ILIE c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
-
- Inadmisibil
ILIE c. ROUMANIE (CtEDO, 2018)
SECȚIUNEA A PATRA
DECIZIE Cererea nr. 78943/12 Melania ILIE și Carmen Maria ILIE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), reunită la 3 iulie 2018 într-un comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 4 decembrie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamante, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT
Reclamantele, doamna Melania Ilie și doamna Carmen Maria Ilie, mamă și fiică, sunt resortisante române născute în 1953 și, respectiv, în 1995, cu domiciliul la București. Ele au fost reprezentate în fața Curții de domnul M. Damian-Burueana, avocat la București.
Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna C. Brumar, din cadrul ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul cauzei
A doua reclamantă este un copil născut în afara căsătoriei.
La momentul nașterii sale, articolul 60 (1) și (3) din vechiul cod al familiei („CF”) prevedea că acțiunea în stabilirea paternității copilului născut în afara căsătoriei aparținea copilului și putea fi introdusă în numele său de mama sa sau de reprezentantul său legal în termen de un an de la nașterea copilului sau, în cazul coabitării mamei copilului cu tatăl prezumat, de la încetarea acestei coabitări.
La 8 noiembrie 2007, legea nr. 288/2007 de modificare a CF („legea nr. 288/2007”) a intrat în vigoare. Această lege a completat articolul 60 din CF cu un al patrulea alineat conform căruia dreptul copilului de a introduce o acțiune în stabilirea paternității era imprescriptibil. Articolul II din aceeași lege prevedea că dispozițiile sale, inclusiv cele care reglementau acțiunea în stabilirea paternității, erau aplicabile și copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a legii.
Prin decizia din 9 decembrie 2008, publicată la 23 decembrie 2008 în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional articolul II din legea nr. 288/2007. Aceasta a hotărât că principiul neretroactivității legii civile nu permitea aplicarea dispozițiilor noii legi persoanelor născute înainte de intrarea sa în vigoare. 2. Acțiunea în stabilirea paternității
La 22 martie 2011, a doua reclamantă, în vârstă la acea epocă de 16 ani și suferind de un handicap neuro-motor, reprezentată de prima reclamantă, a sesizat tribunalul de primă instanță din București („tribunalul de primă instanță”) cu o acțiune în stabilirea paternității împotriva celor două fiice legitime și a fratelui tatălui prezumat, acesta din urmă fiind decedat la momentul introducerii acțiunii.
Prin hotărârea din 14 iunie 2011, aplicând articolul 60 din CF, astfel cum era în vigoare înainte de modificările aduse prin legea nr. 288/2007 (punctul 5 de mai sus), tribunalul de primă instanță a declarat acțiunea tardivă, pe motivul că, având în vedere dreptul aplicabil la data nașterii celei de-a doua reclamante, astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituțională în decizia sa din 9 decembrie 2008 (punctul 7 de mai sus), acțiunea ar fi trebuit angajată în termen de un an de la această dată.
Apelul declarat de a doua reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins de tribunalul departamental București prin hotărârea din 11 ianuarie 2012 cu aceeași motivare. Această hotărâre a fost comunicată persoanei interesate la 7 iunie 2012.
A doua reclamantă nu a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel. În formularul său de cerere, aceasta a precizat în această privință că hotărârea din 9 decembrie 2008 a Curții Constituționale (punctul 7 de mai sus) se impunea în mod obligatoriu tuturor instanțelor, astfel încât un eventual recurs ar fi fost respins pentru lipsă de fundament. B. Dreptul și practica internă pertinente
Dreptul intern pertinent este prezentat în hotărârea Călin și alții c. României, (nr. 25057/11 și alte 2, §§38-45, 19 iulie 2016).
Prin decizia nr. 697 din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituțională a constatat că termenul de prescripție stabilit de articolul 60 (1) din CF, care continua să se aplice pentru copiii născuți înainte de adoptarea legii nr. 288/2007 – și anume un an de la nașterea copilului – nu era constituțional decât în cazul acțiunilor introduse de mama sau de reprezentantul legal al copilului; el era, în schimb, neconstituțional atunci când era aplicat într-o acțiune angajată de copilul însuși.
CAPĂT DE CERERE
14. Invocând articolul 8 din Convenție, luat singur și în combinație cu articolul 14, reclamantele se plâng de o atingere discriminatorie adusă dreptului lor la respectarea vieții private din cauza imposibilității de a vedea stabilită filiația paternă a celei de-a doua reclamante. ÎN DREPT
Reclamantele se plâng de declararea ca tardive a acțiunii în stabilirea paternității angajate de a doua reclamantă în aplicarea termenului de prescripție care, la momentul litigios, era prevăzut de dreptul intern. Ele invocă articolele 8 și 14 din Convenție, redactate astfel: Articolul 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” Articolul 14 „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” A. Argumentele părților 1. Guvernul
Guvernul arată că doar a doua reclamantă a fost parte la procedura internă, întrucât prima reclamantă a acționat în calitate de reprezentantă a fiicei sale. În plus, procedura în stabilirea paternității producea efecte doar asupra stării civile a celei de-a doua reclamante. În consecință, Guvernul susține că prima reclamantă nu se poate pretinde victima unei încălcări a Convenției.
În ceea ce o privește pe a doua reclamantă, referindu-se la hotărârea Călin și alții c. României, (nr. 25057/11 și alte 2, §§59-60, 19 iulie 2016), Guvernul susține că cererea este tardivă: în opinia sa, ținând cont de absența unui recurs efectiv la nivel intern, persoana interesată ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 în Monitorul Oficial (punctul 7 de mai sus). 2. Reclamantele
Ca răspuns la excepția ridicată în privința sa de Guvern (punctul 16 de mai sus), prima reclamantă afirmă că, având în vedere minoritatea și handicapul fiicei sale, ea trebuie să acționeze mereu ca reprezentantă a celei de-a doua reclamante.
A doua reclamantă susține că termenul de șase luni prevăzut de art. 35 §1 din Convenție a început să curgă în momentul comunicării deciziei interne definitive, și anume la 7 iunie 2012 (punctul 10 de mai sus). B. Aprecierea Curții 1. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione personae în ceea ce o privește pe prima reclamantă
Curtea notează, împreună cu Guvernul, că prima reclamantă nu a fost parte la procedura internă și că nu se plânge în fața Curții de o atingere directă sau indirectă adusă unui drept personal întemeiat pe articolul 8 din Convenție, luat singur și/sau combinat cu articolul 14 din Convenție. Rezultă că plângerea ridicată de prima reclamantă este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 §3 a) și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §4. 2. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni în ceea ce o privește pe a doua reclamantă
Curtea face referire la principiile generale privind termenul de șase luni prevăzut de articolul 35 din Convenție, astfel cum au fost reiterate în cauzele Sabri Güneș c. Turciei ([MC], nr. 27396/06, §§39-42, 29 iunie 2012) și Călin și alții c. României, (citată anterior, §§55-57). Aceasta amintește, de asemenea, jurisprudența sa potrivit căreia nimic nu impune unui reclamant să utilizeze recursuri care nu sunt nici adecvate, nici efective (Akdivar și alții c. Turciei, 16 septembrie 1996, §67, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV). Utilizarea unor astfel de recursuri are consecințe asupra determinării „deciziei definitive” și, prin urmare, asupra computării punctului de plecare al termenului de șase luni (a se vedea, de exemplu, Prystavska c. Ucrainei (dec.), nr. 21287/02, CEDO 2002-X, și Rezgui c. Franței (dec.), nr. 49859/99, CEDO-XI).
În ceea ce privește contextul care înconjoară prezenta cauză, Curtea reamintește că a apreciat deja că decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 (punctul 7 de mai sus) se analiza ca un „eveniment particular survenit la o dată precisă”, și nu ca o „situație continuă”, și că această decizie a avut efectul de a suspenda, apoi de a anula, baza legală pe care al treilea reclamant în acea cauză ar fi putut-o invoca la nivel intern pentru a sesiza în mod valabil instanțele naționale cu o acțiune în stabilirea paternității (Călin și alții, citată anterior, §§60 și 68).
În acest context, acțiunea în stabilirea paternității angajată în speță de a doua reclamantă la 22 martie 2011 (punctul 8 de mai sus), adică aproximativ doi ani și trei luni după ce a fost pronunțată decizia sus-menționată a Curții Constituționale, era sortită eșecului și nu constituia o cale de recurs care trebuie epuizată în sensul Convenției (Călin și alții, citată anterior, §68). De altfel, astfel cum a indicat în formularul său de cerere, a doua reclamantă era pe deplin conștientă că decizia din 9 decembrie 2008 a Curții Constituționale se impunea ansamblului instanțelor interne, astfel încât ea nu dispunea la nivel intern de un recurs efectiv pentru a-și stabili filiația biologică. Din acest motiv, ea a decis să nu formuleze recurs împotriva hotărârii din 11 ianuarie 2012 pronunțate în apel (punctul 11 de mai sus).
Prin urmare, Curtea consideră că a doua reclamantă ar fi trebuit să o sesizeze cu plângerea sa cel târziu în termen de șase luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, și anume 23 decembrie 2008 (punctul 7 de mai sus; a se vedea, de asemenea, Călin și alții, citată anterior, §69). Cu toate acestea, prezenta cerere a fost introdusă doar la 4 decembrie 2012. Rezultă că cererea celei de-a doua reclamante este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 iulie 2018. Andrea Tamietti, Grefier adjunct Paulo Pinto de Albuquerque, Președinte
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.