ÜNSAL c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 40306/09 Utku ÜNSAL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 iulie 2018 într-un comitet compus din Paul Lummens, președinte, Valeriu Grițco, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere decizia parțială din 8 aprilie 2004, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, recurentul, dl Utku Ünsal, este un cetățean turc născut în 1937 și rezident în Zmir. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Ö. Y Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost consultant la ambasada Turciei la Londra. La 7 aprilie 2004, după un control fiscal, s-a inițiat o procedură penală împotriva sa pentru deturnarea de fonduri publice și abuz de funcții. La 30 noiembrie 2006, Tribunalul de Mare Instanță d La 25 decembrie 2008, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre, dar, în același timp, a constatat prescrierea faptelor și a decis să șteargă cauza rolului. Această decizie a fost depusă la grefa Tribunalului de Mare Instanță la 13 martie 2009. Invocând art. 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că procedura nu i-a fost adusă la cunoștință anumite elemente de probă pe care nu i le-a comunicat, că stingerea cauzei prin ordonanță la Õa privat de dreptul său de a se autoinnocenta, și că nu a avut posibilitatea de a-și face martorii să audă declarațiile cu descărcare de gestiune. Reclamantul se plânge cu privire la procedura penală desfășurată împotriva sa și, în special, cu privire la faptul că nu poate fi inocenți din cauza deciziei Curții de Casație de stabilire a prescripției faptelor. Curtea amintește că, în cazul în care art. 6 din convenție nu consacră un drept la plata unui rezultat determinat în cadrul unui proces penal sau, prin urmare, la pronunțarea unei hotărâri exprese de condamnare sau de decădere asupra acuzațiilor formulate (Withey c. Regatul Unit (dec.), 59493/00, CEDO 2003-X), este, fără îndoială, recunoscut dreptul oricărui acuzat de a-și vedea cauza judecată de o instanță într-un termen rezonabil, după începerea procesului judiciar. Acest drept își găsește locul în necesitatea de a se asigura că un inculpat nu rămâne prea mult timp în incertitudinea soluției care va fi rezervată acuzațiilor penale aduse împotriva sa ( Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, § 18, seria A n 7, și Stögmüller c. Austria, 10 noiembrie 1969, § 9, seria A n 9, referințe menționate în Hotărârea Kart c. Turcia ([GC], n 8917/05, § 68, CEDH 2009 (extracti)) privind condițiile de ridicare a imunității parlamentare și accesul la o instanță). În ceea ce privește criteriul termenului rezonabil menționat mai sus, Curtea subliniază că, prin decizia sa parțială privind admisibilitatea în cauza Haçiko alu (21786/04) și prin decizia sa parțială privind admisibilitatea în cauza Haçiko din 8 aprilie 2014, Comisia a declarat cauza întemeiat pe durata excesivă a procedurii penale în speță inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne. După această dată, recurentul avea posibilitatea de a sesiza instanța de judecată. 10. În ceea ce privește criteriul privind încheierea procesului judiciar, Curtea amintește, de asemenea, că a declarat în decizia Withey (i) că urmăririle penale trebuie considerate ca fiind încheiate în cazul notificării oficiale care informează persoana acuzată că nu va mai fi urmărită din cauza sarcinilor vizate, cu condiția să se ajungă la concluzia că procedura nu mai poate fi privită ca având un impact semnificativ asupra situației sale11. În speță, Curtea arată că decizia din 25 decembrie 2008 a Curții de Casație prin care cauza în cauză a fost înlăturată din rolul de prescripție a faptelor constituie o decizie finală și corespunde acestui criteriu în sensul că această decizie nu permitea să existe nicio posibilitate teoretică de a se vedea procurorul într-o zi sau în altă parte reactivând urmărirea penală împotriva reclamantului. 12. Atunci rămâne să se stabilească dacă obiecțiile referitoare la ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Or, Curtea a amintit de mai sus, art. 6 nu garantează dreptul de a obține un rezultat determinat la sfârșitul unui proces penal (a se vedea alineatul (8) de mai sus). Prin urmare, faptul că urmărirea penală împotriva reclamantului nu s-a încheiat printr-o decizie Õ de a se pronunța nu constituie o încălcare a prezumției de nevinovăție. 13. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră restul cererii ca fiind în mod vădit nefondat și declară inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Făcut în franceză și comunicat în scris la 6 septembrie 2018. Hasan Bak

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

40306/09

Utku ÜNSAL

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 juillet 2018 en un comité composé de

:

Paul Lemmens,

président,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

juges,

et de Hasan Bakırcı,

greffier adjoint de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juillet 2009,

Vu la décision partielle du 8 avril 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Utku Ünsal, est un ressortissant turc né en 1937 et résidant à İzmir. Il a été représenté devant la Cour par M

e

Ö. Yılmaz et M

e

A. Arıkan, avocats exerçant à İzmir.

Les circonstances de l’espèce

2.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

3.

Le requérant était consultant à l’ambassade de Turquie à Londres. Le 7

avril 2004, après un contrôle fiscal, une procédure pénale fut engagée à son encontre pour détournement de fonds publics et abus de fonctions.

4.

Le 30 novembre 2006, le tribunal de grande instance d’İzmir acquitta le requérant.

5.

Le 25 décembre 2008 la Cour de cassation infirma ce jugement mais en même temps, constata la prescription des faits et décida de rayer l’affaire du rôle. Cette décision fut déposée au greffe du tribunal de grande instance le 13 mars 2009.

GRIEFS

6.

Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure aux motifs que certains éléments de preuve ne lui ont pas été communiqués, que l’extinction de l’affaire par la prescription l’a privé de son droit à s’innocenter, et qu’il n’a pas eu la possibilité de faire entendre ses témoins à décharge.

EN DROIT

7.

Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure pénale menée à son encontre et en particulier du fait de ne pas pouvoir s’innocenter à cause de la décision de la Cour de cassation établissant la prescription des faits.

8

.

La Cour rappelle que, si l’article 6 de la Convention ne consacre pas un droit à l’obtention d’un résultat déterminé à l’issue d’un procès pénal ni, par conséquent, au prononcé d’une décision expresse de condamnation ou d’acquittement sur les accusations formulées (

Withey c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

59493/00, CEDH 2003-X), se trouve incontestablement reconnu le droit de tout accusé de voir sa cause jugée par un tribunal dans un délai raisonnable, une fois le processus judiciaire entamé. Ce droit trouve son assise dans la nécessité de veiller à ce qu’un accusé ne demeure pas trop longtemps dans l’incertitude de la solution qui sera réservée à l’accusation pénale portée contre lui (

Wemhoff c. Allemagne

, 27 juin 1968, § 18, série A n

o

7, et

Stögmüller c. Autriche

, 10 novembre 1969, §

9, série A n

o

9, références citées dans l’arrêt

Kart c. Turquie

([GC], n

o

8917/05, §

68, CEDH 2009 (extraits)) concernant les conditions de levée de l’immunité parlementaire et l’accès à un tribunal).

9.

D’emblée, s’agissant du critère de délai raisonnable susmentionné, la Cour souligne que par sa décision partielle sur la recevabilité dans l’affaire

Haçikoğlu (21786/04) et 830 autres requêtes c. Turquie

du 8 avril 2014, elle a déclaré le grief tiré de la durée excessive de la procédure pénale en l’espèce irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes. Le requérant avait après cette date la possibilité de saisir la commission d’indemnisation.

10.

S’agissant du critère sur l’achèvement du processus judiciaire, la Cour rappelle aussi avoir dit dans la décision

Withey

susmentionnée qu’il y a lieu de considérer les poursuites comme terminées en cas de notification officielle informant le prévenu qu’il ne sera plus poursuivi à raison des charges visées, ce en des termes permettant de conclure que la procédure ne peut plus être regardée comme ayant «

des répercussions importantes sur sa situation

».

11.

En l’espèce, la Cour relève que la décision du 25 décembre 2008 de la Cour de cassation par laquelle l’affaire en question fut rayée du rôle pour prescription des faits constitue une décision finale et correspond à ce critère dans le sens que cette décision ne laissait subsister aucune possibilité théorique de voir le parquet un jour ou l’autre réactiver les poursuites engagées contre le requérant.

12.

Il reste alors à déterminer si les griefs concernant l’impossibilité pour le requérant de prouver son innocence lors d’un procès qui aurait aussi permis d’interroger des témoins, afin d’obtenir un acquittement en bonne et due forme, constituent une violation de l’article 6 §§ 2 et 3 de la Convention. Or, la Cour l’a rappelé ci-dessus, l’article 6 ne garantit pas un droit à l’obtention d’un résultat déterminé à l’issue d’un procès pénal (voir le paragraphe 8 ci-dessus). Dès lors, le fait que les poursuites pénales dirigées contre le requérant ne se sont pas conclues par une décision expresse d’acquittement ne constitue pas une atteinte à la présomption d’innocence.

13.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère le restant de la requête comme étant manifestement mal fondé et le déclare irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 6 septembre 2018.

Hasan Bakırcı

Paul Lemmens

Greffier adjoint

Président