- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 iulie 2018
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Yenidünya împotriva Turciei
Traducere în română Auto
DECIZIE A SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 25357/10 Kerim YENİDÜNYA împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 3 iulie 2018 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 14 aprilie 2010, Având în vedere decizia din 5 iunie 2012, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Kerim Yenidünya, este un cetățen turc, care s-a născut în 1970 și trăiește în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor.
Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 ianuarie 2003, reclamantul a fost arestat. La 26 ianuarie 2003, reclamantul a fost reținut în închisoare. La 17 februarie 2003 și, respectiv, 16 ianuarie 2004, procurorul a depus acuzații la Curtea de Securitate de Stat de la Istanbul, acuzând reclamantul cu, printre altele , formarea unei organizații cu intenția de a comite infracțiuni și de a adera la această organizație penală. Cazurile au fost aderate la o etapă ulterioară a procedurii. În urma eliminării Curților de Securitate de Stat prin Legea nr. 5190, procedurile penale împotriva reclamantului au fost reluate în fața Curții de Securitate de İstanbul Assize.
La 9 aprilie 2008, Curtea de Securitate de İstanbul Assize a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la închisoare pe viață pentru crimă și la un total de treisprezece ani, nouă luni de închisoare pentru acuzațiile rămase împotriva lui. La 20 iulie 2010, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță. Cazul a fost remis în consecință în fața instanței de primă instanță. 10. La 12 ianuarie 2011, Curtea İstanbul Assize a ordonat eliberarea reclamantului în timp de proces. 11. Potrivit celor mai recente informații, procedura penală împotriva reclamantului era încă în așteptare.
O descriere a dreptului și practicii interne relevante poate fi găsită în A. Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, §§ 34-35, 13 septembrie 2016), Șefik Demir v. Turcia (nr. 51770/07, §§ 29-33, 16 octombrie 2012) și Turgut și alții v. Turcia (nr., dr.), nr. 4860/09, §§ 19-26, 26 martie 2013). COMPLAINTE 13. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție că durata deținerii anterioare a fost excesivă. 14. Reclamantul a menținut în continuare în temeiul articolului 5 § 5 că nu are dreptul la compensații în temeiul legislației interne în ceea ce privește plângerea sa în temeiul articolului 5 din Convenție. 15. În sfârșit, reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedurile penale împotriva acestuia nu au fost încheiate într-un timp rezonabil.
DREPTUL privind plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că durata deținerii anterioare a fost excesivă. 17. Guvernul a solicitat Curții să respingă această plângere din cauza neepuizarii recoursurilor interne, susținând că reclamantul ar trebui să solicite compensații în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CCP”). 18. Curtea observă că remedierea internă în aplicarea articolului 141 § 1 litera (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinată în cazul A. Ș. v. Turcia (nr. 58271/10, § 85-95, 13 septembrie 2016) și Șefik Demir v. Turcia (nr. 51770/07, §§ 35, 16 octombrie 2012). 19. În cazul Șefik Demir (citată mai sus) Curtea a afirmat că acest remediu trebuia să fie epuizat de către reclamanții a căror condamnare a devenit definitivă.
În plus, a stat în hotărârea sa A.Ș. (citată mai sus, § 92) că, începând din iunie 2015, remediul intern prevăzut la art. 141 § 1 litera (d) din CCP trebuia să fie epuizat de către reclamanții chiar înainte ca procedura să devină finală. 20. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că detenția reclamantului s-a încheiat la 12 ianuarie 2011 cu eliberarea sa din detenție în reținere, cu toate acestea, nu există informații dacă procedura împotriva acestuia este încă în așteptare sau a devenit finală. Cu toate acestea, Curtea remarcă că reclamantul a avut dreptul, în ambele situații, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § 1 (d) din CCP. Cu toate acestea, el nu a reușit să facă acest lucru.
21. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDO 2006-I). Curtea a plecat anterior de la această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că această excepție ar trebui să fie aplicată și în cazul în cauză.
22. Prin urmare, ținând seama de obiecția guvernului, Curtea concluzionează că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție 23. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție că nu avea dreptul la compensare în temeiul dreptului intern în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 din Convenție. 24. Curtea reiterează că art. 5 alineatul (5) este respectat în cazul în care este posibil să se solicite o compensație în ceea ce privește privarea de libertate efectuată în condiții contrare la alineatele (1), (2), (3) sau (4) (Wassink v. Țările de Jos) , 27 septembrie 1990, § 38, Serie A nr. 185-A).
După cum s-a menționat mai sus (a se vedea punctele 16-22), Curtea remarcă că, chiar presupunând că a existat o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 5, § 1, 2, 3 sau 4, reclamantul ar avea dreptul de a solicita compensare în temeiul articolului 141 din CCP, care oferă reclamantului un remediu eficace în sensul articolului 5 § 5 din Convenția. 25. În consecință, această parte a cererii este întemeiată în mod evident și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 litera (a) și cu art. 3 din Convenția. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 26. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale împotriva acestuia era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție.
27. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a înființat o comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor, susținând că reclamantul trebuie să se aplice Comisiei de compensare pentru a epuiza căile de recurs interne. 28. Curtea remarcă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu.
În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. 29. Curtea constată că, în decizia sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea examina totuși cererile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 30. Cu toate acestea, ținând cont de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții (citat mai sus). 31. Prin urmare, concluzia concluziei că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru nerespectați Epuizarea căilor interne de recurs.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 6 septembrie 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 25357/10 Kerim YENİDÜNYA against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 3 July 2018 as a Committee composed of: Paul Lemmens, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 14 April 2010, Having regard to the decision of 5 June 2012, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Mr Kerim Yenidünya, is a Turkish national, who was born in 1970 and lives in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 23 January 2003 the applicant was taken into custody.
On 26 January 2003 the applicant was placed in detention on remand.
On 17 February 2003 and 16 January 2004, respectively, the public prosecutor filed indictments with the İstanbul State Security Court charging the applicant with, inter alia , forming an organisation with the intention to commit crimes and membership of that criminal organisation. The cases were joined at a later stage of the proceedings.
Following the abolition of State Security Courts by Law no. 5190, the criminal proceedings against the applicant were resumed before the İstanbul Assize Court.
On 9 April 2008 the İstanbul Assize Court convicted the applicant as charged and sentenced him to life imprisonment for murder and to a total of thirteen years, nine months’ imprisonment for the remaining accusations brought against him.
On 20 July 2010 the Court of Cassation quashed the judgment of the first-instance court. The case was accordingly remitted before the first ‑ instance court.
On 12 January 2011 the İstanbul Assize Court ordered the applicant’s release pending trial.
According to the latest information, the criminal proceedings against the applicant were still pending. B. Relevant domestic law and practice
A description of the relevant domestic law and practice can be found in A.Ș. v. Turkey (no. 58271/10, §§ 34-35, 13 September 2016), Șefik Demir v. Turkey ((dec.), no. 51770/07, §§ 29-33, 16 October 2012) and Turgut and Others v. Turkey ((dec.), no. 4860/09, §§ 19-26, 26 March 2013). COMPLAINTS
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive.
The applicant further maintained under Article 5 § 5 that he had no right to compensation under domestic law in respect of his complaint under Article 5 of the Convention.
Finally, the applicant alleged under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings brought against him had not been concluded within a reasonable time. THE LAW A. As regards the applicant’s complaint under Article 5 § 3 of the Convention
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive.
The Government asked the Court to reject this complaint due to non ‑ exhaustion of domestic remedies. In this respect, they submitted that the applicant should request compensation pursuant to Article 141 of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).
The Court observes that the domestic remedy in application of Article 141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the cases of A.Ș. v. Turkey (no. 58271/10, § 85-95, 13 September 2016) and Șefik Demir v. Turkey ((dec.), no. 51770/07, §§ 17 ‑ 35, 16 October 2012).
In the case of Șefik Demir (cited above) the Court held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final. It further ruled in its judgment of A.Ș. (cited above, § 92) that as of June 2015 the domestic remedy provided for in Article 141 § 1 (d) of the CCP had to be exhausted by the applicants even before the proceedings became final.
In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 12 January 2011 with his release from detention on remand, yet there is no information whether the proceedings against him are still pending or have become final. However, the Court observes that the applicant was entitled, in both situations, to seek compensation under Article 141 § 1 (d) of the CCP. However, he failed to do so.
The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see İçyer v. Turkey (dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006-I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others, Tutal and Others v. Turkey (dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.
As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that this part of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. B. As regards the applicant’s complaint under Article 5 § 5 of the Convention
The applicant complained under Article 5 § 5 of the Convention that he had no right to compensation under domestic law in respect of his complaint under Article 5 of the Convention.
The Court reiterates that paragraph 5 of Article 5 is complied with where it is possible to apply for compensation in respect of a deprivation of liberty effected in conditions contrary to paragraphs 1, 2, 3 or 4 ( Wassink v. the Netherlands , 27 September 1990, § 38, Series A no. 185-A). As noted above (see paragraphs 16-22), the Court observes that, even assuming that there has been a violation of his rights under Article 5, § 1, 2, 3 or 4, the applicant would have the right to claim compensation under Article 141 of the CCP, which provides an effective remedy to the applicant within the meaning of Article 5 § 5 the Convention.
Accordingly, it follows that this part of the application is manifestly ill ‑ founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and of the Convention. C. As regards the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention
The applicant complained that the length of the criminal proceedings against him had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They maintained that the applicant had to apply to the Compensation Commission to exhaust the domestic remedies.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of Ümmühan Kaplan v. Turkey (no. 24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of Turgut and Others v. Turkey ((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013), the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
The Court notes that in its decision in the case of Ümmühan Kaplan (cited above, § 77) it stressed that it could nevertheless examine applications of this type which had already been communicated to the Government.
However, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of Turgut and Others (cited above).
It therefore concludes that this part of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non ‑ exhaustion of domestic remedies. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 6 September 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Deputy Registrar President