- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 iulie 2018
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Ilie împotriva României
Traducere în română AI
SECȚIUNEA A PATRA
DECIZIE Cererea nr. 78943/12 Melania ILIE și Carmen Maria ILIE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), reunită la 3 iulie 2018 într-un comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 4 decembrie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamante, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT
Reclamantele, doamna Melania Ilie și doamna Carmen Maria Ilie, mamă și fiică, sunt resortisante române născute în 1953 și, respectiv, în 1995, cu domiciliul la București. Ele au fost reprezentate în fața Curții de domnul M. Damian-Burueana, avocat la București.
Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna C. Brumar, din cadrul ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul cauzei
A doua reclamantă este un copil născut în afara căsătoriei.
La momentul nașterii sale, articolul 60 (1) și (3) din vechiul cod al familiei („CF”) prevedea că acțiunea în stabilirea paternității copilului născut în afara căsătoriei aparținea copilului și putea fi introdusă în numele său de mama sa sau de reprezentantul său legal în termen de un an de la nașterea copilului sau, în cazul coabitării mamei copilului cu tatăl prezumat, de la încetarea acestei coabitări.
La 8 noiembrie 2007, legea nr. 288/2007 de modificare a CF („legea nr. 288/2007”) a intrat în vigoare. Această lege a completat articolul 60 din CF cu un al patrulea alineat conform căruia dreptul copilului de a introduce o acțiune în stabilirea paternității era imprescriptibil. Articolul II din aceeași lege prevedea că dispozițiile sale, inclusiv cele care reglementau acțiunea în stabilirea paternității, erau aplicabile și copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a legii.
Prin decizia din 9 decembrie 2008, publicată la 23 decembrie 2008 în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional articolul II din legea nr. 288/2007. Aceasta a hotărât că principiul neretroactivității legii civile nu permitea aplicarea dispozițiilor noii legi persoanelor născute înainte de intrarea sa în vigoare. 2. Acțiunea în stabilirea paternității
La 22 martie 2011, a doua reclamantă, în vârstă la acea epocă de 16 ani și suferind de un handicap neuro-motor, reprezentată de prima reclamantă, a sesizat tribunalul de primă instanță din București („tribunalul de primă instanță”) cu o acțiune în stabilirea paternității împotriva celor două fiice legitime și a fratelui tatălui prezumat, acesta din urmă fiind decedat la momentul introducerii acțiunii.
Prin hotărârea din 14 iunie 2011, aplicând articolul 60 din CF, astfel cum era în vigoare înainte de modificările aduse prin legea nr. 288/2007 (punctul 5 de mai sus), tribunalul de primă instanță a declarat acțiunea tardivă, pe motivul că, având în vedere dreptul aplicabil la data nașterii celei de-a doua reclamante, astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituțională în decizia sa din 9 decembrie 2008 (punctul 7 de mai sus), acțiunea ar fi trebuit angajată în termen de un an de la această dată.
Apelul declarat de a doua reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins de tribunalul departamental București prin hotărârea din 11 ianuarie 2012 cu aceeași motivare. Această hotărâre a fost comunicată persoanei interesate la 7 iunie 2012.
A doua reclamantă nu a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel. În formularul său de cerere, aceasta a precizat în această privință că hotărârea din 9 decembrie 2008 a Curții Constituționale (punctul 7 de mai sus) se impunea în mod obligatoriu tuturor instanțelor, astfel încât un eventual recurs ar fi fost respins pentru lipsă de fundament. B. Dreptul și practica internă pertinente
Dreptul intern pertinent este prezentat în hotărârea Călin și alții c. României, (nr. 25057/11 și alte 2, §§38-45, 19 iulie 2016).
Prin decizia nr. 697 din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituțională a constatat că termenul de prescripție stabilit de articolul 60 (1) din CF, care continua să se aplice pentru copiii născuți înainte de adoptarea legii nr. 288/2007 – și anume un an de la nașterea copilului – nu era constituțional decât în cazul acțiunilor introduse de mama sau de reprezentantul legal al copilului; el era, în schimb, neconstituțional atunci când era aplicat într-o acțiune angajată de copilul însuși.
CAPĂT DE CERERE
14. Invocând articolul 8 din Convenție, luat singur și în combinație cu articolul 14, reclamantele se plâng de o atingere discriminatorie adusă dreptului lor la respectarea vieții private din cauza imposibilității de a vedea stabilită filiația paternă a celei de-a doua reclamante. ÎN DREPT
Reclamantele se plâng de declararea ca tardive a acțiunii în stabilirea paternității angajate de a doua reclamantă în aplicarea termenului de prescripție care, la momentul litigios, era prevăzut de dreptul intern. Ele invocă articolele 8 și 14 din Convenție, redactate astfel: Articolul 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.” Articolul 14 „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” A. Argumentele părților 1. Guvernul
Guvernul arată că doar a doua reclamantă a fost parte la procedura internă, întrucât prima reclamantă a acționat în calitate de reprezentantă a fiicei sale. În plus, procedura în stabilirea paternității producea efecte doar asupra stării civile a celei de-a doua reclamante. În consecință, Guvernul susține că prima reclamantă nu se poate pretinde victima unei încălcări a Convenției.
În ceea ce o privește pe a doua reclamantă, referindu-se la hotărârea Călin și alții c. României, (nr. 25057/11 și alte 2, §§59-60, 19 iulie 2016), Guvernul susține că cererea este tardivă: în opinia sa, ținând cont de absența unui recurs efectiv la nivel intern, persoana interesată ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 în Monitorul Oficial (punctul 7 de mai sus). 2. Reclamantele
Ca răspuns la excepția ridicată în privința sa de Guvern (punctul 16 de mai sus), prima reclamantă afirmă că, având în vedere minoritatea și handicapul fiicei sale, ea trebuie să acționeze mereu ca reprezentantă a celei de-a doua reclamante.
A doua reclamantă susține că termenul de șase luni prevăzut de art. 35 §1 din Convenție a început să curgă în momentul comunicării deciziei interne definitive, și anume la 7 iunie 2012 (punctul 10 de mai sus). B. Aprecierea Curții 1. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe incompatibilitatea ratione personae în ceea ce o privește pe prima reclamantă
Curtea notează, împreună cu Guvernul, că prima reclamantă nu a fost parte la procedura internă și că nu se plânge în fața Curții de o atingere directă sau indirectă adusă unui drept personal întemeiat pe articolul 8 din Convenție, luat singur și/sau combinat cu articolul 14 din Convenție. Rezultă că plângerea ridicată de prima reclamantă este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 §3 a) și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §4. 2. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni în ceea ce o privește pe a doua reclamantă
Curtea face referire la principiile generale privind termenul de șase luni prevăzut de articolul 35 din Convenție, astfel cum au fost reiterate în cauzele Sabri Güneș c. Turciei ([MC], nr. 27396/06, §§39-42, 29 iunie 2012) și Călin și alții c. României, (citată anterior, §§55-57). Aceasta amintește, de asemenea, jurisprudența sa potrivit căreia nimic nu impune unui reclamant să utilizeze recursuri care nu sunt nici adecvate, nici efective (Akdivar și alții c. Turciei, 16 septembrie 1996, §67, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV). Utilizarea unor astfel de recursuri are consecințe asupra determinării „deciziei definitive” și, prin urmare, asupra computării punctului de plecare al termenului de șase luni (a se vedea, de exemplu, Prystavska c. Ucrainei (dec.), nr. 21287/02, CEDO 2002-X, și Rezgui c. Franței (dec.), nr. 49859/99, CEDO-XI).
În ceea ce privește contextul care înconjoară prezenta cauză, Curtea reamintește că a apreciat deja că decizia Curții Constituționale din 9 decembrie 2008 (punctul 7 de mai sus) se analiza ca un „eveniment particular survenit la o dată precisă”, și nu ca o „situație continuă”, și că această decizie a avut efectul de a suspenda, apoi de a anula, baza legală pe care al treilea reclamant în acea cauză ar fi putut-o invoca la nivel intern pentru a sesiza în mod valabil instanțele naționale cu o acțiune în stabilirea paternității (Călin și alții, citată anterior, §§60 și 68).
În acest context, acțiunea în stabilirea paternității angajată în speță de a doua reclamantă la 22 martie 2011 (punctul 8 de mai sus), adică aproximativ doi ani și trei luni după ce a fost pronunțată decizia sus-menționată a Curții Constituționale, era sortită eșecului și nu constituia o cale de recurs care trebuie epuizată în sensul Convenției (Călin și alții, citată anterior, §68). De altfel, astfel cum a indicat în formularul său de cerere, a doua reclamantă era pe deplin conștientă că decizia din 9 decembrie 2008 a Curții Constituționale se impunea ansamblului instanțelor interne, astfel încât ea nu dispunea la nivel intern de un recurs efectiv pentru a-și stabili filiația biologică. Din acest motiv, ea a decis să nu formuleze recurs împotriva hotărârii din 11 ianuarie 2012 pronunțate în apel (punctul 11 de mai sus).
Prin urmare, Curtea consideră că a doua reclamantă ar fi trebuit să o sesizeze cu plângerea sa cel târziu în termen de șase luni de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, și anume 23 decembrie 2008 (punctul 7 de mai sus; a se vedea, de asemenea, Călin și alții, citată anterior, §69). Cu toate acestea, prezenta cerere a fost introdusă doar la 4 decembrie 2012. Rezultă că cererea celei de-a doua reclamante este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 iulie 2018. Andrea Tamietti, Grefier adjunct Paulo Pinto de Albuquerque, Președinte
QUATRIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 78943/12 Melania ILIE et Carmen Maria ILIE contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 3 juillet 2018 en un comité composé de : Paulo Pinto de Albuquerque, président, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, juges, et de Andrea Tamietti, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 4 décembre 2012, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT 1. Les requérantes, M me Melania Ilie et M me Carmen Maria Ilie, mère et fille, sont des ressortissantes roumaines nées respectivement en 1953 et en 1995 et résidant à Bucarest.
Elles ont été représentées devant la Cour par M e M. Damian-Burueana, avocat à Bucarest. 2. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce 3. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le contexte de l’affaire 4. La deuxième requérante est un enfant né hors mariage. 5 . À l’époque de sa naissance, l’article 60 (1) et (3) de l’ancien code de la famille (« le CF ») prévoyait que l’action en recherche de paternité de l’enfant né hors mariage appartenait à l’enfant et pouvait être introduite en son nom par sa mère ou par son représentant légal dans un délai d’un an à compter de la naissance de l’enfant, ou, dans le cas de la cohabitation de la mère de l’enfant avec le père présumé, à partir de la fin de cette cohabitation.
6 . Le 8 novembre 2007, la loi n o 288/2007 portant modification du CF (« la loi n o 288/2007 ») entra en vigueur. Cette loi compléta l’article 60 du CF avec un quatrième alinéa selon lequel le droit de l’enfant d’introduire une action en recherche de paternité était imprescriptible. L’article II de la même loi prévoyait que ses dispositions, y compris celles régissant l’action en recherche de paternité, étaient également applicables aux enfants nés avant l’entrée en vigueur de la loi. 7 . Par une décision du 9 décembre 2008, publiée le 23 décembre 2008 au Moniteur officiel, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnel l’article II de la loi n o 288/2007. Elle jugea que le principe de non ‑ rétroactivité de la loi civile ne permettait pas l’application des dispositions de la nouvelle loi aux personnes nées avant son entrée en vigueur.
2. L’action en recherche de paternité 8 . Le 22 mars 2011, la deuxième requérante, âgée à l’époque de 16 ans et souffrant d’un handicap neuro-moteur, représentée par la première requérante, saisit le tribunal de première instance de Bucarest (« le tribunal de première instance ») d’une action en recherche de paternité contre les deux filles légitimes et le frère du père présumé, ce dernier étant décédé au moment de l’introduction de l’action. 9 . Par un jugement du 14 juin 2011, en faisant application de l’article 60 du CF tel qu’en vigueur avant les modifications apportées par la loi n o 288/2007 (paragraphe 5 ci-dessus), le tribunal de première instance déclara l’action tardive, au motif que, compte tenu du droit applicable à la date de la naissance de la deuxième requérante, tel qu’interprété par la Cour constitutionnelle dans sa décision du 9 décembre 2008 (paragraphe 7 ci ‑ dessus), l’action aurait dû être engagée dans un délai d’un an à partir de cette date.
10 . L’appel interjeté par la deuxième requérante contre ce jugement fut rejeté par le tribunal départemental de Bucarest par un arrêt du 11 janvier 2012 avec la même motivation. Cet arrêt fut communiqué à l’intéressée le 7 juin 2012. 11 . La deuxième requérante ne forma pas de recours contre l’arrêt rendu en appel. Dans son formulaire de requête, elle a précisé à cet égard que l’arrêt du 9 décembre 2008 de la Cour constitutionnelle (paragraphe 7 ci ‑ dessus) s’imposait de manière obligatoire à toutes les juridictions, de sorte qu’un éventuel recours aurait été rejeté pour défaut de fondement.
B. Le droit et la pratique internes pertinents 12 . Le droit interne pertinent est présenté dans l’arrêt Călin et autres c. Roumanie , (n os 25057/11 et 2 autres, §§ 38-45, 19 juillet 2016). 13 . Par une décision n o 697 du 29 novembre 2016, la Cour constitutionnelle constata que le délai de prescription établi par l’article 60 (1) du CF qui continuait à s’appliquer pour les enfants nés avant l’adoption de la loi n o 288/2007 – à savoir un an à partir de la naissance de l’enfant – n’était constitutionnel que dans le cas d’actions introduites par la mère ou le représentant légal de l’enfant ; il était en revanche inconstitutionnel lorsqu’il était appliqué dans une action engagée par l’enfant lui-même.
GRIEF 14. Invoquant l’article 8 de la Convention, pris seul et en combinaison avec l’article 14, les requérantes se plaignent d’une atteinte discriminatoire à leur droit au respect de leur vie privée en raison de l’impossibilité de voir établie la filiation paternelle de la deuxième requérante. EN DROIT 15. Les requérantes se plaignent de la déclaration de tardiveté de l’action en recherche de paternité engagée par la deuxième requérante en application du délai de prescription qui, à l’époque litigieuse, était prévu par le droit interne. Elles invoquent les articles 8 et 14 de la Convention, ainsi libellés : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
» A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement 16 . Le Gouvernement fait valoir que seule la deuxième requérante a été partie à la procédure interne, étant donné que la première requérante a agi en tant que représentante de sa fille. En outre, la procédure en recherche de paternité produisait des effets seulement sur l’état civil de la deuxième requérante. Par conséquent, le Gouvernement soutient que la première requérante ne peut se prétendre victime d’une violation de la Convention. 17. Pour ce qui est de la deuxième requérante, en se référant à l’arrêt Călin et autres c. Roumanie , (n os 25057/11 et 2 autres, §§ 59-60, 19 juillet 2016), le Gouvernement soutient que la requête est tardive : selon lui, compte tenu de l’absence de recours effectif au niveau interne, l’intéressée aurait dû saisir la Cour dans un délai de six mois à partir de la publication de la décision de la Cour constitutionnelle du 9 décembre 2008 au Moniteur officiel (paragraphe 7 ci-dessus).
2. Les requérantes 18. En réponse à l’exception soulevée à son égard par le Gouvernement (paragraphe 16 ci-dessus), la première requérante affirme que, étant donné la minorité et le handicap de sa fille, elle doit toujours agir comme représentante de la deuxième requérante. 19 . La deuxième requérante soutient que le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention a commencé à courir au moment de communication de la décision interne définitive, à savoir le 7 juin 2012 (paragraphe 10 ci-dessus). B. Appréciation de la Cour 1. Sur l’exception du Gouvernement tirée de l’incompatibilité ratione personae en ce qui concerne la première requérante 20. La Cour note, avec le Gouvernement, que la première requérante n’a pas été partie à la procédure interne et qu’elle ne se plaint pas devant la Cour d’une atteinte directe ou indirecte à un droit personnel tiré de l’article 8 de la Convention, pris seul et/ou combiné avec l’article 14 de la Convention.
Il s’ensuit que le grief soulevé par la première requérante est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. 2. Sur l’exception du Gouvernement tirée du non-respect du délai de six mois en ce qui concerne la deuxième requérante 21. La Cour fait référence aux principes généraux concernant le délai de six mois prévu par l’article 35 de la Convention, tels qu’ils ont été réitérés dans les affaires Sabri Güneș c. Turquie ([GC], n o 27396/06, §§ 39 à 42, 29 juin 2012) et Călin et autres c. Roumanie , (précitée, §§ 55-57). Elle rappelle également sa jurisprudence selon laquelle rien n’impose à un requérant d’user de recours qui ne sont ni adéquats ni effectifs ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 67, Recueil des arrêts et décisions 1996–IV).
L’usage de pareils recours a des conséquences sur la détermination de la « décision définitive » et donc sur la computation du point de départ du délai de six mois (voir, par exemple, Prystavska c. Ukraine (déc.), n o 21287/02, CEDH 2002–X, et Rezgui c. France (déc.), n o 49859/99, CEDH–XI).
22. S’agissant du contexte qui entoure la présente affaire, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que la décision de la Cour constitutionnelle du 9 décembre 2008 (paragraphe 7 ci-dessus) s’analysait en un « événement particulier survenu à une date précise », et non en une « situation continue », et que cette décision avait eu pour effet de suspendre, puis d’annuler, la base légale que le troisième requérant dans cette affaire aurait pu invoquer au niveau interne pour saisir valablement les juridictions nationales d’une action en recherche de paternité ( Călin et autres , précité, §§ 60 et 68). 23. Dans ce contexte, l’action en recherche de paternité engagée en l’occurrence par la deuxième requérante le 22 mars 2011 (paragraphe 8 ci ‑ dessus), soit environ deux ans et trois mois après que la décision de la Cour constitutionnelle susmentionnée ait été rendue, était vouée à l’échec et ne constituait pas une voie de recours à épuiser au sens de la Convention ( Călin et autres , précité, § 68). D’ailleurs, comme elle l’a indiqué dans son formulaire de requête, la deuxième requérante était bien consciente de la que la décision du 9 décembre 2008 de la Cour constitutionnelle s’imposait à l’ensemble des juridictions internes, de sorte qu’elle ne disposait pas au niveau interne d’un recours effectif pour faire établir sa filiation biologique.
Pour cette raison, elle a décidé de ne pas former de recours contre l’arrêt du 11 janvier 2012 rendu en appel (paragraphe 11 ci-dessus). 24. Partant, la Cour estime que la deuxième requérante aurait dû la saisir de son grief au plus tard dans un délai de six mois à partir de la publication de la décision de la Cour constitutionnelle au Moniteur officiel, à savoir le 23 décembre 2008 (paragraphe 7 ci-dessus ; voir également Călin et autres , précité, § 69). Cependant, la présente requête n’a été introduite que le 4 décembre 2012. Il s’ensuit que la requête de la deuxième requérante est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 26 juillet 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président