Secțiunea a patra Cerere nr. 41836/19 Gavril ȘUTA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra) care are loc la 14 iunie 2022 într-un comitet compus din Yonko Grozev, președintele Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători și Crina Kaufman graffière de secțiune f.f. cererea nr. 41836/19 împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Gavril Șuta (inclusiv reclamantul) născut în 1959 și rezident în Satu Mare, reprezentat de M.R.C. Neaga, avocată la Cluj-Napoca, a sesizat Curtea la 30 iulie 2019 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce cererea la cunoștința guvernului român (adică a celui care a depus cererea), reprezentat de agentul său, dl Ezer, al Ministerului Afacerilor Externe, observațiile comunicate de guvernul pârât și cele comunicate în replică de solicitant; observațiile primite de la Centrul European pentru Drept și Justiție, al cărui președinte al secțiunii a autorizat a treia intervenție, după ce a deliberat, face următoarea decizie privind dreptul și justiția La 9 februarie 1985, reclamantul s-a căsătorit cu B.D.F. Cuplul a avut un copil, Ș.M.S., născut la 7 iunie 1985. La 15 iunie 1993, reclamantul și B.D.F. au divorțat. Reclamantul a continuat să fie presupusul tată al Ș.M.S. în virtutea prezumției legale de paternitate privind copiii născuți în timpul căsătoriei. În 2017, reclamantul a obținut consimțământul Ș.M.S. ca ambii să se supună unei expertize medico-legale pentru a stabili dacă acesta era tatăl său biologic. La 15 septembrie 2017, în urma unui test genetic, un raport de expertiză a stabilit că reclamantul nu era tatăl biologic al Ș.M.S. Pe baza raportului de competență, reclamantul sesizează instanțele cu privire la o acțiune în defavoare de paternitate îndreptată împotriva Ș.M.S. La a fost înregistrată în rolul Tribunalului de Primă Instanță din Carei (judecata de Primă Instanță). Reclamantul a menționat în acțiunea sa că, începând din vara anului 2017, avea îndoieli cu privire la paternitatea Ș.M.S. Și că raportul de experiență dovedește că nu era tatăl lui biologic. El a solicitat instanței să aplice dispozițiile art. 414 și 429 din noul cod civil (NCC) conform căruia acțiunea în decădere de paternitate ar putea fi introdusă de către autoritatea mamă în termen de trei ani, calculată începând cu data la care presupusul tată afla că prezumția de paternitate nu corespunde realității. Ș.M.S. a ridicat în fața tribunalului excepție de la prescrierea dreptului reclamantului de a-și începe acțiunea: el a luat în considerare aplicarea art. 54 și 55 din Codul Familiei (CF) în vigoare la naștere, conform căruia dreptul de a-și lua o acțiune în contestație de paternitate a fost prescris în termen de trei ani de la nașterea copilului. El a adăugat că reclamantul a avut îndoieli cu privire la paternitatea sa de-a lungul vieții sale și nu numai din vara anului 2017. La data de 3 iulie 2018, Tribunalul de Primă Instanță a decis să se alăture excepției de la prescripția pe fond a cauzei: că a fost necesar să se dea dovadă. Apoi a inclus părțile și mai mulți martori care au descris relațiile reclamantului cu Ș.M.S. încă de la vârsta cea mai fragedă a acestuia din urmă. Prin hotărârea din 17 septembrie 2018, Tribunalul de Primă Instanță a constatat că dreptul reclamantului de a iniția acțiunea în lipsă de paternitate a fost impus. În acest scop, Tribunalul a statuat că, în aplicarea articolului 47 din Legea nr. 71/2011 privind aplicarea legii nr. 287/2009 privind NCC, dispozițiile invocate de reclamant erau aplicabile numai copiilor născuți după intrarea în vigoare a NCC, fie după 1 octombrie 2011. Prin urmare, articolele 54 și 55 din CF erau aplicabile în speță. Instanța a statuat ulterior că din declarațiile martorilor reiese că reclamantul avea îndoieli cu privire la paternitatea Ș.M.S. de la naștere și, în acest context, reclamantul a avut la dispoziția sa acțiunea în lipsă de paternitate pe care ar fi putut să o angajeze în termen de trei ani de la nașterea copilului, acțiune pe care nu o utilizase. Tribunalul a adăugat că, în speță, reclamantul nu a demonstrat că a avut un obstacol în a iniția acțiunea în lipsă de paternitate în termenul legal necesar. Tribunalul de Primă Instanță a amintit în cele din urmă că dreptul de acces la o instanță nu era absolut și că, în acest caz, instituirea prescripției viza protejarea dreptului la viață privată și a intereselor copilului, precum și a securității juridice. La recursul reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 15 februarie 2019, tribunalul departamental din Satu Mare a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță. EVALUARE A CURȚII Cu privire la cauza formulată pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție 10. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul a susținut că nu a beneficiat de dreptul intern de acces la o instanță pentru a contesta paternitatea sa față de Ș.M.S. din cauza termenului prevăzut în CF pentru inițierea acțiunii în lipsă de paternitate. El susține că acest lucru nu a fost decât în 2017 că a avut certitudinea de absența unei legături biologice între el și copil și că, în acel moment, dreptul său la acțiune era deja prescris. 11. Curtea observă cu titlu introductiv că acțiunea în dezvăluire de paternitate se referă la un aspect al vieții private 2899/05, § 23, 6 decembrie 2011) și, prin urmare, numai aceasta are caracter civil (Mizzi c. Malta, nr 26111/02, § 76, 12 ianuarie 2006). Prin urmare, art. 6 din Convenție se aplică în speță 12. Aceasta se referă apoi la principiile bine stabilite în materie de drept de liberă trecere la un tribunal garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum sunt expuse, pentru regula generală, în cauza Stanev c. Bulgaria ([GC], nr 36760/06, § 230, CEDH 2012) și, în special, la normele privind termenele pentru inițierea unei acțiuni în justiție în cauzele Mizzi (citată la punctul 83) și Waite și Kennedy c. Germania ([GC], n 26083/94, § 64, CEDO 1999 I). 13. În speță, instanțele naționale au respins, din motive de prescripție, acțiunea în dezavantaj de paternitate a reclamantului (punctele 6-7 de mai sus). Curtea își exprimă acordul cu instanțele interne (punctul 8 de mai sus) și consideră că o astfel de limitare a dreptului reclamantului de a avea acces la o instanță urmărește să asigure buna administrare a justiției, respectarea principiului securității juridice și protecția intereselor copilului. În ceea ce privește raportul de proporționalitate dintre mijloacele utilizate și scopul vizat, trebuie menționat mai întâi că hotărârile instanțelor interne se bazau pe dovezi prezentate și dezbătute în fața acestora de către părți. Astfel, după ce au studiat aceste dovezi, instanțele au fost în unanimitate de părere că reclamantul a avut îndoieli cu privire la paternitatea Ș.M.S. de la nașterea copilului și nu din 2017.În plus, Tribunalul de Primă Instanță a căutat dacă, cu toate acestea, există motive imperative care justifică o obligație și redeschiderea, dacă este cazul, a dreptului reclamantului de a iniția o acțiune în lipsă de paternitate. Concluzionând că absența unor obstacole independente de voința reclamantului de a iniția acțiunea în lipsă de paternitate în termenul legal, instanța a statuat că nu putea fi invocată nicio obligație. Curtea consideră că nu există niciun element în dosar care să îi permită să ajungă la concluzia că procedura în fața instanțelor interne a fost compromisă sau că concluziile la care au ajuns erau în mod vădit neraționale (Bochan c. Ucraina (n [GC], n 22251/08, § 61 CEDH 2015 17. Prin urmare, limitarea aplicată în speță nu poate fi considerată ca având limitând accesul reclamantului la o instanță într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul sa în sine atinge în aceeași substanță. 18. Prin urmare, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (a) și al articolului 4 din convenție. Pe baza articolului 8 din Convenția 19. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că respingerea acțiunii sale l-a împiedicat să aducă în fața justiției faptul că nu era tatăl Ș.M.S., născut în timpul căsătoriei sale. 20. Curtea amintește că, în mai multe cauze referitoare la prezumții legale de paternitate, Curtea a judecat deja că o situație în care Ön Õ ar fi avut niciodată posibilitatea de a invoca realitatea biologică pe o prezumție legală de paternitate Õ nu era compatibilă cu obligația de a asigura respectarea efectivă a vieții private și de familie (Mizzi , citată anterior, § 113, și Shofman c. Rusia, nr. 74826/01, § 45, 24 noiembrie 2005). 21. Cu toate acestea, acest lucru nu este cazul în speță, Õ rezultă din faptele stabilite de instanțele interne pe baza unor dovezi necontestate de către reclamant că acesta din urmă, având îndoieli cu privire la paternitatea încă de la nașterea copilului (a se vedea mutatis mutandis B.H. c. Austria, 19345/92, Decizia Comisiei din 14 octombrie 1992, nepublicată și, a contrario Paulík c. Slovacia, n 10699/05, § 45, CEDO 2006 XI (extracturi)), ar fi putut iniția o acțiune în dezvăluire de paternitate (a se vedea, de exemplu, Mirceski c. l martie 2009) și aceasta, în termenul legal de trei ani de la nașterea copilului (punctul 7 de mai sus). Acest lucru i-ar fi permis, spre deosebire de situația altor reclamanți în cauze examinate de Curte (a se vedea Shofman, citată anterior, § 45, Mizzi, citată anterior, § 114, și Ostace c. România, 12547/06, § 43, 25 februarie 2014) de a clarifica toate aspectele juridice referitoare la paternitatea copilului. Pe de altă parte, în speță, în speță, deși major, Ș.M.S. s În plus, instanțele interne au pus în avans interesul societății de a asigura respectarea termenelor stabilite de legiuitor pentru exercitarea drepturilor procedurale (punctul 8 de mai sus). În sfârșit, Curtea amintește concluzia sa pe teren la art. 6 din convenție (punctele 14-16 de mai sus). Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, prin respingerea acțiunii reclamantului în acest fel, în conformitate cu dispozițiile legale relevante, autoritățile au stabilit un echilibru corect între diferitele interese prezente și nu au ignorat dreptul reclamantului de a-și respecta viața privată (Yildirim c. Austria (dec.), nr. 34388/96, 19 octombrie 1999). 23. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 7 iulie 2022. Crina Kaufman Yonko Grozev Grefier adjunct f.f. Președinte
Requête n
o
41836/19
Gavril ȘUTA
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section) siégeant le 14 juin 2022 en un comité composé de
:
Yonko Grozev,
président,
Iulia Antoanella Motoc,
Pere Pastor Vilanova,
juges,
et de
Crina Kaufman
,
greffière adjointe
de section f.f.
,
Vu
:
la requête n
o
41836/19 contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Gavril Șuta («
le requérant
») né en 1959 et résidant à Satu Mare, représenté par M
e
R.C. Neaga, avocate à Cluj-Napoca, a saisi la Cour le 30
juillet 2019
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement roumain («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M
me
les observations communiquées par le gouvernement défendeur et celles communiquées en réplique par le requérant,
les observations communiquées par le Centre Européen pour le droit et la justice, dont le président de la section avait autorisé la tierce intervention,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
Le 9 février 1985, le requérant épousa B.D.F. Le couple eut un enfant, Ș.M.S., né le 7 juin 1985. Le 15 juin 1993, le requérant et B.D.F. divorcèrent. Le requérant continua d’être le père présumé de Ș.M.S. en vertu de la présomption légale de paternité concernant les enfants nés pendant le mariage.
2
.
En 2017, le requérant obtint le consentement de Ș.M.S. à ce que tous deux se soumettent à une expertise médicolégale afin d’établir s’il était son père biologique. Le 15 septembre 2017, à la suite d’un test génétique, un rapport d’expertise établit que le requérant n’était pas le père biologique de Ș.M.S.
3.
Se fondant sur le rapport d’expertise susmentionné, le requérant saisit les tribunaux d’une action en désaveu de paternité dirigée contre Ș.M.S. L’affaire fut enregistrée au rôle du tribunal de première instance de Carei (le tribunal de première instance). Le requérant indiquait dans son action que, depuis l’été de l’année 2017, il avait des doutes sur la paternité de Ș.M.S. et que le rapport d’expertise prouvait qu’il n’était pas son père biologique. Il demanda au tribunal d’appliquer les dispositions des articles 414 et 429 du nouveau code civil (NCC) selon lesquelles l’action en désaveu de paternité pouvait être introduite par l’époux de la mère dans un délai de trois ans, calculé à partir de la date à laquelle le père présumé apprenait que la présomption de paternité ne correspondait pas à la réalité.
4.
Ș.M.S. souleva devant le tribunal l’exception de la prescription du droit du requérant d’engager son action
: il demanda l’application des articles 54 et 55 du code de la famille (CF) en vigueur lors de sa naissance, selon lesquels le droit de l’époux d’engager une action en contestation de paternité était prescrit dans un délai de trois ans à partir de la naissance de l’enfant. Il ajouta que le requérant avait eu des doutes sur sa paternité tout au long de sa vie et non pas seulement à partir de l’été 2017.
5.
Lors de l’audience du 3 juillet 2018, le tribunal de première instance décida de joindre l’exception de la prescription au fond de l’affaire estimant qu’il était nécessaire d’administrer des preuves. Il entendit ensuite les parties et plusieurs témoins qui décrivirent les relations du requérant avec Ș.M.S. dès le plus jeune âge de ce dernier.
6
.
Par un jugement du 17 septembre 2018, le tribunal de première instance constata la prescription du droit du requérant d’engager l’action en désaveu de paternité. Pour ce faire, il jugea qu’en application de l’article 47 de la loi
n
o
71/2011 relative à la mise en application de la loi n
o
287/2009 portant sur le NCC, les dispositions invoquées par le requérant étaient applicables aux seuls enfants nés après l’entrée en vigueur du NCC, soit après le 1
er
octobre 2011. Dès lors, les articles 54 et 55 du CF étaient applicables en l’espèce.
7
.
Le tribunal jugea ensuite qu’il ressortait des déclarations des témoins que le requérant avait eu des doutes sur la paternité de Ș.M.S. dès sa naissance et que, dans ce contexte, le requérant avait eu à sa disposition l’action en désaveu de paternité qu’il aurait pu engager dans un délai de trois ans à partir de la naissance de l’enfant, action qu’il n’avait pas utilisée. Le tribunal ajouta qu’en l’espèce, le requérant n’avait pas prouvé avoir eu un empêchement pour engager l’action en désaveu de paternité dans le délai légal requis.
8
.
Le tribunal de première instance rappela enfin que le droit d’accès à un tribunal n’était pas absolu et que l’institution de la prescription visait en l’espèce à protéger le droit à la vie privée et les intérêts de l’enfant ainsi que la sécurité juridique.
9.
Sur recours du requérant, par un arrêt définitif du 15 février 2019, le tribunal départemental de Satu Mare confirma le bien-fondé du jugement rendu en première instance.
Sur le grief formulé sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention
10.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue qu’il ne bénéficiait pas en droit interne d’un accès à un tribunal pour contester sa paternité à l’égard de Ș.M.S. en raison du délai prévu dans le CF pour engager l’action en désaveu de paternité. Il affirme que ce n’était qu’en 2017 qu’il avait eu la certitude de l’absence de lien biologique entre lui et l’enfant et qu’à ce moment-là, son droit à l’action était déjà prescrit.
11.
La Cour observe à titre liminaire que l’action en désaveu de paternité porte sur un aspect de la «
vie privée
» de l’intéressé (voir
İyilik c. Turquie
, n
o
2899/05, § 23, 6 décembre 2011) et que de ce seul fait, elle a un caractère «
civil
» (
Mizzi c. Malte
, n
o
26111/02, § 76, 12 janvier 2006). Dès lors, l’article 6 de la Convention est applicable en l’espèce.
12.
Elle renvoie ensuite aux principes bien établis en matière du droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention tels qu’ils se trouvent exposés, pour la règle générale, dans l’affaire
Stanev c. Bulgarie
([GC], n
o
36760/06, §
230, CEDH 2012) et, s’agissant plus particulièrement des règles relatives aux délais pour engager une action en justice, dans les affaires
Mizzi
(précitée, § 83) et
Waite et Kennedy c. Allemagne
([GC], n
o
‑
I).
13.
En l’espèce, les juridictions nationales ont rejeté, pour cause de prescription, l’action en désaveu de paternité du requérant (paragraphes 6-7 ci-dessus).
14
.
La Cour marque son accord avec les juridictions internes (paragraphe
8 ci-dessus) et estime qu’une telle limitation du droit du requérant d’accès à un tribunal visait à garantir la bonne administration de la justice, le respect du principe de la sécurité juridique et la protection des intérêts de l’enfant.
15
.
Pour ce qui est du rapport de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé, il est à noter d’abord que les décisions des juridictions internes étaient fondées sur des preuves produites et débattues devant elles par les parties. Ainsi, après avoir instruit ces preuves, les juridictions ont été unanimes à considérer que le requérant avait eu des doutes sur la paternité de Ș.M.S. dès la naissance de l’enfant et non à partir de 2017. En outre, le tribunal de première instance a recherché si, toutefois, il y avait des raisons impérieuses justifiant une relève de forclusion et la réouverture, le cas échéant, du droit pour le requérant d’engager une action en désaveu de paternité. Concluant à l’absence d’empêchements indépendants de la volonté du requérant pour engager l’action en désaveu de paternité dans le délai légal, le tribunal a jugé qu’il ne pouvait pas y avoir relevé de forclusion.
16
.
La Cour estime qu’aucun élément dans le dossier ne lui permet de conclure que la procédure devant les tribunaux internes a été entachée d’arbitraire ou que les conclusions auxquelles ils ont abouti étaient manifestement déraisonnables (
Bochan c. Ukraine (n
o
2)
[GC], n
o
22251/08, §
17.
Dès lors, la limitation appliquée en l’espèce ne peut être considérée comme ayant restreint l’accès du requérant à un tribunal d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même.
18.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
Sur le grief formulé sur le terrain de l’article 8 de la Convention
19.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint que le rejet de son action l’a empêché de faire établir en justice le fait qu’il n’était pas le père de Ș.M.S., né pendant son mariage.
20.
La Cour rappelle avoir déjà jugé, dans plusieurs affaires relatives à des présomptions légales de paternité, qu’une situation dans laquelle les requérants n’avaient jamais eu la possibilité de faire prévaloir la réalité biologique sur une présomption légale de paternité n’était pas compatible avec l’obligation de garantir le respect effectif de la vie privée et familiale (
Mizzi
, précité, § 113, et
Shofman c. Russie
, n
o
74826/01, § 45, 24
novembre 2005).
21.
Toutefois, ce n’est pas le cas en l’espèce, puisqu’il ressort des faits établis par les juridictions internes sur la base de preuves non contestées par le requérant, que ce dernier, ayant eu des doutes sur la paternité dès la naissance de l’enfant (voir,
mutatis mutandis
,
B.H. c. Autriche
, n
o
19345/92, décision de la Commission du 14 octobre 1992, non publiée, et,
a contrario
,
Paulík c. Slovaquie
, n
o
‑
XI (extraits)), aurait pu engager une action en désaveu de paternité (voir, par exemple,
Mirceski c.
l’Ex-République yougoslave de Macédoine
(déc.), n
o
20958/06, 10
mars 2009) et ce, dans le délai légal de trois ans à partir de la naissance de l’enfant (paragraphe 7 ci-dessus). Cela lui aurait permis, contrairement à la situation d’autres requérants dans des affaires
examinées par la Cour (voir
Shofman,
précité, § 45,
Mizzi
, précité, § 114, et
Ostace c. Roumanie
, n
o
12547/06, § 43, 25 février 2014) de clarifier tous les aspects juridiques concernant la paternité de l’enfant. Par ailleurs, en l’espèce, bien que majeur, Ș.M.S. s’était opposé à l’action en désaveu de paternité (voir,
a contrario
,
Paulík,
précité, § 46). De surcroît, les tribunaux internes ont mis en avance l’intérêt de la société à faire respecter les délais mis en place par le législateur pour l’exercice de droits procéduraux (paragraphe 8 ci-dessus). La Cour rappelle enfin sa conclusion sur le terrain de l’article 6 de la Convention (paragraphes 14 à 16 ci-dessus).
22.
Dès lors, eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’en rejetant l’action du requérant de la sorte, en application des dispositions légales pertinentes, les autorités ont ménagé un juste équilibre entre les différents intérêts en présence et n’ont pas méconnu le droit du requérant au respect de sa vie privée (
Yildirim c. Autriche
(déc.), n
o
34308/96, 19 octobre 1999).
23.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
3
a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 7 juillet 2022.
Crina Kaufman
Yonko Grozev
Greffière adjointe f.f.
Président