.
9.
La Haute Cour administrative militaire ordonna une expertise judiciaire. Par un rapport du 25 juillet 2011, l’expert désigné évalua le dommage matériel du requérant à 305
885 livres turques (soit environ 124
850 euros (EUR) à l’époque pertinente).
10.
Par un arrêt du 21 septembre 2011, la Haute Cour administrative militaire condamna l’administration défenderesse à payer au requérant
:
- au titre du dommage matériel, 30
588
TRY (soit environ 12
485
EUR), somme assortie d’intérêts moratoires au taux légal
;
- au titre du dommage moral, 5
000
TRY (soit environ 2
040
EUR), somme assortie d’intérêts moratoires au taux légal.
11.
Pour ce faire, la Haute Cour administrative militaire considéra que l’administration militaire avait commis une faute de service.
Après avoir notamment établi que la veille de l’incident, le requérant avait été transféré à l’hôpital militaire pour des problèmes psychologiques aigus mais qu’il n’avait pas pu être pris en charge en l’absence d’un psychiatre, ni être accompagné, la Haute Cour administrative militaire conclut que l’administration avait omis de prendre toutes les précautions nécessaires pour éviter la survenance de l’incident.
Elle estima qu’il convenait également de prendre en compte la faute imputable au requérant dans la mesure où il s’était vraisemblablement jeté par la fenêtre.
12.
Le 21 décembre 2011, l’administration procéda au paiement de 42
893
TRY (soit environ 17
306 EUR). Par ailleurs, une pension militaire d’invalidité fut accordée au requérant.
13.
Le 15 février 2012, la Haute Cour administrative militaire rejeta le recours en rectification de l’arrêt intenté par le requérant.
14.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à la vie en raison de la perte de ses capacités physiques alors qu’il était sous la responsabilité des autorités militaires.
15.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint également d’un manque d’indépendance et d’impartialité des juges de la Haute Cour administrative militaire.
16.
Le Gouvernement s’oppose à ces thèses.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
17.
À titre liminaire, la Cour estime que, dans les circonstances de la cause, il convient d’examiner sous l’angle de l’article 8 de la Convention, le grief formulé par le requérant (voir, parmi beaucoup d’autres,
Trocellier c.
France
(déc.), n
o
75725/01, 5 octobre 2006).
18.
La Cour rappelle que, lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de celle-ci, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention.
19.
Elle rappelle ensuite que l’atténuation d’une peine ou l’adoption d’une décision ou mesure favorable au requérant par les autorités nationales n’emportera la perte de la qualité de victime que si elle est accompagnée d’une reconnaissance explicite, ou au moins en substance, de la violation, suivie d’une réparation appropriée et suffisante (
Scordino c. Italie
(n
o
1) [GC], n
o
20.
Lorsque ces deux conditions sont remplies, la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention empêche un examen de la part de la Cour (
Eckle c. Allemagne
, 15 juillet 1982, §§ 64-70, série A
n
o
51,
Caraher c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
‑
I,
Hay c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
‑
XI,
Cataldo c.
Italie
(déc.), n
o
‑
VI,
Göktepe c. Turquie
(déc.), n
o
64731/01, 26 avril 2005,
Yüksel c. Turquie
(déc.), n
o
51902/08, §
46, 9
avril 2013 et
Turgut c. Turquie
(déc.), n
o
64625/11, § 43, 30
août
2016).
21.
La perte de la qualité de victime dépend, notamment, de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision (
Jensen c.
Danemark
(déc.), n
o
‑
X) et de la persistance des conséquences désavantageuses pour l’intéressé après cette décision (
Freimanis et Līdums c. Lettonie
, n
os
73443/01 et 74860/01, § 68, 9
février 2006).
22.
Le statut de victime d’un requérant peut donc dépendre de l’indemnisation qui a été accordée au niveau national à l’intéressé pour la situation dont celui-ci se plaint devant la Cour. Le caractère approprié et suffisant du redressement offert au requérant dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
23.
En l’espèce, la Cour observe en premier lieu que la Haute Cour administrative militaire a clairement reconnu la responsabilité pour faute de l’administration dans l’incident litigieux, puisqu’elle a établi que la veille de l’incident, le requérant avait été transféré à l’hôpital militaire pour des problèmes psychologiques aigus mais qu’il n’avait ni été pris en charge par un psychiatre, ni accompagné et que ces négligences fautives avaient contribué à sa défenestration (paragraphe 14 ci-dessus). Il y a donc eu une reconnaissance explicite d’une faute de service de l’administration. Le fait que la responsabilité de l’incident n’a pas été exclusivement attribuée à l’administration, notamment dans le cadre de la fixation des indemnités, n’est pas de nature à minorer ladite reconnaissance (voir également
mutatis mutandis
,
Erkan c. Turquie
(déc.), n
o
41792/10, § 79, 28
janvier
2014,
Volkan c. Turquie
(déc.), n
o
3449/09, § 43, 20 octobre 2015 et
Turgut
, précité, § 49).
24.
La Cour observe en second lieu que, après avoir reconnu la responsabilité pour faute de l’administration, la Haute Cour administrative militaire a octroyé des indemnités au requérant pour un montant total s’élevant à environ 14
525
EUR, plus les intérêts moratoires au taux légal (paragraphe 13 ci-dessus). Elle note également que la somme totale versée par l’administration équivaut quant à elle à environ 17
306
EUR selon le taux de change en vigueur à la date du règlement (paragraphe 15 ci-dessus). La Cour estime que les montants accordés par la Haute Cour administrative militaire ne peuvent pas être qualifiés d’insuffisants. Elle constate également que ces montants ne sont guère éloignés des sommes qu’elle
‑
même alloue dans des affaires similaires en cas de constat de violation de la Convention.
25.
Par ailleurs, pour ce qui est du délai de paiement des indemnités, la Cour observe que la Haute Cour administrative militaire a rendu son arrêt le 21
septembre 2011 et que l’administration a procédé au versement des indemnités au requérant le 21 décembre 2011. La Cour estime que le délai observé par l’administration pour procéder à l’exécution de la décision de justice et au versement de ces indemnités n’a pas été en l’espèce de nature à compromettre le caractère approprié du redressement offert (
Alp c.
Turquie
(déc.), n
o
3757/09, §§ 37-38, 9 juillet 2013).
26.
Eu égard à ce qui précède, la Cour considère qu’il y a eu un redressement approprié de l’atteinte au droit à l’intégrité physique dénoncée et que le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
», au sens de l’article
34 de la Convention, d’une violation de l’article 8 de la Convention.
27.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’il doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
28.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint également d’un manque d’indépendance et d’impartialité des juges de la Haute Cour administrative militaire.
29.
La Cour indique qu’elle a déjà examiné un grief identique dans sa décision de principe
Oğuz Baysal c. Turquie
(n
o
29698/11, 22 mai
2018), et qu’elle a conclu à l’irrecevabilité de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que la loi n
o
7103 du 21 mars 2018 prévoyait désormais la possibilité d’un nouveau procès dans les affaires concernant l’indépendance et l’impartialité de la Haute Cour administrative militaire (
Oğuz
Baysal
, précité, §§ 6-8 et 14-18). En l’espèce, la Cour ne relève aucune raison qui la conduirait à s’écarter de cette conclusion.
30.
Elle déclare donc ce grief irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 septembre 2018.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Greffier adjoint
Président